Contributia lui Immanuel Kant la dezvoltarea gandirii filosofico-juridice despre justiţie

Incercarea de a determina fundamentul rational al dreptului si, deci, a face din această disciplină un tot sistematic, face parte dintr-una cu mult mai largă, aceea de a explica existenta culturii in genere si anume a valorilor cele mai inalte ale cugetului omenesc. In realitate aceasta a fost de altfel opera pe care a infaptuit-o fiecare din epocile de inflorire deosebită a istoriei gandirii umane. O asemenea operă este si aceea intreprinsă de Immanuel Kant, care a pus astfel baza teoretică a stiintei si culturii contemporane.
Ceea ce ne interesează pe noi este conceptia lui Kant cu privire la justiţie. Pentru elucidarea neclaritătilor pe care le avem in legatură cu acest subiect, cunoscutul filosof german porneste de la ideea de echitate. Astfel in viziunea kantiană, echitatea nu poate fi invocata in fata celuilalt ca o idee care să-l mobilizeze să-si indeplinească datoria morală, ci se invocă numai in numele propriului drept cu mentiunea că cel care se instituie judecator in propriul său caz nu dispune de conditiile unui judecător neutru neexistand criteriul obiectiv de judecare a ceea ce este drept, ci judecata se face după propriul concept al celui care invocă echitatea. Atunci cand nu sunt prevavazute conditii clare in contract, judecatorul nu poate interveni.
Echitatea nu este un concept juridic, ci mai mult inclină spre moralitate. Terminologic, ea este tot dreptate, dar nu una statuată, ci venită dintr-o convingere interioara, de aceea apelează mai mult la etică decat la exterioritatea normei juridice. Echitatea este nota de umanitate adusă dreptului, ea este expresia constiintei. Echitatea se opune dreptului aplicat riguros care nu tine seama decat de lege si care din acest motiv - atrage atentia Kant - poate ajunge la contrariul sau, la nedreptatea cea mai mare.
Se cuvine să mentionăm că Immanuel Kant era un catolic convins fapt ce nu a rămas fără urmări in conceptia sa cu privire la justiţie. Astfel el vede in justitie un ideal absolut venit direct dintr-o lume in afara subiectivismului uman. Kant face o paralela interesantă afirmand ca in raport cu Dumnezeu, justiţia nu trebuie rasplatită - ea nu este o obligativitate. De aceea justiţia divina nu se manifestă prin recompensă, singurul semn ( pozitiv ) care le parvine fiintelor umane este '' dragostea si filantropia ''. In caz de lezare a dreptului lui Dumnezeu, dreptul penal este insuficient - valabilitatea sa se manifestă numai in cazul incalcării dreptului oamenilor intre ei. Dreptul divinitatii are principii transcendente, asa cum trascendent este si principiul relatiilor morale dintre divinitate si om. Justiţia penala divina nu este exercitata de o persoana inzestrata cu o putere executiva, caci atunci si aceasta persoana absoluta ar trebui sa se supuna principiilor juridice, deci umane, limitate. Ideea unei astfel de justiţie este personificata, intrucat Dumnezeu si dreptul divin sunt concepte trascedentale, goale de sens pentru ratiunea noastra practica si pentru experienta de care dispunem. Noi ne imaginam ca ea actioneaza cu o necesitate implacabila intrucat nu e exercitata de o fiinta umana, tentata sa incline voluntar balanta. Din ideea de justiţie divina, eterna a aparut si ideea de viata viitoare. Ca obiect suprasensibil, omul trebuie sa fie judecat tot de un judecator suprasensibil, ca obiect fenomental, insa, cel este supus justiţiei penale, pentru care este sanctionat in ordinea temporala a existentei. Dar in acesta calitate el este subiectul dreptului, nu al moralitatii. Necesitatea sanctionarii morale a dus la imaginarea ideii de viata care o prelungeste pe cea de dupa moarte, si nu ideea de continuare a justiţiei penale. Pentru justiţia penala, scopul creatiei este dreptul aplicat consecvent - el ocupandu-se in negativ de ingradirea manifestarilor deviante ale fiintelor fenomenale.
In ideea de exercitare a justiţiei de catre o fiinta, ale carei scopuri se afla deasupra oricarui prejudiciu, exista ceva care nu se acorda cu totul cu relatia omului fata de Dumnezeu, anume conceptul unei lezari care ar putea fi comisa fata de stapanul lumii nelimitat si inaccesibil, aici nu este vorba de incalcari ale dreptului pe care oamenii le savarsesc unul fata de altul si asupra carora Dumnezeu hotaraste in calitate de judecator penal, ci despre incalcarea care se comite fata de Dumnezeu insusi si fata de dreptul sau al carui concept este transcedental, adica deasupra conceptului oricarei justitii penale. Ideea unei justiţii penale divine este aici personificata, nu o exercita o persoana inzestrata anume cu o putere executiva ( caci atunci ar surveni contradictii intre ea si principiile juridice ) ci justiţia intocmai ca substanta ( numita de altfel justiţie eterna ) care se afla chiar deasupra lui Jupiter, precum era '' fatum ''( destinul ) judeca conform dreptului cu o necesitate implacabila, de neclintit, care pentru noi ramane impenetrabila.
Pedeapsa, dupa Horatio, nu pierde din vedere criminalul care se plimba mandru prin fata sa, ci il urmareste neancetat schiopatand pana ce il prinde. Sangele varsat fara vina striga dupa razbunare. Crima nu poate ramane nepedepsita, daca pedeapsa nu-l loveste pe criminal, urmasii sai vor trebui sa ispaseasca, sau daca nu are loc in viata sa, ar trebui sa aiba loc intr-o viata de dupa moarte, care de aceea este acceptata expres si se crede bucuros in ea spre a da satisfactie dreptului justiţiei eterne. Ipoteza unei vieti viitoare nu trebuie implicata aici spre a reprezenta executarea deplina a pedepsei care il ameninta pe criminal. Caci omul, considerat conform moralitatii sale, este judecat ca un obiect.Viata pamantesca, fie ea scurta, lunga sau chiar eterna este numai existenta sa in fenomen, iar conceptul de justitie nu necesita o determinare mai detaliata, caci credinta intr-o viata viitoare propriuzisa nu apare mai intii, spre a ne da seama ca justiţia penala isi face efectul, ci mai degraba, dimpotriva, din necesitatea sanctionarii este dedusa concluzia asupra vietii viitoare.
Culpa trebuie achitata si ar trebui de asemenea, ca cineva cu totul nevinovat sa se sacrifice drept jerfa de ispasire, caci desigur nu putem numi pedeapsa suferinta care a cazut asupra sa, intrucat el insusi nu a comis nici o crima. Din toate acestea se vede ca nu este o persoana care administreaza justiţia, careia i se atribuie sentinta de condamnare ( pentru ca ea nu ar putea sa se pronunte astfel fara sa procedeze nedrept fata de altii ) ci numai justiţia, ca principiu trascendent, gandita intr-un subiect suprasensibil, determina dreptul acestei fiinte.