"Leoaica tanara, iubirea"


"Leoaica tânãrã, iubirea
mi-a sãrit în fatã.
Mã pândise-n incordare
mai demult.
Coltii albi mi i-a infipt în fatã,
m-a muscat leoaica, azi, de fatã."
([b]Nichita Stanescu[b] – Leoaica tanara, iubirea)


Ultima noapte de la Busteni, cea dintre duminica si luni, cred ca a fost cea mai frumoasa noapte din viata mea. A fost ceva metafizic. Stateam pe balconul vilei la care eram cazati si ma bucuram de linistea noptii. Nu am fost deloc in apele mele la aceasta intalnire. In primul rand, eu sunt un tip retras, linistit, calm, timid chiar, care nu suporta mult timp o multime galagioasa.

Dupa o vreme simti nevoia de a avea liniste. La fel si eu, dupa o intreaga noapte petrecuta impreuna cu inca sapte-opt oameni care radeau si vorbeau tare, incercand sa acopere muzica ce urla non-stop, simteam ca nu mai pot.
Dupa o astfel de noapte alba si o zi plina, eu zic ca e si normal sa caut un loc in care sa-mi recapat linistea. Astfel ca, pe la ora unu noaptea, am iesit pe balcon...

Eram imbracat in negru. Purtam un hanorac cu Metallica plus o bratara lata cu tepi mici pe mana dreapta. Stateam aplecat pe balustrada balconului cu mainile incrucisate si cu capul pe ele. Pe obrazul drept simteam atingerea metalica a tepiilor bratarii. Nu erau ascutiti, astfel ca atingerea lor rece, imi placea. Desi era frig afara, inima imi batea cu putere ca dupa o indelungata lupta. Lupta cu mine, bineinteles. Eu impotriva mea, nu era nimic nou. Dulcea dorinta de autodistrugere lenta, ce ma facea sa trag fum dupa fum, inghititura dupa inghititura imi provoca repulsie si o data cu aceasta, placere. Sa simti decaderea, in toata plenitudinea ei, in fiecare celula a corpului tau, sa simti un strigat launtric, neputincios, de revolta impotriva sinelui tau, cred ca e o senzatie ce nu poate fi descrisa in cuvinte. Acel moment in care, livid, privesti abisul cum isi deschide prapastiile intunecate si te inghite fara ca tu sa poti face cel mai mic gest, in care te prabusesti intr-o bezna, ca o smoala vascoasa si simti ca te ineci in ea, e un sentiment care te zmulge cu brutalitate din realitate. Te lasa fara suflare pentru cateva minute si-ti asterne, invariabil, o expresie de nebun pe fata. Cazut intr-o infinitate, egal departat de viata si de moarte, te simti ca un condamnat la plictiseala si pasivitatea eterna, absoluta Desi iti doresti dinamica tumultoasa a vietii, stii ca ar trebui sa renunti, totodata, la toate voluptatiile mortii. Astfel te regasesti intr-o dilema: sa renunti la visul tau din totdeauna, la insusi motivul existentei tale pentru ceva inutil, efemer si absurd?

Nu, niciodata...
Insa, acceptarea tacita a raului in tine, umplerea sufletului tau pana la refuz cu el, poate sa te faca sa-ti doresti o alta soarta, lipsita de griji metafizice dar inlocuite de altele ridicole, lipsita de intuneric, pentru o iluzorie lumina, lipsita de actul creator, pentru... o viata ingropata in anonimat.
Toate acestea, consider ca pot sa faca o inima sa bata cu putere, intr-un anume moment, revelator, a vietii tale.

O inghititura dintr-o ciudata licoare incolora mi-a inecat fumul ce se zbatea sa iasa la suprafata, lasandu-ma pentru un moment fara aer. Un icnet sumbru urmat imediat de un al doilea m-a facut sa ma trezesc din visarea filozofica in care am cazut si sa ma uit curios in jur: nimic nou, a urmat rapid concluzia.

Imi reiau pozitia si las de aceasta data fumul inecacios sa iasa incet si sa ma invaluie. As vrea sa-l simt intinzandu-se pe pielea mea, as vrea sa-l cuprind in maini, sa-l mangai usor si, in cele din urma sa ma contopesc cu el. Sa fiu o eterna desertaciune. Ceva pe care sa-l doresti, sa-l iubesti, sa-l ai, sa plangi dupa el si sa-l urasti cand se va destrama, dar pe care sa nu poti sa-l simti niciodata.
Fumul: o iluzie indrazneata, nimic mai mult.

Zambesc usor la ideea acestui gand ciudat cand, in spatele meu aud ca se deschide usa de la balcon si iese cineva. Vine langa mine, pune mana pe spatele meu si-mi spune ca am inghetat. Nu-i raspund nimic. Continua sa se uite la mine si ma intreaba ce fac. De aceasta data ii raspund: "I'm enjoying the night...". In romaneste nu cred sa existe o expresie care sa sune si sa redea la fel de bine ca aceasta sentimentul pe care-l aveam atunci. Efectiv, ma bucuram de acea noapte. Desi zambeam cand am spus aceste cuvinte, s-a uitat putin ciudat la mine, a mormait un O.K. si a intrat din nou in camera.

Am ramas din nou singur. Doar eu cu Noaptea mea. In acel moment chiar am simtit ca era noaptea mea. Nu aveam nevoie de nimeni si de nimic altceva. Admiram intunericul si misterioasele sale forme abia deslusite in bezna din jur. Doream sa vad doi ochi mici, rosi, undeva difuz in fata mea, macar pentru o secunda. Tanjeam dupa senzatia de a fi privit. Dar nu era nimic, doar aceeasi noapte, senzuala, ce se intindea, languroasa, pretindeni. Ma inconjura, cu nenumaratele-i brate intunecate, imi mangaia fruntea, ochii, buzele – fata toata. Ii simteam rasuflarea aproape de mine, pe gat iar apoi, incet, pe buze. Doream o sarutare de la ea..Vroiam sa fiu ca ea, sa ma infrupt din intelepciunea ei, sa vad totul, incepand cu nasterea si sfarsind cu moartea ei, vroiam sa cad din timp alaturi de ea.

In acel moment, o adiere rece s-a strecurat, obraznic, pe sub hainele mele. Mi-a cuprins incet tot corpul intr-o imbratisare rece, dar placuta.
Imi era din ce in ce mai frig. Imi simteam singele incetinind inghetat, inima batand mai incet, mai rece.
Deodata, o scanteiere scurta a doua mici margaritare ascutite, m-au strafulgerat pentru o secunda.... In clipa urmatoare m-am simtit patruns de ele. O infiorare rece, insotita imediat de o multime de amintiri haotice, de imagini aparent fara nici o legatura: tari indepartate, chipuri frumoase, de oameni, animale, stele si cele mai diverse forme de intuneric, mi-au trecut fulgerator prin tot corpul. Voluptati neinchipuite m-au strabatut pret de cateva secunde, lasandu-ma, in cele din urma, aproape fara suflare...

Fiorul a trecut si mi-am deschis incet ochii, dornic de aceleasi senzatii.
Priveam in continuare inainte, in noapte, fara nici o tinta anume cand un gand straniu isi facu loc in mintea mea: "Nu mai are rost sa te ascunzi...". Am soptit de cateva ori aceasta sintagma, in incercarea de a-mi da seama de unde a venit si de ce acum. Nimic: era un gol imens in mintea mea - ca si cand toate celelalte ganduri au fugit sa se refugieze intr-un anume colt al mintii mele, speriate de ceea ce au vazut s-au ar fi putut sa vada.

Mi-am reluat pozitia de indragostit al noptii si am inceput sa zambesc usor in timp ce in minte repetam, obsedat, aceleasi cuvinte. "Nu mai are rost sa te ascunzi...Nu mai are rost....Nu mai....Nu..."

Material considerat Cel Mai Interesant Editorial trimis la Han in 2003.