Avusesem 7 pui, o fetita o pastram eu, iar 5 ii dadusem la niste familii numai una si una, eram foarte mandra de norocul lor. Imi ramasese un baietel, cel mai frumos dintre toti, care fusese ales de multa lume si ma rugasera sa-l pun deoparte, iar cand era sa-l ia nu mai dadeau nici un semn de viata…
M-a contactat pe messenger o fata, spunandu-mi ca isi doreste foarte mult un catel si ca, dintre toti vazuti pe net, l-a ales pe al meu. Nu-i puteam da asa, oricum, un catel, am vrut sa stiu totul despre ea. Am aflat o poveste care m-a induiosat: o fata de 16 ani, a carei mama era plecata in strainatate la munca, al carei tata urma sa isi ia viza si sa plece si el in cateva zile. Urma sa ramana singura in apartament, era f. trista si considera ca numai un catel ii poate alina viata. M-a intrebat cat cer pe el. Nu cer nici un ban, i-am spus, cer doar sa fie indeplinite conditiile de iubire si rasfat pe care le are acasa: mancare multa si buna, pupat mult, plimbari lungi in parc la alti catei si, neaparat, sa doarma in pat. Rabdare si blandete, pentru ca este un catel sensibil. Mi-a spus ca ii poate oferi toate acestea.
M-a intrebat daca mai sunt persoane interesate de el, i-am spus ca mai vrea sa-l vada cineva, m-a rugat cu cerul si pamantul sa i-l pastrez ei, promitandu-mi ca, avand in vedere ca locuiam doar la o statie distanta una de alta, il voi vedea des, va veni cu el in parc sa se intalneasca cu mamica si surioara lui. Eram bucuroasa de aceasta sansa.
„Dar daca se intorc parintii tai si nu le convine? Sa nu il dai sub nici o forma altcuiva! Indiferent ce se intampla, sa mi-l aduci inapoi! Sa nu ajunga, Doamne fereste, in strada!” „In strada? Doamne, cum asa? Nici nu se pune problema. Dar parintii mei iubesc cainii. Il iau ca sa am grija de el, nu ca sa-mi bat joc!”
A venit sa-l ia in dimineata cand tatal ei urma sa plece, a vrut sa il vada si el. Frumos gest, am gandit. Am avut doua semne.. Dar nu le-am vazut atunci: cand sa ies pe usa, mi-a fost imposibil sa gasesc vreo lesa (imaginati-va totusi cate lese sunt intr-o casa cu 6 caini!), iar spre parc (dupa ce am fost cu el in brate la Pet-Shop si am cumparat lesa) aproape l-am tarat, nu vroia deloc sa mearga. M-am gandit doar ca e somnoros…
Am condus-o cu catelul pana la scara (inspirata am fost!). Recapitula cu voce tare: deci apa si boabe junior permanent in castron, mancare gatita de 2-3 ori pe zi, scos afara la ore fixe. Eram mandra. Imi povestise ca i-a cumparat boabe si jucarii.
Ceilalti pui ii uitasem usor. Primeam tot timpul poze si vesti despre ei, eram cu sufletul impacat. Pe el… nu mi-l puteam scoate din suflet si din ganduri. Ma durea necontenit ceva pe dinauntru, asteptam cu timpul sa imi treaca si nu imi trecea, … nu stiam atunci ca era … strigatul lui disperat de ajutor. Am crezut ca este doar faptul ca m-am despartit de el la 3 luni, pe ceilalti ii dadusem mult mai devreme.
Vorbeam cu noua lui stapana aproape zilnic pe messenger. Imi povestea cum doarme in pat, cum o pupa dimineata, cum se tine dupa ea prin toata casa, ca mananca mult si se joaca in sufragerie…
Banuiam in adancul sufletului ca ceva nu este in regula. Ca l-a scapat in fata vreunei masini sau ca l-a pierdut, dar nu indrazneste sa imi spuna. Pe camera web nu mi-l mai arata ca in prima zi, motivand ca s-a stricat. In parc nu venea cu el, motivand ca are scoala in timpul saptamanii, iar in week-end se iveau alte probleme.
Imi spunea ca il scoate dimineata la 9-10, cand se trezeste. Imi pusesem in gand sa o urmaresc intr-o dimineata, macar sa vad daca este fericit cu ea.
Venise ziua pentru al patrulea vaccin. Am stabilit cu ea intalnirea, iar faptul ca mi-a acceptat ora de intalnire si locul mi-a alungat pe loc toate banuielile. Mi-am luat camera de filmat, il asteptam cu jumatate de ora mai devreme in statie, tremuram, eram curioasa cat a mai crescut, daca s-a mai ingrasat.
Dar ea nu a venit. Am asteptat nervoasa sfertul academic, apoi am sunat-o. Avea telefonul inchis.
Atunci mi-a cazut toata lumea in cap. Atunci am stiut ca ceva nu este in regula.
Am mers la ea la scara, am aflat usa unde sta, am sunat. Nu era acasa. Am strigat numele catelului la usa… Nu se auzea nimic. Plangeam si nu stiam ce am de facut mai departe. O sunam, vedea numarul meu si inchidea. Nu am pacalit-o nici cu numar secret. Nici cu mesaje: vino sa iti dau bani de vaccin. Am stat cateva ore la ea la usa, dar se intuneca si trebuia sa plec. Nu avea lumina pe scara si … se speria lumea de mine! Intrebam vecinii: o cunoasteti pe Madalina care are un catel? Mi se raspundea invariabil: „Da, dar nu are nici un catel” sau „Da, a avut un catel, dar nu-l mai are”. Nimeni nu stia ce s-a intamplat, iar eu nu stiu cum am supravietuit disperarii.
Am aflat in cele din urma ca … l-a tinut vreo doua zile, dupa care … s-a plictisit si i-a dat drumul pe strada! Vai! Trecusera doua saptamani de atunci! Sigur nu supravietuise frigului crunt care se lasa noptile, sigur nu stiuse sa isi caute mancare si adapost… Sufletul meu! Catelul meu nascut in pat, in mana mea! Catelul care dormea numai pe mine, in pat! …
Am mers acasa, am facut afise la imprimanta cu poza lui, am impanzit zona cu ele. In cele din urma, m-a sunat o femeie spunandu-mi ca a gasit un catelus acum vreo 4 zile care seamana. Zona nu prea era cea in care fusese abandonat, cu doua zile in urma cineva il vazuse in alta parte … deci nu credeam ca este el. M-am dus totusi sa-l vad. Toata viata ma va marca imaginea: femeia care il tinea in brate in usa apartamentului, ochii lui sfasietor de tristi care… nu ar fi avut voie sa fie asa niciodata!… Mi-a spus ca il recuperase din fata blocului intr-o zi ploioasa, ca era disperat, plin de purici, coastele ii ieseau prin piele si … un mos il batea pentru ca latra noaptea!
Se prinsese ca fusese crescut la boc, pt ca era obisnuit cu liftul. Uneori il mai lasa singur pe afara, in speranta ca stapanul lui il va gasi. Cum sa il gasesc … daca eu nu-l cautam? Eu il stiam ca doarme in pat si ca mananca numai bunanati…
De atunci nu am mai putut lua legatura cu Madalina, dar am rugat un vecin de-al ei sa imi aduca de la ea carnetul de sanatate al puiului. Mi l-a inapoiat impreuna cu toata punga primita la adoptie: oase, jucarii, calciu, castroane … toate neatinse! Inclusiv o punguta de 250 gr de bobite, nedesfacuta! Incredibil! Sunt convinsa ca nici macar mancare nu i-a dat in ziua cand l-a tinut la ea! …
Acum este din nou acasa, in patul unde s-a nascut, cu parintii si surioara lui. Se joaca mult, mananca mult, doarme mult … dar parca o tristete in ochii si in sufletul lui nu va disparea niciodata de acolo. Si, clar, nici din sufletul meu!
http://img299.imageshack.us/img299/7407/ma...4oct2006im0.jpg
Multi dintre cei care vor vedea poza il vor recunoaste: da, Fedor! Alaturi de Madalina, fata care a promis ca ii va fi cel mai bun prieten pentru toata viata si care i-a marcat iremediabil copilaria!

e frumos foc catelul dar nu dispera ca o sa uite incet. Ei nu traiesc din amintiri ca noi. Sora-mea a gasit un caine atat de batut ca-i erau amestecate organele interne si si-a revenit atat fizic cat si psihic

Uff!!

In mod firesc se ridica uneori intrebarea : "oare cine e animalul "

Trist. Sa oferi un mod de trai unui animal implica multa daruire si lipsa de egoism. Sa accepti animalul cu toate nebuniile lui inseamna ca intradevar sa iti pese. Sper ca acum catelul tau e bine. In bunatatea lor fireasca ei se bucura pentru ceea ce primesc bun si iarta celelalte. Asa cainescte in gandirea lor simpla.

Prea multă lume îşi ia animal de companie aşa...ca şi cum şi-ar lua un breloc, o jucărie, un accesoriu. Problema apare atunci cînd realizează că de fapt brelocul e o fiinţă vie, care are nevoi, personalitate şi suflet. Atunci le vine foarte greu: trebuie să dea ceva de la ei, să sacrifice o parte din propriul timp, din propriul ego, să iubească puţin şi pe altcineva în afara propriei persoane...

Feodor a avut şansă, pînă la urmă. Alţii nu sînt atît de norocoşi ca el...

Ce batuta sora cu moartea si-ar fi mancat pustoaica din mainile mele

Copiii in general nu prea stiu ce vor, data viitoare sa fi mai atenta cui incredintezi un sufletel... e nevoie de multa responsabilitate si maturitate sa nu lasi totul balta cand vezi ca a avea un animal implica anumite sacrificii (ore de trezire extrem de matinale, iesit la plimbare pe ploaie sau orice conditii, etc.)

Si acum, Cristina, ce urmeaza? O sa-l pastrezi pe Fedor sau o sa-i cauti alt stapan? (poate e stupida intrebarea, poate topicul asta tocmai asta se vrea... o invitatie spre a-l adopta ).

Imi este foarte greu sa il pastrez, pentru ca stau la bloc si ma cert cu vecinii tot timpul (cateii mei nu ii deranjeaza cu absolut nimic, dar asa sunt unii oameni, rai!...), dar imi este mult mai greu sa il pot da acum, ar insemna sa imi bat joc de sufletul lui. Uffffff... Doamne ajuta sa se linisteasca apele, sa se obisnuiasca toti cu ideea si ... sa il pot pastra!
Postul meu nu a avut ca scop gasirea unui nou stapan pentru Fedor, ci pur si simplu am simtit nevoia sa imi strig revolta ...