-continuare
---------------


Dupa Kant, justiţia este singura lege morala. Alte precepte cum ar fi cu titlu de exemplu " nu trebuie sa ucizi '', '' trebuie sa spui adevarul '', constituie bineinteles principii indispensabile fara de care nici o societate umana nu poate supravietui, fara asemenea precepte viata sociala nu ar fi posibila, dar ele nu constituie legi morale deoarece nu intrunesc, in fapt, atributul universalitatii, in conditiile in care se permit exceptii, caci apar imprejurari cand nu trebuie sa spunem adevarul, cand este necesar sa ucidem.
In acest fel, vointa nu este numai subordonata legii juridice, ci este subordonata numai acelei legi pe care si-o edicteza ea insasi. Putem spune ca valoarea morala unei actiuni pe care o efectuam in spiritul datoriei, nu consta in intentia care este necesar sa fie realizata prin intermediul ei, ci in principiul potrivit caruia trebuie sa ne decidem sa actionam. Legea morala a justitiei trebuie sa constitue unicul si adevaratul mobil al actiunilor.
Kant stie desigur ca noi suntem constransi sa ne servim ca mijloace reciproc unii de altii, fiindca avem nevoie unii de altii, dar acest lucru nu trebuie sa ne faca sa uitam ca cei ce ne fac servicii sunt oameni si ca orice om isi are demnitatea lui. Acesta este motivul pentru care nu exista in opinia lui Kant un dispret mai mare pentru demnitatea umana decat a-i constrange pe oameni sa faca ceva ce este contrar constiintei lor. Dupa Kant, omul nu are datorii decat fata de sine insusi si fata de semenii sai, nu si fata de existente inferioare, plante sau animale, ori fata de existente superioare, ingeri sau Dumnezeu. Datoriile omului subzista numai fata de oameni in calitatea lor de persoane ca existente traind in lumea sensibila.
Justitia nu este decat un ideal spre care suntem obligati sa tindem, nu este decat o idee pe care avem datoria sa realizam. O idee practica bineinteles, care ne indeamna sa infaptuim prin actiunile noastre conforme acestei idei, ceea ce nu exista, dar trebuie sa existe, nu o idee teoretica, care, cand vorbim de scopuri in natura explica numai ceea ce este asa cum este.
Daca vorbim de datorie, ma simt obligat sa aduc in atentia noastra ceea ce este datoria in viziunea lui Kant: '' Datorie! nume sublim si mare, tu care nu cuprinzi in tine nimic agreabil, nimic care sa cuprinda insinuare, ci reclami supunere, care totusi nici nu ameninti cu nimic care ar trezi in suflet o aversiune naturala si l-ar inspaimanta pentru a pune in miscare vointa, ci numai stabilesti o lege care isi gaseste prin ea insasi intrare in suflet si care totusi isi castiga ea insasi, in ciuda vointei, veneratie ( desi nu intotdeauna ascultare), inaintea careia amutesc toate inclinatiile, desi in taina actioneaza impotriva ei, care tie obarsia demna de tine si unde sa gasim radacina descentei sale nobile, care respinge cu mandrie orice inrudire cu inclinatiile, radacina din care trebuie sa derive, ca din originea ei, conditia indispensabila a acelei valori pe care oamenii insasi si-o pot da? ''
Kant a dat sfaturi de o mare intelepciune, dintre care ma multumesc sa reproduc numai cateva: '' nu va umiliti in fata celor mari ai lumii, cel ce se face rama nu se poate plange ca este calcat in picioare '', '' nu fiti sclavii oamenilor '', ''nu permiteti ca drepturile voastre sa fie calcate nepedepsit in picioare''.
Justiţia, asa cum este un principiu formal de determinare al actiunii de ratiunea pura practica, asa cum este fara indoiala si un principiu matematic, matematic, dar numai obiectiv de determinare al obiectelor actiunii sub numele binelui si raului,tot asa este ea si principiu subiectiv de determinare adica mobil pentru aceasta actiune, intrucat are influenta asupra sensibilitatii subiectului si provoaca un sentiment favorabil influentei legii asupra vointei. Aici nici un sentiment nu '' precede '' in subiect, care sa-l determine la justiţie. Aceasta e imposibil, fiindca orice sentiment este sensibil, iar mobilul simtamantului justitiar trebuie sa fie liber de orice conditie sensibila. Dimpotriva, sentimentul sensibil,care sta la baza tuturor inclinatiilor noastre, este in adevar conditia acelui sentiment pe care il numim respect, dar cauza determinarii acestui sentiment se afla in ratiunea pura practica si, din cauza originii lui, acest sentiment nu se poate numi patologic, ci trebuie sa fie numit efect practic.
Respectul pentru lege nu este un mobil spre justiţie, este justiţia insasi, considerata subiectiv ca mobil, in timp ce ratiunea pura practica, prin aceea ca anihileaza toate pretentiile iubirii de sine, care sunt in contradictie cu ea, procura autoritate legii care acum singura are influenta. Trebuie sa se observe aici ca in acelasi fel in care respectul este o actiune asupra sentimentului, prin urmare, asupra sensibilitatii unei fiinte rationale, ea presupune aceste simturi prin urmare si finitudinea unor asemenea fiinte, carora justitia este cea care le impune respect, si ca respectul pentru lege nu poate fi atribuit unei fiinte supreme sau chiar unei fiinte independente de orice sensibilitate, careia sensibilitatea nu ii poate fi un obstacol pentru ratiunea practica.
Acest sentiment al justiţiei este deci un produs exclusiv de ratiune. El nu serveste la judecarea actiunilor sau chiar la fundarea justiţiei, ci serveste numai ca mobil pentru a face din justiţie o maxima.
Respectul este un tribut pe care nu il putem refuza meritului, fie ca vrem, fie ca nu, daca putem eventual sa-l impiedicam da a se exterioriza, nu putem impiedica totusi sa-l resimtim interior.
Respectul este atat de putin un sentiment de placere incat fata de om il avem fara placere.
Cu sentimentul justiţiei se acorda perfect si sententele acelei minunate puteri din noi, pe care o numim constiinta. Un om poate mestesugi oricat de mult, spre a prezenta o purtare contrara legii, de care isi aminteste ca de o eroare facuta fara intentie, ca de o simpla imprudenta, pe care niciodata nu o poti evita cu totul, prin urmare ca ceva la care a fost tarat in temeiul necesitatii naturale si sa se declare astfel inocent. El gaseste totusi ca avocatul care vorbeste in favoarea lui, nu poate reduce la tacere acuzatorul care este in el, daca este constient, ca in vremea cand a savarsit nedreptatea a fost in deplinatatea facultatilor mintale, adica se afla in folosinta libertatii lui.
Desi isi explica vina printr-o anumita rea obisnuinta, dobandita prin neglijarea treptata a atentiei fata de sine insusi, intr-o asemanea masura incat el o poate considera ca o urmare firesca a acestei obisnuinte, fara insa ca aceasta sa il poata apara de blamul intern si de mustrarea pe care si o face singur. Pe aceasta se bazeaza si remuscarea pentru o fapta de mult savarsita, ori de cate ori ne amintim de ea, senzatie dureroasa produsa de simtamatul moral, care este practic vida, fiindca nu poate avea ca scop sa faca neantamplat ceea ce sa intamplat, si care ar fi absurda.
Simtamantul justiţiei, prin valoarea pozitiva pe care ne face sa simtim observarea ei, gaseste un acces mai usor prin respectul pentru noi insine, in constinta libertatii noastre.Pe acest respect daca e bine intemeiat,daca omul nu se teme de nimic mai mult decat a se gasi, la propria examinare interna, reprobabil si josnic, in fata propriilor ochi, putem explica orice simtamant moral, deoarece acesta este cel mai bun, daca nu chiar singurul paznic, capabil sa impiedice patrunderea in suflet a impulsurilor ordinare si funeste.