HanuAncutei.com - ARTA de a conversa!

Bine ati venit ca musafir! ( Logare | Inregistrare )

> Universul Credintei:

Mesajele cu caracter ateist sau care au ca scop denigrarea unei religii sunt interzise in cadrul acestui forum.

3 Pagini V  < 1 2 3  
Reply to this topicStart new topic
> Conceptii hinduse asupra unor notiuni crestine
shapeshifter
mesaj 30 Mar 2009, 03:54 PM
Mesaj #71


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 1.984
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



,,Tatăl nostru”, invocată adresată de Christos Tatălui său ceresc, a fost considerată din totdeauna drept una dintre cele mai esoterice rugăciuni creştine. Oricare ar fi adevărata origine a acestei rugăciuni, este destul de uşor să i se determine esenţa înalt iniţiatică printr-o analiză sumară care să aibă în vedere:
1. rugăciunea în sine
2. diviziunile pe care le înfăţişează
3. adaptările acestei rugăciuni după principiile analogiei.

Rugăciunea ,,Tatăl Nostru” cuprinde două părţi:

1. o parte exoterică, singura cunoscută de majoritatea catolicilor din Occident:
Tatăl nostru Care eşti în Ceruri,
Sfinţească-se numele Tău,
Vie Împărăţia Ta,
Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ.
Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi
şi ne iartă nouă greşelile noastre
Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri,
şi nu ne duce pe noi în ispită
şi ne izbăveşte de cel rău.

2. o parte esoterică, cunoscută de Bisericile Răsăritene şi a cărei enunţare este rezervată preoţilor.
Că a Ta este,
Împărăţia şi puterea şi slava
Acum şi pururea şi în vecii vecilor
Amin.

Partea exoterică cuprinde revelaţia forţelor care acţionează în cele trei lumi şi analiza mijloacelor lor de acţiune. Partea esoterică leagă aceste forţe de principiul lor prin revelarea misterelor Marii Arcane. Este sinteza învăţăturilor a căror analiză este conţinută în prima parte.
Se observă încă de la început că termenii folosiţi sunt foarte generali.
Tată, Nume, Împărăţie, Voie, Pământ, Cer.
Pâine, Iertare, Greşeli, Ispită, Rău.
Aceasta arată că este vorba de legi; cu alte cuvinte, după metoda scumpă celor din vechime, fiecare dintre aceste cuvinte este o cheie analogică ce permite adaptarea legii enunţate la o întreagă serie de realităţi.


Diviziunile rugăciunii ,,Tatăl Nostru”
Esoterismul, indiferent de vechime sau de şcoală, învaţă despre existenţa a 3 lumi:
1. Lumea divină
2. Lumea morală sau astrală
3. Lumea fizică

Primele 3 versete corespund Lumii divine caracterizată prin 3 termeni:
Tată, Nume, Împărăţie şi sintetizată de termenul Voie (Voinţă).
Pământ şi Cer servesc de legătură între cele două lumi.
Pâine, Iertare, Greşeală, corespund toate lumii Voinţei omeneşti.
Iar Ispită şi Rău se referă la trupul de carne şi la lumea fizică.

Lumea divină
Dumnezeu este analizat sub tripla lui manifestare:
Tatăl (Tatăl Nostru) este considerat ca existând în Ceruri, adică toate planurile în care idealul nostru se poate revela fie în fizic, în astral sau în divin.
Acest Tată se manifestă prin alte două aspecte:
- Verbul (numele Tău) a cărui adevărată cunoaştere trebuie să fie rezervată iniţiaţilor pentru a nu fi profanat (sfinţească-Se)
- Sfântul-Duh (Împărăţia Ta), realizarea vie a Divinităţii în toate întrupările sale şi pe care iniţiaţii o numesc încoronarea totală (vie)
În sfârşit Unitatea Divină apare în această misterioasă invo-evoluţie a Voinţei (voia Ta) al cărei curent de iubire străbate toată creaţia de la Materie (pământ) în toate planurile sale şi până la Spirit, Ideal (Cer) în toate ierarhiile sale.
Acest curent misterios este cel care leagă lumea divină de cea umană.

Lumea umană
În orice moment al vieţii noastre curentul de Iubire divină pătrunde în noi şi ne aduce Pâinea spirituală de care avem nevoie zilnic pentru a asimila influenţele benefice.
Dar cel mai adesea noi ne închidem sufletul în faţa acestui influx divin care, asemenea Soarelui luminând Pământul, nu poate pătrunde totuşi în fundul grotei pe care o săpăm în noi înşine, afundându-ne în materie în loc să evoluăm către Spirit.
Care este aşadar mijlocul de a deschide fiinţa Pâinii zilnice de spiritualitate?
Fiecare ofensă adusă Nemuririi noastre divine este o datorie pe care o contractăm în mod liber faţă de noi înşine şi pe care trebuie să o plătim prin suferinţele unei viitoare întrupări. Aşa cum spunea Pitagora, noi dăm naştere fără încetare viitorului nostru prin felul în care voinţa noastră foloseşte prezentul. Or, există un mijloc de a deschide rapid poarta cerului nostru interior: acela de a sacrifica puţin din egoismul nostru în favoarea unui pic din universalitatea noastră.


Lumea fizică
Această creaţie a păcatului, adică a răului pentru noi înşine, reprezintă cheia întrupării noastre în lumea cărnii, în această lume a Ispitei. Adam spiritual este cel care, prin dorinţa sa de a se uni cu materia în speranţa de a deveni mai tare decât Dumnezeu, a creat în moleculele sale, adică în noi, Ispita pentru lumea de jos.
Între două puteri – Ideea nudă şi fără forţă aparentă şi Banul în aparenţă atât de puternic ca pârghie universală – profanul recurge la ban şi nu întârzie să-şi dea seama că această putere nu este decât iluzorie şi că grămada de aur se micşorează pe măsură ce vrea să-şi răspândească influenţa asupra unui mare număr de fiinţe.
Din contră, ideea se multiplică prin numărul de fiinţe care o încarnează, creşte cu timpul.
Între Spirit, ideal subtil, şi Materie, manifestare imediată, Adam a ales-o pe ultima; de aici răul, păcatul, încarnarea pe care fiecare dintre moleculele adamice, adică fiecare fiinţă umană, trebuie să le ucidă făcâd apel la Unirea cu Ideea-Providenţă prin Sacrificiul progresiv al Materiei-Destin.
Cheia întregii evoluţii, a acestei posibile uniri a lui Dumnezeu cu omul, este cuprinsă într-un singur Principiu: Iertarea.
S-ar putea încheia aici ,,Tatăl Nostru” dacă nu s-ar poseda dacât primele două grade de iniţiere, dar unii vor merge mai departe şi vor evoca marele mister al alcătuirii divine.

Căci a Ta este
ÎMPĂRĂŢIA------------------------adică Principiul Tatălui
PUTEREA--------------------------adică Principiul Fiului
SLAVA-----------------------------adică Principiul Spiritului

Acum şi pururea şi în

VECII----------------------------adică Principii creatoare ale Cerului, ale
-------------------------------------------omului şi ale Pământului, adică a celor 3 lumi
VECILOR------------------------adică Manifestări ale Voinţei divine
------------------------------------------(Eonii corespund lui Elohim al lui Moise).

Un mic rezumat:

LUMEA DIVINĂ-----------------------------Tatăl nostru----------------------Tatăl
----------------------------------------------Care eşti în Ceruri
----------------------------------------------Sfinţească-Se numele Tău------Fiul
----------------------------------------------Vie Împărăţia Ta.----------------Sfântul Duh

INVO-EVOLUŢIE--------------------Facă-se voia Ta precum în------Trecerea
---------------------------------------------------------------------------de la Divin
--------------------------------------Cer aşa şi pe pământ------------La Moral

--------------------------------------Pâinea noastră cea spre---------Influenţa
---------------------------------------------------------------------------constantă a
---------------------------------------------------------------------------Prividenţei
--------------------------------------Fiinţă dă-ne-o nouă astăzi.------Asupra noastră.

LUMEA MORALĂ--------------------şi ne iartă nouă greşelile--------Autocreaţia
---------------------------------------------------------------------------viitorului
--------------------------------------Noastre precum şi noi------------nostru prin
---------------------------------------------------------------------------prezentul nostru.
--------------------------------------Iertăm greşiţilor noştri.

LUMEA FIZICĂ---------------------şi nu ne duce pe noi în -----------Distrugerea
---------------------------------------------------------------------------Răului
--------------------------------------Ispită, ci ne izbăveşte de--------prin legătura
---------------------------------------------------------------------------noastră
--------------------------------------cel rău.----------------------------Cu Dumnezeu.
SINTEZA----------------------------Că a Ta este împărăţia----------Partea esoterică
--------------------------------------şi puterea şi slava
--------------------------------------Acum şi pururea şi în-------------Cheia revelaţiei
--------------------------------------Veacul vecilor. Amin

Adaptarea kabbalistică a rugăciunii ,,Tatăl Nostru”:

O, Iod creator
Care eşti
În AIN-SOPH
Sfinţească-se
KETHER, Verbul Tău
Fie ca TIPHERETH, splendoarea Împărăţiei Tale;
Să-şi trimită razele,
Ca IAVE, legea Ta ciclică,
Să domnească în MALKUTH
Aşa cum domneşte în KETHER.
Dă azi lui NESCHAMAH
Iluminarea uneia din cele 50 de porţi ale lui BINAH
Opune Mila infinită a lui HESED
Zgurilor pe care le-am creat în imago
Atunci când, neştiind nici una din cele 32 de căi ale lui
HOCMAH
Am emanat rigoarea lui RUACH
Către fraţii mei.
Păzeşte-ne NESCHAMAH de atracţiile lui
NEPHESCH şi scapă-ne de
NAHASCH
Căci tu eşti
RESCH,------------------------sau EL--------------->În ELOHIM
Principiul
TIPHERETH,-------------------sau IOD------------->În ELOHIM
Splendoarea creatoare
YESOD,------------------------sau MEM------------>În ELOHIM
Matricea

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 30 Mar 2009, 03:57 PM
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 2 Apr 2009, 03:28 PM
Mesaj #72


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 1.984
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



În simbolismul tradiţiei hinduse, „Marele Zid” este muntele circular Lolaloka ce separă „cosmosul” (loka) de „tenebrele exterioare” (aloka). Oricât de departe ar fi împinsă „solidificarea” lumii sensibile, ea nu poate niciodată să fie un „sistem închis” cum îşi închipuie materialiştii, ea are limite impuse de însăşi natura lucrurilor, şi cu cât se apropie de aceste limite, cu atât starea pe care o reprezintă devine mai instabilă.
Punctul de corespunde maximului de „soliditate” a fost deja depăşit, şi această aparenţă de „sistem închis” nu mai poate acum să apară decât din ce în ce mai iluzorie şi mai neadecvată realităţii. Prin „fisurile” din „Marele Zid” pătrund şi vor pătrunde tot mai mult anumite forţe distructive („hoardele lui Gog şi Magog”). „Fisurile” sunt cele prin care vor pătrunde, în apropierea sfârşitului de ciclu (Apocalipsă), hoardele devastatoare ale lui Gog şi Magog. Aceste „fisuri” se produc în „Marele Zid” care împrejmuieşte lumea şi o protejează împotriva intruziunii influenţelor malefice din domeniul subtil inferior. Un zid constituie în acelaşi timp o protecţie şi o limitare; într-un anume sens, el are avantaje şi dezavantaje, dar, în măsura în care el este în mod esenţial destinat să asigure o apărare împotriva atacurilor venind de jos, avantajele sunt incomparabil mai mari şi contează mult mai mult pentru ceea ce se află conţinut în această incintă, ca zidul să fie limitat în partea sa inferioară decât să fie continuu expus ravagiilor duşmanului, sau chiar a unei distrugeri mai mult sau mai puţin complete.
Un zid nu este închis în partea de sus şi, în consecinţă, nu opreşte comunicarea cu domeniile superioare, iar aceasta corespunde stării normale a lucrurilor. În epoca modernă „cochilia” fără ieşire construită de materialism a închis această comunicare. Or, „coborârea” nefiind încă terminată, această „cochilie” nu poate să rămână intactă decât în partea unde lumea nu are nevoie de protecţie şi de unde nu poate primi decât influenţe benefice.
„Fisurile” nu se produc decât prin partea de jos, deci chiar prin partea de protecţie a zidului, iar forţele inferioare care pătrund pe aici întâlnesc o rezistenţă cu atât mai slabă cu cât, în aceste condiţii, nici o putere de ordin superior nu intervine pentru a i se opune în mod eficace. Astfel lumea este lăsată fără apărare în faţa atacurilor duşmanilor ei, cu atât mai mult cu cât, chiar datorită mentalităţii actuale, ea ignoră complet pericolele care o pasc.
Timpul nu poate fi măsurat decât în raport cu spaţiul. Ceea ce se măsoară nu este durata însăşi, ci spaţiul parcurs într-o anume durată, conform unei mişcări căreia i se cunoaşte legea. Această lege se prezintă ca relaţia dintre timp şi spaţiu.
Spre finalul ciclului cosmic timpul uzează spaţiul printr-un efect de contracţie. Dar timpul însuşi se derulează cu o viteză din ce în ce mai mare. Această acceleraţie a timpului devine mai vizibilă ca niciodată în epoca noastră, pentru că este în creştere în ultimele perioade ale ciclului (actualul Manvantara), deşi există constant de la început şi până la sfârşit. Contracţia temporală se reflectă şi în diminuarea progresivă a duratei vieţii umane. Atunci când contracţia temporală va ajunge la gradul ei extrem, timpul va fi redus la o clipă unică, moment în care durata va înceta să existe, deoarece este evident că în cadrul unei singure clipe nu va mai putea avea loc nici o succesiune. Atunci totul va avea loc simultan, timpul se va schimba în spaţiu – în momentul însuşi în care timpul va părea că devoră spaţiul, acesta din urmă va sfârşi prin a-l absorbi. Din punct de vedere simbolic, în momentul acela va avea loc revanşa lui Abel asupra lui Cain. Sfârşitul unui ciclu (Manvantara) precum cel al umanităţii actuale nu este sfârşitul lumii corporale înseşi decât într-un sens relativ, şi doar în raport cu posibilităţile care, fiind incluse în acest ciclu, şi-au sfârşit dezvoltarea în lumea corporală. În realitate, lumea corporală nu va fi distrusă, ci ,,transmutată”, primind o nouă existenţă, deoarece, dincolo de ,,punctul de sosire” corespunzând clipei unice în care timpul nu mai există, ,,roata reîncepe să se învârtă” pentru parcursul unui alt ciclu. Sfârşitul ciclului coincide cu restaurarea unei noi stări pimordiale.
Un fel de „prefigurare” a absorbţiei timpului de către spaţiu, se regăseşte în teoriile fizico-matematice care tratează complexul „spaţiu-timp” ca pe un ansamblu unic şi indivizibil. Însă acestor teorii se dă o interpretare inexactă şi anume că ele prezintă timpul ca pe o „a patra dimensiune” a spaţiului. Corect ar trebuie spus că aceste teorii de fapt privesc timpul ca pe ceva comparabil cu a „patra dimensiune”, în sensul în care, în execuţiile mişcării, timpul joacă rolul unei a patra COORDONATE ce se adaugă celorlalte trei care reprezintă cele trei dimensiuni ale spaţiului.
Aceasta corespunde reprezentării geometrice a timpului sub o formă rectilinie, reprezentare ineficientă din cauza caracterului pur cantitativ al teoriilor respective. Ceea ce joacă de fapt rolul celei de-a patra coordonate nu este timpul, ci ceea ce matematicienii numesc „timpul imaginar” (t radical din –1).
Această expresie, care nu e decât o particularitatea a limbajului ce provine din întrebuinţarea unei notaţii absolut „convenţionale”, capătă aici o semnificaţie neprevăzută: a spune că timpul trebuie să devină „imaginar” pentru a fi asimilat „celei de-a patra dimensiuni” a spaţiului nu este altceva decât a afirma că pentru aceasta el trebuie să înceteze să existe ca atare, adică transformarea timpului în spaţiu nu e propriu-zis realizabilă decât la „sfârşitul lumii”.
Este inutil a se căuta ceea ce ar reprezenta o „a patra dimensiune” a spaţiului în condiţiile lumii actuale. Spaţiul trebuie în mod natural să primească, într-un fel sau altul, o dilatare ridicându-i cumva indefinitatea la o putere superioară, având în vedere că tendinţa expansivă a spaţiului nu mai este contrazisă şi restrânsă de acţiunea tendinţei compresive a timpului.
Aici e vorba de ceva ce nu ar putea fi reprezentat prin nici o imagine preluată din domeniul corporal.
Timpul fiind o condiţie determinantă a existenţei corporale, din momentul în care el este suprimat, ne aflăm în afara acestei lumi, adică într-o prelungire extracorporală a aceleiaşi stări de existenţă individuală, pentru care lumea corporală nu reprezintă decât o simplă modalitate. Acest lucru arată că sfârşitul lumii corporale nu este nicidecum sfârşitul acestei stări considerate în întregul ei. Sfârşitul unui ciclu cum este cel al umanităţii actuale nu este propriu-zis sfârşitul lumii corporale însăşi decât într-un sens relativ şi numai în raport cu posibilităţile care, fiind incluse în acest ciclu, şi-au încheiat dezvoltarea corporală. Dar, în realitate, lumea corporală un este anihilată, ci „preschimbată”, primind de îndată o existenţă nouă deoarece, dincolo de „punctul de oprire” ce corespunde momentului unic în care timpul nu mai există, începe un alt ciclu de existenţă.

„SFÂRŞITUL LUMII” VA FI „SFÂRŞITUL TIMPULUI”


Acest topic a fost editat de shapeshifter: 2 Apr 2009, 03:55 PM
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 2 Apr 2009, 04:01 PM
Mesaj #73


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 1.984
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Dumnezeu - natura şi atributele sale

Dumnezeu nu e abstract şi nici abstracţiune. Abstractul se degajă dintr-un compus. Există diferenţă între degajat şi angajat. În Abisul creaţiei şi al analogiei.

Dumnezeu nu depinde decât de El-Însuşi în ceea ce face şi în ceea ce este.

Secretul Înţelepciunii se află chiar în natura lui Dumnezeu.

Profunzime şi joc al Libertăţii Divine se manifestă după voia Iubirii Sale.

Însăşi fiinţa lui Dumnezeu este o fiinţă a iubirii.

Dumnezeu e iubire. El nu este iubirea. Deoarece iubirea ar fi atunci Însuşi Dumnezeu, sau mai mult decât Dumnezeu.

Dumnezeu este iubire, El nu iubeşte numai. Dumnezeu este iubire; şi, atunci când iubeşte, El nu este numai Cineva care ne iubeşte.

Dumnezeu e gelos doar pentru iubirea Sa. În rest nu are nimic de invidiat sau de temut. Şi numai pentru noi este El gelos în acea iubire, şi ţine să fie aşa.

Dumnezeu, singurul cuvânt pe care nu-L uităm, nici chiar atunci când pe El Însuşi ÎI uităm.

Imensitatea Bunătăţii lui Dumnezeu are deopotrivă imensitatea naturii ei şi aceea a aplicării ei.

Singura mânie a Preamilostivului este atunci când voim să-L împiedicăm până şi Milostivirea.

Dumnezeu, iubindu-ne cu dragostea Sa pentru Sine, Se depăşeşte cu toată infinitatea Sa, şi tocmai prin Ea.

Îndurările şi Asprimile lui Dumnezeu sunt obiecte de scandal pentru imbecili.

Dumnezeu şi Dimensiunile.

Cu dimensiunile sale de miliarde de ani-lumină, Universul vizibil nu poate să servească nici măcar ca scară pentru a măsura statura lui Dumnezeu [1]

În ochii noştri, nemărginirea lui Dumnezeu ÎI face să pară că Se depăşeşte mereu în El şi în afara Lui.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Promo Contextual
mesaj 2 Apr 2009, 04:01 PM
Mesaj #


ContextuALL









Go to the top of the page
 
Quote Post
shapeshifter
mesaj 2 Apr 2009, 04:06 PM
Mesaj #74


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 1.984
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Lucrarea iniţiatică este un proces activ şi cu adevărat interior, în sensul că toate posibilităţile celorlalte stări, individuale şi supraindividuale, sunt cuprinse în personalitatea ce se manifestă ca fiinţă umană şi atunci prin opera iniţiatica se realizează efectiv toate aceste stări, printr-un efort esenţialmente interior, spre deosebire de mistic care, chiar dacă ajunge să comunice cu îngerii, adică atinge stări supraindividuale, el nu le va realiza efectiv, ci „iese din sine”, se „extazează” fără ca dualitatea jivatma-Atma să fie depăşită. Scopul suprem şi autentic al iniţierii efective este tocmai Identitatea supremă, realizarea Omului universal, chintesenţa a stărilor atât individuale cât şi supraindividuale, existând o diferenţă calitativă şi ierarhică fundamentală între ţelul iniţierii şi cel al religiei creştine de pildă (deci a misticului), în primul caz fiind vorba de Eliberare, iar în al doilea caz de „mântuirea sufletului”, Eliberarea raportându-se la domeniul spiritual şi al intelectului pur, iar mântuirea la domeniul subtil, deci individual. În cel mai bun caz religia conduce individul spre Paradisul terestru, spre starea edenică, dar „Paradisul este o închisoare”, căci cel care a dobândit mântuirea este încă înlănţuit în individualitatea umană pentru o durată nedefinită şi numai Paradisul celest, ţel al iniţierii efective, permite „eliberarea” reală; în Paradisul celest Adevărul este contemplat în mod direct, fiinţa vorbeşte faţă în faţă cu Dumnezeu, privind Soarele cu ochiul inimii imediat, în vreme ce în Paradisul terestru contemplarea Adevărului se face indirect, Soarele este văzut mediat, reflectat în apă, pentru contemplarea directă „alesul” înălţându-se prin opera interioară în domeniul realităţilor spirituale, în timp ce pentru contemplarea indirectă individul deschizându-se ca un receptacul, ca un rezervor de ape în care se reflectă realităţile superioare.
Paradisul terestru şi Paradisul celest sunt cele două etape fundamentale ale drumului iniţiatic şi ele corespund Micilor mistere şi Marilor mistere din antichitatea greacă; Micile mistere cuprind tot ce se raportează la dezvoltarea posibilităţilor stării umane privită în integralitatea ei, având ca scop final restaurarea stării primordiale, edenice; Marile mistere se referă la realizarea stărilor supraindividuale, având ca ţel suprem Eliberarea finală, Identitatea supremă. Micile mistere, corespunzând unei realizări „orizontale”, „terestre”, „fizice„ sau „naturale”, conduc „alesul” în punctul central al stării umane, numai din acest punct fiind posibilă comunicarea cu stările superioare, de-a lungul axei verticale, şi deci, Micile mistere reprezintă o etapa indispensabilă prin care orice iniţiat trebuie sa treacă obligatoriu înainte de a încerca să depăşească starea individuală; realizând Micile mistere, iniţiatul devine el-Insan el-qadim, omul primordial al tradiţiei islamice, sau tchenn-jen, omul veritabil al tradiţiei extrem-orientale, sau Roza-Cruce al tradiţiei occidentale, sau „omul bun” al tradiţiei valache, realizarea sa spirituală corespunzând iniţierii regale. Marile mistere, reprezentând o realizare „verticală”, celestă, metafizică sau supranaturală, conduc „alesul” într-o ascensiune celestă, prin stările supraindividuale ale fiinţei, în final obţinându-se starea de el-Insan al-kamil, Om universal, Sufi, Yogi, de om transcendent, cheun-jen, realizarea spirituală corespunzând iniţierii sacerdotale. Omul veritabil este vestigium pedis, urma omului transcendent, fiind centrul, punctul central al stării de existenţă considerată, în vreme ce omul transcendent este axa, locul geometric al centrelor tuturor stărilor, pentru cei din starea respectivă omul veritabil confundându-se cu cel transcendent căci axa nu poate fi percepută decât prin urma sa aflată la nivelul stării. În tradiţia extrem-orientală se menţionează o ierarhie taoistă compusă din trei grade corespunzând unor etape ale Micilor mistere şi care sunt în ordine ascendentă „omul înţelept” (cheng-jen), „omul calificat” (tcheu-jen) şi „omul Căii” (Tao-jen), etape precedate de trepte exoterice confucianiste: „omul citit” (cheu-jen), „savantul” (hien-jen), „înţeleptul” (cheng-jen), spunându-se că „cheu priveşte (ca model) pe hien, hien pe cheng, iar cheng priveste Cerul”; într-adevăr, odatăa intrat pe cale, iniţiatul nu realizează dintr-o data Micile mistere, ci lucrarea interioară, asemenea unui drum, este efectuată treptat, etapă cu etapă, existând o multitudine indefinită de astfel de trepte iniţiatice, prezentate în mod simbolic ca fiind în număr de 3, sau de 7, sau de 9; în privinţa Marilor mistere, adesea etapele intermediare nu sunt menţionate căci pentru omul obişnuit tot ce depăşeşte domeniul individual apare ca „indiscernabil” şi „indescriptibil”. Desigur, depinde de calificarea şi de posibilităţile fiecăruia ca drumul să fie parcurs mai repede sau mai încet, în mai multe sau mai puţine etape, dar este important de remarcat că aceste etape sunt stadii spirituale ale realizării interioare, formând o adevărată ierarhie iniţiatică bazată pe gradul de cunoaştere al „alesului”, gradul suprem fiind acela de „adept”. În basme şi în alte mituri iniţiatice etapele căii sunt simbolizate prin diverse „obstacole”, „încercări”, sau „probe”, pe care „alesul” trebuie să le depăşească, dar aici nu confundat sensul simbolic cu obiectul în sine, căci aceste obstacole pot fi comparate numai aparent cu „încercările vieţii”; în realitate, niciodată „drumul vieţii” presărat cu diverse „greutăţi” nu se identifică cu drumul iniţiatic şi niciodată învingerea greutăţilor inerente vieţii nu va însemna iniţiere şi realizare spirituală, dar se obişnuieste - şi este normal să fie aşa, ca viaţa şi evenimentele ei să fie folosite câteodată la simbolizarea procesului iniţiatic, naşterea, moartea, nunta etc. fiind elemente simbolice pe care le regăsim în cadrul realizării spirituale, deoarece viaţa obişnuită reflectă, ca şi întreaga natură, realităţile principiale şi intr-o societate tradiţională toate evenimentele vieţii repetau ceea ce făcuseră zeii la începutul lumii. Probele iniţiatice sunt în general rituri purificatorii, simbolizate adesea prin călătorii raportate la elementele grosiere (bhutas), această purificare prin elemente permiţând realizarea stării de simplicitate, de puritate de copil, despuiată de cojile lumii profane şi, în general, de „combinaţiile” şi „complicaţiile” lumeşti, dar purificarea fundamentală este distrugerea ignoranţei (avidya) şi deci riturile purificatorii trebuie privite în esenţa lor ca o curăţare de ignoranţă şi de iluminare întru cunoaştere, „spălarea” de „murdăriile” lumeşti echivalând cu devoalarea cunoaşterii spirituale; „Şi din lacrimile neîncetate sufletul primeşte pacea gândurilor. Iar din pacea gândurilor el se înalţă la curăţia minţii. Iar prin curăţia minţii omul vine la vederea tainelor lui Dumnezeu” zice doctrina isihastă. Simplitatea „alesului” este echivalentă cu starea de El-Faqru din tradiţia islamică. O fiinţă contingentă nu-şi are raţiunea de a fi suficientă în ea însăşi şi nimic din ceea ce este nu-i aparţine de fapt, fiinţa umană, ca individ, fiind nulă în raport cu Principiul; fiinţele, umane sau altele, în orice stare a Existenţei universale s-ar afla, sunt într-o dependenţă totală faţă de Principiu din care îşi trag întreaga realitate şi „în afara căruia nu exista nimic, absolut nimic” (Ibn 'Arabi), or a fi conştient de această subordonare esenţială înseamnă a poseda „sărăcia spirituală”, starea de El-Faqru prin care, în acelaşi timp cu realizarea efectivă a dependenţei totale de Principiu, se produce „eliberarea”, detaşarea de toate lanţurile lumeşti, ieşirea din „curentul formelor”, fiind depăşită alternanţa viaţă-moarte, solve-coagula, „alesul” ajungând de pe circumferinţă în centrul roţii cosmice, unde domneşte „vidul ce uneşte razele şi face roata” (Lao-tseu); „Cel care a ajuns la supremul vid, acela va fi fixat solid în linişte” (Lao-tseu); „Pacea în vid este o stare inefabilă” (Lie-tseu). „Simplitatea”, expresie a unificării tuturor puterilor fiinţei, careacterizează reîntoarcerea la starea primordială, este starea de copil; „simplitate”, „micime”, sunt expresii echivalente cu cea de „sărăcie” înţeleasă în sens evanghelic: „Ferice de cei săraci cu duhul, căci a lor este Împărăţia Cerurilor” (Matei V, 2). Aceasta „sărăcie” (el-faqru) conduce, conform esoterismului musulman la El-fana, la extincţia eului, a lui jivatma, obţinându-se „staţia divină” (El maqamul-ilahi), unde, după cum zice Tchoang-tseu, se rezolvă toate opoziţiile. Cel care nu se opune nimănui, nimic nu poate să i se opună, opoziţia fiind în mod necesar o relaţie reciprocă; lipsa oricărei opoziţii înseamnă lipsa dualităţii, înseamnă lipsa fricii, a durerii, sau, cu alte cuvinte, înseamnă distrugerea ignoranţei şi dobândirea cunoaşterii metafizice. „Dacă prostia ar durea, spitalele ar fi pline de bolnavi” zice o vorbă de duh, însă, în afara sensului imediat al cugetării respective, există unul mai profund raportat la relaţia prostie-durere: durerea sau suferinţa din domeniul fizic este reflectarea ignoranţei şi a dizarmoniei din domeniul metafizic, în diverse tradiţii „suferinţa” fiind un simbol al „ignoranţei antimetafizice”. Alături de durere, o alta consecinţă a ignoranţei în lumea sensibilă este frica şi nu întâmplător proba iniţiatică prin care Harap Alb a fost validat ca „ales”, fiindu-i recunoscute calificările iniţiatice, a implicat frica: ursul-tată păzeşte podul şi fraţii mai mari vor fi „înfricoşaţi” de el şi nu vor îndrăzni să „intre” pe cale, să treacă podul (poarta), în vreme ce Harap Alb, fără frică, se va avânta şi va fi admis să urmeze drumul iniţiatic. Neliniştea, angoasa, frica sunt trăsături specifice epocii moderne, sumbre (Kali-yuga), ale lumii profane, datorită dezechilibrului, dezordinei şi ignoranţei ce predomină perioada actuală a ciclului, căci omul este înfricoşat numai de ceea ce nu cunoaşte, de ceea ce nu înţelege, de ceea ce nu asimilează, ajungând chiar să urască „necunoscutul”; disiparea ignoranţei înseamnă dispariţia fricii, frica fiind incompatibilă cu cunoaşterea: se poate vorbi deci în acest sens, nu de o „angoasă metafizică”, ci de o „angoasă antimetafizică”, jucând oarecum rolul unui veritabil „gardian al pragului” (ursul-tată) după expresia hermetiştilor şi interzicând omului accesul la domeniul cunoaşterii metafizice. Drumul cunoaşterii metafizice este dificil, ignoranţa fiind disipată treptat, fiecare treaptă corespunzând unei probe iniţiatice interioare prin care se dizolvă, se sacrifică o parte a eului, în acelaşi timp coagulându-se şi înviind o parte a Sinelui, fiinţa dobândind un grad de cunoaştere şi deci, de puritate, tot mai înalt. Cu fiecare etapă a drumului are loc o moarte iniţiatică urmată de o renaştere (regenerare), diada moarte-renaştere însemnând de fapt o transformare a fiinţei şi, sintetic, se vorbeste de prima şi de a doua moarte iniţiatică, de a doua şi de a treia naştere, aşa cum, etapele iniţierii deşi pot fi o multitudine indefinită, sunt sintetizate în câteva trepte reprezentative. Fiecare renaştere se asociază cu o schimbare de nume, schimbarea drastică având loc o dată cu iniţierea virtuală când numele ce oglindeşte individul profan este înlocuit cu un „nume iniţiatic” ce descrie noua stare, de natură sacră, şi de remarcat ca numele „Harap Alb” eroul basmului îl primeşte odată cu „intrarea” în fântână, adică pe poarta iniţierii.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 2 Apr 2009, 04:09 PM
Mesaj #75


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 1.984
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



„Păcatul” înseamnă separare de Centrul Divin, separare care se vede în atitudine şi faptă, esenţa păcatului e de a uita Absolutul. Păcatul exprimă o atitudine a inimii. Copacul interzis din Biblie era acela discernământului între „bine” şi „rău”, dar acum, acest discernământ, sau diferenţă, ţine de chiar natura Fiinţei, adică sursa sa nu este în creatură. Însă, a revendica acest discernământ pentru creatura însăşi înseamnă a dori să fim egali cu Creatorul, şi asta e chiar rădăcina păcatului, a întregului păcat. Păcătosul decide ce e bine, în funcţie de natura lucrurilor, se amăgeşte cu privire la lucruri şi pe el însuşi, de aici căderea, care nu este altceva decât reacţia realităţii.
Păcatul poate fi definit ca un act care, mai întâi, este opus Naturii divine într-una sau alta dintre formele sau modurile sale (mă refer la calităţile divine şi virtuţile intrinseci care le reflectă), şi care, în al doilea rând duce la suferinţă, o face astfel „în principiu”, dar nu în fapt, pentru că regretul şi actele pozitive pe de-o parte şi Mila divină pe de alta, şterg păcatele, sau le pot şterge.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 10 Apr 2009, 03:40 PM
Mesaj #76


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 1.984
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Spiritul posedă două aspecte:

1. este de aceeşi natură cu Porunca divină care este increată, deoarece prin aceasta Dzeu a creat toate lucrurile

2. purcede din Porunca divină, sub acest aspect Spiritul situându-se pe o treaptă imediat inferioară dpdv ontologic Poruncii divine

Spiritul este mediator Fiinţa divină şi universul condiţionat. Spiritul este increat în esenţa sa imuabilă dar este şi creat ca primă entitate cosmică. Spiritul înglobează toată Ştiinţa divină privitoare la lucrurile create, el fiind Adevărul adevărurilor sau Realitatea realităţilor dar şi manifestarea imediată a acesteia, în funcţie de perspectiva luată.

- Esenţa increată a Spiritului corespunde cu ceea ce hinduşii numesc Puruşa sau Puruşottama
- natura creată a Spiritului corespunde cu ceea ce hinduşii numesc Buddhi sau Lumina intelectuală (a Intelectului).

Buddhi este prima producţie a lui Prakriti - Substanţa „plastică”, Materia prima, Substanţa universală din care a purces universul manifestat prin ieşire din indeterminare. Buddhi este comun tuturor vietăţilor şi este de natură supra-individuală, el este „creat”, orice creatură participând la pasivitatea Substanţei universale.
Substanţa universală poate fi considerată prntr-o figură de stil ca fiind un „praf fin” ce pluteşte în aer şi este fizibil numai în razele de lumină pe care le reflectă. Acest simbolism al Substanţei universale (Prakriti) ilustrează dubla natură a Spiritului: Spiritul luminează Substanţa universală, deoarece el corespunde razei care se reflectă pe pulberea fină, aceasta nedevenind vizibilă decât în măsura în care reflectă lumina, iar raza neapărând astfel decât prin „ecranul” pulberii.

- Lumina nediferenţiată simbolizează Spiritul increat
- Lumina determinată ca rază simbolizează Spiritul creat care este „dirijat” oarecum ca o rază.

Praful fin simbolizat de Substanţa universală (Prakriti) este un principiu de diferenţiere invizibil ca atare, care conform simbolismului luminii, semnifică că Substanţa universală nu are existenţă proprie şi nu poate fi sesizată decât prin efectele sale, dintre care cel mai grosier este manifestarea modului cantitativ, mod „figurat” de mulţimea firelor de praf.
„Praful fin” luminat de rază este de fapt cosmosul.

Cuvântul „esenţă” se poate aplica în mai multe moduri în funcţie de „nivelurile” de realitate la care ne raportăm.
În calitate de corelativ al „substanţei”, cuvântul „esenţă” desemnează, în mod propriu, dpdv al manifestării universale, pe Puruşa considerat în raport cu Prakriti. Dar cuv. „esenţă” atunci când se face o transpunere dincolo de dualitatea Puruşa-Prakriti, se referă la „Esenţa divină” (Atma), adică dincolo de Fiinţa pură.
În cazul unei unei fiinţe, se poate vorbi de esenţa acesteia ca fiind complementară substanţei sale, dar se poate desemna ca esenţă şi ceea ce constituie realitatea ultimă, imuabilă, necondiţionată a acestei fiinţe. Primul fel de raportare a esenţei (ca şi complement al substanţei) se referă la expresia celei de-a doua dpdv al manifestării, adică aspectul fiinţei ce ţine de esenţa sa imuabilă, necondiţionată. Astfel, spiritul unei fiinţe este acelaşi lucru cu esenţa sa. Astfel că spiritul poate fi înţeles similar în funcţie de cele două moduri ca în cazul esenţei. Dpdv al realităţii absolute, spiritul sau esenţa sunt Atma.
Atma, cuprinzând în sine şi în mod principial, întreaga realitate, nu poate intra în corelaţie cu nimic. În cazul principiilor constitutive ale unei fiinţe în stările sale condiţionate, ceea ce se consideră drept spirit din ternarul „spirit, suflet, corp”, nu este Atma necondiţionat, ci ceea ce-l reprezintă, într-o oarecare măsură, în modul cel mai direct în cadrul manifestării: BUDDHI. În acest caz, spiritul u se mai identifică cu esenţa corelativă substanţei, deoarece dacă este adevărat că esenţa trebuie considerată în raport cu manifestarea, ea nu aparţine, manifestării. În acest caz, spiritul nu poate fi aşadar decât primul şi cel mai elevat dintre toate principiile manifestate, adică BUDDHI.
Dpdv al unei stări de manifestare ca cea individuală umană, trebuie luată o chestiune de „perspectivă”: când se vorbeşte de universal distingându-l de individual, trebuie în mod obligatoriu înţeles nu numai non-manifestatul, ci şi tot ceea ce în manifestarea însăşi este de ordin supra-individual (adică manifestarea informală, căreia Buddhi îi aparţine în mod esenţial). La fel, individualitatea ca atare cuprinzând ansamblul elementelor psihice şi corporale, nu se pot desemna decât ca spirituale principiile transcendente în raport cu această individualitate, exact ca în cazul lui Buddhi sau intelectului. Intelectualitatea pură şi spiritualitatea sunt sinonime deci.
Deşi gunele (sattva, rajas, tamas) sunt inerente lui Prakriti, guna sattva nu poate fi privită decât ca o tendinţă spirituală (sau „spiritualizantă”), pt. Că ea este tendinţa ce orienteză fiinţa spre stările superioare. Stările supra-individuale sunt trepte intermediare între starea umană şi starea necondiţionată a lui Atma, deşi între această stare necondiţionată şi o stare condiţionată oarecare, chiar şi cea mai elevată, nu există nicio măsură comună.
Intelectul pur este de natură supra-individuală, doar ceea ce aparţine acestui ordin este cu adevărat „transcendent”, termen care nu se poate aplica decât la ceea ce este dincolo de domeniul individual. Intelectul nu este nicioadată individualizat. Dpdv al lumii corporale, spiritul nu este niciodată realmente „încarnat”. De aici rezultă că distincţia ce există între spirit şi elementele de ordin individual este mult mai profundă decât distincţiile ce se pot stabili între acestea din urmă, şi mai ales elementele psihice şi cele corporale, adică între elementele ce aparţin manifestării subtile şi respectiv celei grosiere, care sunt de fapt nişte modalităţi ale manifestării formale.
Astfel, pentru o rigoare strictă, omul nu poate vorbi de „spiritul său” aşa cum vorbeşte de „sufletul său” sau „trupul său”, posesivul implicând faptul că este vorba de un element ce aparţine în mod propriu „eului”, adică de ordin individual.
În diviziunea ternară a elementelor fiinţei, individul ca atare este compus din suflet şi trup, în timp ce spiritul (fără de care n-ar putea să existe în nici un fel) este transcendent în raport cu el.
Nu numai că Buddhi, ca prima dintre producţiile lui Prakriti, constituie legătura între toate stările manifestării, dar, pe de altă parte, dacă se iau în considerare lucrurile pornind de la ordinul principial, ea apare ca raza luminoasă emanată de-a dreptul de Soarele spiritual, care ste Atma însuşi. Buddhi este în egală măsură prima manifestare a lui Atma, deşi în sine, acesta neputând fi afectat sau modificat de nioco contingenţă, rămâne totdeauna non-manifestat. Or, lumina este în esenţă una şi nu are o natură diferită în Soare şi în razele sale, ce nu se disting de acesta decât în mod iluzoriu (cu toate că această distincţie nu este mai puţin reală pentru ochiul care percepe aceste raze, ochi ce reprezintă aici fiinţa situată în manifestare). Buddhi nu este în fond decât însăşi expresia lui Atma în cadrul manifestării.
Această rază luminoasă ce uneşte toate stările între ele este reprezentată simbolic şi ca „suflul” prin care aceste stări subzistă, ceee ce, e în strictă conformitate cu sensul etimologic al cuvintelor ce desemnează spiritul: latinescul spiritus sau grecescul pneuma. „Suflul” este în mod propriu sutratma, ceea ce mai înseamnă că el este în realitate Atma însuşi sau mai precis, aparenţa pe care o ia Atma îndată ce, în loc de a considera doar Principiul suprem (ce ar fi reprezentat în acest caz prin Soarele care-şi conţine toate razele în stare „indistinctă”), se iau în considerare şi stările manifestării. Această aparenţă pe care o ia Atma, nefiind astfel, încât să pară a da razei o existenţă distinctă de sursa sa, decât din punctul de vedere al fiinţelor ce sunt situate în aceste stări, deoarece este evident că „exterioritatea” acestora în raport cu Principiul nu poate fi decât iluzorie.

Concluzie:
Atâta timp cât fiinţa este, nu doar în starea umană, ci într-o stare manifestată oarecare, individuală sau supra-individuală, nu poate exista pentru ea nicio o diferenţă efectivă între spirit şi intelect, nici, în consecinţă, între spiritualitatea şi intelectualitatea veritabile. Altfel spus: pentru a atinge scopul suprem şi final, nu există altă cale pentru această fiinţă decât chiar raza prin care este unită cu Soarele spiritual; oricare ar fi diversitatea aparentă a căilor ce există în punctul e plecare, ele trebuie să se unifice toate, mai devreme sau mai târziu, în această singură cale „axială”; şi, când o fiinţă o va urma pe aceasta până la capăt, „va intra în propriul său Sine”, în afara căruia nu s-a aflat niciodată decât în mod iluzoriu, deoarece acest „Sine”, fie că e numit în mod analogic spirit, esenţă sau altfel, este identic cu realitatea absolută în care este cuprins totul, adică cu Atma suprem şi necondiţionat.
Cu privire la asimilarea spiritului cu intelectul făcută mai sus, trebuie remarcat că nu există o dificultate în a se vorbi de „Intelectul divin”, ceea ce implică în mod evident o transpunere a acestui termen dincolo de domeniul manifestării. Fundamentul asimilării spirit-intelect rezidă în această transpunere, astfel ne putem situa pe niveluri diferite, în funcţie de decizia de a ne opri la considerarea Fiinţei sau de a trece dincolo de ea. Se înţelege de la sine că atunci când teologii iau în considerare Intelectul divin sau Verbul ca „loc al posibilelor”, ei nu au în vedere decât posibilităţile manifestării, care, ca atare, sunt cuprinse în Fiinţă; transpunerea ce permite trecerea de la aceasta la Principiul suprem nu mai este relevată de domeniul teologiei, ci doar de cel al metafizicii pure.
Aici se poate pune întrebarea dacă există identitate între această concepţia Intelectului divin şi cea a „lumii inteligibile” a lui Platon, sau, altfel spus, dacă „ideile” înţelese în sens platonician sunt acelaşi lucru cu cele conţinute veşnic în Verb. În ambele cazuri este vorba de „arhetipurile” fiinţelor manifestate; totuşi, la prima vedere cel puţin, poate părea că „lumea inteligibilă” corespunde mai mult ordinului manifestării informale decât celui al Fiinţei pure, adică, conform terminologiei hinduse, că ea ar fi Buddhi, considerat în plan Universal, mai curând decât Atma, chiar cu restricţia pe care o implică pentru aceasta faptul de a se ţine seama doar de Fiinţă.
Aceste două puncte de vedere sunt, în egală măsură, perfect legitime; totuşi, „ideile” platoniciene nu pot fi numite în mod propriu eterne, deoarece acest cuvânt nu poate fi aplicat la nimic din ceea ce aparţine manifestării, fie aceasta pe treapta sa cea mai înaltă şi mai apropiată de Principiu, pe când „ideile” cuprinse în Verb sunt în mod necesar eterne ca şi el, tot ceea ce este de ordin principial fiind cu desăvârşire permanent, imuabil, şi neadmiţând nici un fel de succesiune. Aici nu se face nici o distincţie între domeniul Fiinţei şi ceea ce este dincolo de ea, deoarece este evident că posibilităţile de manifestare inerente Verbului, de vreme ce sunt cuprinse, împreună cu celelalte, în Posibilitatea totală; diferenţa constă doar în punctul de vedere sau „nivelul” în care ne situăm, după cum luăm în considerare sau nu raportul acestor posibilităţi cu manifestarea însăşi.
„Ideea” (sau „arhetipul”) considerată în ordinul manifestării informale şi în raport cu orice fiinţă, corespunde, deşi sub o formă diferită de expresie, concepţiei catolice despre „îngerul păzitor”.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 10 Apr 2009, 03:42 PM
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 10 Apr 2009, 03:44 PM
Mesaj #77


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 1.984
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Schema realizării iniţiatice
Separaţiunea fundamentală dintre Cer şi Pământ, în realizarea noastră, trebuie să preceadă separaţiunea celor 3 gune, cum se întâmplă şi ontologic – macrocosmic. Înainte de asta e o învălmăşeală care este aceea a indistincţiunii lui Prakriti, deci înaintea ruperii exhilibrului celor 3 gune în ea. Pentru ca aceasta să se poată efectua, trebuie, mai întâi, ca Fiinţa, Işwara să se polarizeze în Puruşa (Esenţa, Actul Pur) şi Prakriti (Substanţa, Putere pură), numai cei doi poli odată actualizaţi, sub influenţa de prezenţă a lui Puruşa, potenţialităţile lui Prakriti se pot actualiza, după ce însă, în prealabil, s-a produs, tot sub adumbrirea lui Puruşa, ruperea echilibrului celor 3 gune.
Toată realizarea iniţiatică e în această schemă.
Determinarea unui punct critic în jurul căruia, prin coordonate de simbolism spaţial, se organizează haosul în cosmos, implică aceaşi scheamă iniţiatică. Punctul fixat e Principiul, Cerul, care e actualizat prin determinarea lui în mijlocul Haosului; şi atunci în Haosul înconjurător se produce o ruptură de echilibru, centralizarea celor 3 gune, expansiunea lor în direcţiile care le sunt proprii şi aşa mai departe.
Înainte de toate aceste operaţii, trebuie să existe suscitarea în noi a unui martor care priveşte şi înregistrează toate operaţiunile, un martor care nu e exact cerul dar care-l reprezintă şi care apare, simbolic şi sensibil totodată, în dosul nostru, ceva mai sus.
Prakriti e existenţială, nu intelectuală; când prin influenţa de prezenţă a lui Puruşa i se smulg potenţialităţile pentru a fi transformate în acte, ea nu înţelege perfecţiunea, minunea operaţiunei. Ea simte numai golurile ce rămân în ea, abisurile ce se deschid în ea când potenţialităţile ei o părăsesc, deoarece devenite act, e o contradicţie în termen să le imaginezi lucrând încă în ea. Şi acest abis devine o formă insaţiabilă, o aviditate devorantă, în care, nu numai oamenii, dar şi zeii pot fi înghiţiţi.
Dar două lucruri nu poate pricepe Prakriti, şi asta prin instituţie divină: că produsele ei au şi un element solar, căci ea concepe de la Puruşa, fără ca măcar să-i ştie existenţa. Prin urmare, când partea substanţială a copiilor ei e distrusă, e pentru ea ca şi cum ar fi fost distrus întregul; transformarea lor o vede ca o distrugere; în al doilea rând, trăsnirea titanilor de către Zeus e în realitate o redempţionare. Cum poate să vadă Gaia asta când, pentru ea, însuşi Zeus, în esenţialitatea lui, este inexistent? Ea vede Cerul numai în măsura în care acesta intră în luptă cu ea, adică în măsura în care se substanţializează. Vede în el numai un simplu duşman, nu un Principiu. Cerul, la rândul lui, nu poate lupta cu Prakriti, decât luând înfăţişări materiale. De unde pasiunile şi tribulaţiile Zeilor.
Angoasa e o consecinţă nesăţioasă, de natură pur prakritiană, neinteligentă şi care, neputând „devora” lumina, se devorează pe ea însăşi. Intensitatea angoasei dă omului iluzia de plenitudine. De aceea ea aşa de căutată de omul de astăzi, atât de vid şi de inconsistent.
Angoasa e instrumentul Gaiei, e substitutul satanic al asentimentului. Acesta este o presimţire a Universalului prin similitudinea, prin năzuinţa de reunire a unor elemente asemănătoare despărţite. Angoasa e reacţiunea lui Prakriti care nu poate înţelege intelecţiunile, dar care trebuie să le suporte şi să reacţioneze. Cum? Prin parturienţe numeroase, laborioase, dureroase. Neputând distruge intelecţiunile, pentru ea inconceptibile, constatând totuşi eficacitatea lor, deoarece prin ele e fecundată şi produce, Prakriti caută prin Angoasă să-şi deterioreze aparatul conceptiv, să-şi sterilizeze matricea.
Şehina cuprinde şi Binele şi Răul sau, cu alţi termeni, Pozitivul şi Negativul, dar Răul nu ca pe o substanţă de sine stătătoare, ci ca Tron al lui Dumnezeu. Acest „Tron”, în lumea noastră, nu este altceva decât Rădăcina lumilor sau, principiul de sesizabilitate care „fixează” pe Dumnezeu pe Tronul Său, dar asta cu o condiţie: să nu desparţi Tronul de Dumnezeu, căci abia atunci devine Răul, Diavolul. Trebuie să considerăm pe Dumnezeu ca o prelungire a Tronului, o continuitate a lui; ca tulpina, floarea şi fructul rădăcinii tenebroase; ca să aşezăm pe Dumnezeu pe tronul Lui în noi, e deajuns ca pe întunecimile noastre, pe părţile noastre opace, să suprapunem o dimensiune intelectuală; adică să suprapunem angoasei hudur-ul care o transformă în dragoste, căldură, lumină. Păcatul cel mai mare e să producem prin opacităţi o întrerupere a circulaţiei în vasele sanguine ale Universului, o discontinuitate, prin scleroze, în circuitul vibratoriu al Vortexului Sferic Universal (Vortex Sferic Universal = propagarea indefinită, plecând dintr-un centru, a unei mişcări vibratorii în toată întinderea cu trei dimensiuni; simbol spaţial al Posibilităţii Universale).
Satan a dat lui Adam iluzia a doi Dumnezeu egali. I-a dat această iluzie pentru că o avea şi el. Toată acţiunea lui Satan se explică aşa, căci sincer credea că Dumnezeu e numai o forţă antagonistă care numai prin împrejurări favorabile excepţionale a luat o preponderenţă abuzivă. Satan care apare în Biblia şi în celelalte tradiţii nu-I deloc, nu numai Demiurgul, dar nici măcar regentul lui Tamas. Lucifer, în sensul cel mai înalt este acela care dinamizează Fiat-ul divin, dându-I o stridenţă, o forţă explozivă, lucrând ca o dinamită în sânul lui Prakriti. El dă agenţilor cosmici iluzia de autonomie, care singură le dă virulenţa necesară pentru a produce lumea, muncă prin excelenţă, de sfâşiere, de exaltaţiune separatistă.
Dacă situăm pe Lucifer înainte de Creaţiune, atunci el devine, în Intelectul Divin, intenţia lui Dumnezeu de a crea lumea, sinteza şi ansamblul posibilităţilor de manifestare din Principiu. Expresia „Îngerul Feţii” dată lui Metatron, se aplică părţii luminoase a acestuia. Dar Samael? Faţă tenebroasă. Dar printr-o inversare de raporturi, pur metafizică, faţa tenebroasă a lui Metatron este în Principiu ansamblul posibilităţilor de non-manifestare, iar Faţa luminoasă, Mikael („care e ca Dumnezeu”), posibilităţile de manifestare, manifestate. Căci negaţiunea radicală a lui Lucifer în lume devine cu totul altceva în Principiu. Devine o posibilitate de determinaţiune negativă. O determinaţiune negativă nu se manifestă, dar umbra ei în lume devine Satan.
Chiar numele lui Mikael: „Care e ca Dumnezeu”, convine numai Fiinţei, din cauza lui „e”. Din cauza acestui „e”, Mikael e tot ce este pozitiv, constructiv în lume. Samael, care e un reflex al determinaţiunilor negative, nu are nici un loc în lume, cu care e incompatibil. De aceea o distruge, caută s-o pulverizeze, pentru că nu admite elementul limitativ din ea, element aflător din cauza caracterului ei de Fiinţă, adică de ceea ce este.
De aici, anumite tradiţii din esoterismul musulman, în privinţa revoltei lui Iblis: „n-am ascultat pe Allah când a poruncit să ador pe Adam, pentru că nu admit limitaţiunea care a vrut să şi-o dea”. Dumnezeu, când poruncea îngerilor să se prosterneze în faţa lui Adam, vorbea ca Fiinţă, Iblis, când refuza vorbea în numele ei, ca Nefiinţă.
Îngerul Feţii, ca atare, şi cum i-o arată şi numele, e un Intermediar (aşa i se şi spune) între Dumnezeu şi Creaţiune. Dar dacă e un intermediar e şi un barzach prin care se refractează în lume, odată cu crearea lumii, Principiul în Manifestare; or, sunt două lucruri de reţinut aici: Principiul e ansamblul posibilităţilor de Non-manifestare şi Manifestare; refractarea inversează raportul lucrurilor, inversează imaginea planului superior pe planul inferior. Această refractare e simplă la Fiinţă: posibilităţile ei nemanifestate, prin refractare, devin manifestate; dar posibilităţile de non-manifestare, prin definiţie, nu se pot manifesta, totuşi realitatea lor trebuie să se reflecteze, determinaţiunile negative trebuie să aibă un reflex pe planul inferior, şi acest reflex este forţa care neagă, adică forţa satanică; privită în Suprem, această forţă neagă limitaţiunile.
Şi deci, cum spune Goethe: „şi totuşi face Binele”. Acest Bine trebuie luat ca o mărturisire prin determinaţiuni negative, a Supremului, a Absolutului, a Nelimitatului, indiferent de ce personificaţiuni secundare se detaşează din această manifestare fundamentală. Samael îl neagă pe Mikael ca Lumină, iar aceasta îl respinge la marginea Cosmosului, spre Materia Prima (Prakriti), în aspectul ei inferior (nediferenţiere) , dar realitatea îl „exilează” din nou în Suprem, spunându-i cu bună dreptate: „locul tău nu e în lume”.
Tot în tradiţiile musulmane, Iblis spune lui Moise: „Când Allah ţi-a spus: „nu mă vei privi”, pe Muntele Sinai, „ci priveşte Muntele”, şi când Moise a privit Muntele, acesta s-a pulverizat”. Perfect, trebuia să se pulverizeze, pentru că era lume. Dar trebuie să închizi ochii şi apoi să-l priveşti, şi atunci l-ai fi văzut. Ce înseamnă asta? Că Allah îi spune lui Moise: „nu mă limita; nu mă privi ca Fiinţă; ci priveşte cum pulverizez Muntele, adică priveşte-mă ca Nefiinţă care reduce în cenuşă Manifestarea”. Şi trebuie să închizi ochii, adică intrând în Non-Manifestare, s-o contempli direct, nu într-atât cât desfiinţează lumea.
Orice ordin al lui Dumnezeu e ambiguu: trebuie să priveşti în El ce se întâmplă dacă-L asculţi, ce se întâmplă dacă nu-L asculţi. Dar trebuie să simţi că ceea ce se interzice pe un plan, e o realitate eminamente pe planul superior, o apofază. „Să faci Binele”, adică; „Să nu faci rău”, dar transcendent: „să nu faci răul, să faci Binele limitativ”, adică neraportându-l imediat la Acel, care fiind deasupra oricărei determinaţiuni, e şi deasupra Binelui, adică, vorbind teologic: „orice faptă bună pe care nu o faceţi în Numele Meu e nulă”.
Satan a dat cu atât mai uşor lui Adam iluzia că există doi Dumnezei, cu cât aparenţa e adevărată la nivelul cosmic. Trebuie să depăşeşti cosmosul pentru ca Unitatea Divină să devie evidentă. Fapt elementar. Cel dintâi pogorământ (Kenosis) al lui Dumnezeu a fost când a consimţit ca Metatron să se polarizeze în Mikael şi Samael. Aceştia doi, pe nivelul lor, sunt pe plan de egalitate, şi de aici vicisitudinile luptei lor. De ce a vrut Dumnezeu asta? Pentru că Universul nu putea ieşi decât dintr-o ordalie. Ca un complementarism să dea nota lui justă, trebuie să fie mai întâi un antagosism. Numai o luptă teribilă între doi termeni opuşi poate crea limita suavă, infeabilă dintre opoziţii, acea limită care este Unicitatea, Sutratma („firul” spiritual care leagă lumile), şi ţese toate Universurile între ele. Lupta între forţele antagoniste poate fi cu atât mai sălbatică, fără cruţare, cu cât în fundal este Dumnezeu, cuprinzând în El eminamente toţi termenii luptei; nu e risc niciodată ca unul din antagonişti să învingă total, definitiv, pe bunul motiv că partea nu poate fi totul.
Dar primejdia ca omul şi celelalte ale Naturii să considere ca egali cei doi termeni e firească şi ea, atâta vreme cât prin Cunoaştere nu s-a realizat rezolvarea opoziţiei în complementar mai întâi, apoi în Unitate. Cea mai mare primejdie de prăbuşire a omului e aceea de a extinde adevărul unui plan, nu numai la un plan superior, dar şi la unul inferior, adică e fatală nu numai confundarea unui relativ cu Adevărul Absolut, dar şi inversul. Este strict interzis, e mortal să confunzi pe Fiinţă cu Mikael sau chiar cu Metatron. Trebuie văzut în ei numai anumite Atribute Divine, delegate unor reprezentanţi.
Abilitatea lui Satan a fost că în acelaşi timp cu faptul că l-a făcut să creadă că există doi dumnezei, i-a sugerat lui Adam convingerea ditheistă şi dorinţa de a apuca funcţiunile creatoare, ceea ce e o contradictio in terminis, un cuplu complementar necreând ca atare, ci prin Principiul Unitar în care se rezolvă şi din care proced prin polarizare.
Proba e copilul care reunifică ce a fost despărţit. Nu poţi să uzurpezi forţele creatoare după ce ai mâncat din Pomul Cunoştinţei Binelui şi a Răului; trebuie cules fructul Arborelui Vieţii. Rezultatul a fost că; intercalat, fără un principiu unitar asimilat prealabil în el, între pietrele de moară ale Binelui şi Răului, Adam a fost zdrobit, măcinat, redus în morfisme nenumărate, care au alimentat şi alimentează perpetuu Binele şi Răul din tot Cosmosul.
Recuperarea bucăţilor sfâşiate revine lui Hristos, într-o primă etapă virtual şi în a doua efectiv. Mai mult, Adam, insinuîndu-se în Cosmos într-o proastă manieră (contrariu lui Hristos ce se coboară în Lume ca Unitate, în Principiu patibil), adică nu numai fiind Dualitate dar şi mărturisind-o ca atare, nu reuşeşte decât să suscite în Cosmos o forţă tenebroasă de materie, adică minimul de viaţă necesară pentru susţinerea lui Prakriti, fără însă să insinueze în ea fulguraţiile de intelectualitate care, singure, i-ar putea actualiza potenţialităţile. Cum ar putea Adam să dea fulguraţiuni de Unitate, când a mâncat din Pomul Dualităţii? E deci înghiţit de Abisul substanţial, care îşi întăreşte existenţa prin mistuirea lui. Recuperarea lui Adam nu o va putea face decât Noul Adam, care va putea efectua o justă catabasis.
Microcosmic şi metodic, răscumpărarea morfismelor lui Adam, mistuite de substanţa noastră obscură, nu se poate face decât prin elemente de sinteză, prin facultăţi unitive, cu e contemplaţia Unităţii, şi chiar cu elemente mai puţin înalte dar avântate spre globalism, cum este uimirea, nu numai în sensul înalt platonician, dar şi la nivelul cosmologic, acela pe care-l sugerează Goethe: „cel mai înalt punct la care poate ajunge omul este mirarea şi când un Fenomen primordial îl pune în stază de mirare, să fie liniştit atunci, nu poate atinge ceva mai înalt şi nu trebuie să caute ceva mai înalt după aceea; aici este graniţa”.
Mirarea, deci, în sensul goethean, este acea facultate care îl face pe om să ajungă până la suprafaţa planului de reflexiune, ceea ce e o sinteză provizorie, deoarece toată fiinţa omului, la acest punct, poate primi în simultaneitate lumina cerului, a Soarelui, a Stelelor; mirarea transformă pe om într-o oglindă globală. Ceea ce este esenţial de înţeles e că mirarea face să se manifeste la suprafaţă toate facultăţile omului, fără nici o excepţie, şi le pune faţă de Soarele Spiritual într-o situaţie de perfectă simultaneitate şi spaţială şi temporală.
Ce se întâmplă atunci? Toate aceste elemente ale omului, actualizate pe un plan uniform şi omogen şi egal, printr-o disociere, care e o separaţiune, numai prin faptul existenţei lui Eros se restructurează apoi într-un sistem vibratoriu, deocamdată plan, după schema Omului Primordial, într-un punct care e central şi pentru el şi pentru lume.
Cine nu vrea să înceapă cu mirarea şi cu admiraţia acela nu poate găsi intrarea în Sanctuarul interior. Lucrul e obligatoriu, pentru că altfel rămânem într-un cerc fatal, vicios, din care nu este ieşire: în faţa fiecărei „porţi” se află un înger care păzeşte intrarea şi care nu lasă pe nimeni să intre până nu pronunţă cuvântul de pasă. Dar cuvântul nu-l ştii decât după ce ai trecut poarta. Atunci, situaţia e fără ieşire. Intervine însă un al treilea termen: să te comporţi ca şi cum ai fi trecut prin uşă, ca şi cum ai fi deja dincolo. Asta nu se poate decât prin asimţire, prin intuiţie depărtată, cu ajutorul lui Eros Kosmogonos.
Atunci se întâmplă: sau poarta se topeşte, sau se topeşte Îngerul sau te topeşti tu; nu mai ai atunci de trecut printr-un punct geometric, ci să te transversezi printr-un întreg plan devenit poros. Căci asimţirea supraspaţialului şi a supratemporalului topeşte poarta care e într-un punct pe un moment de succesiune. Punctul se identifică nemijlocit cu întregul plan şi atunci nu mai e barzach. Şi Îngerul te lasă să treci, căci el are consemn să interzică intrarea unei entităţi bine definite, bine închegată, individuală.
Şi o santinelă nu te poate opri să te uiţi cu ochi de linx dicolo de zidul în faţa căruia stă de gardă. Pe el îl interesează persoana ta fizică. Cum să fie un obstacol ceva care se topeşte? Căci, aplicând analogia în sens invers, pentru cineva care asimte Universalul, piatra devine abur, uşa devine cer, punctul circumferinţă. Mirarea, cutremurul, admiraţiunea sunt zorile, albul luminii de dincolo, al Luminii neînserate.
O imprimare a unui picior pe o stâncă se produce nu printr-o violentare a unei legi a naturii, ci pentru că, prin inversiune, solidul devine plasmă pentru planul imediat superior şi, natural, pentru fiinţa care-l însumează. Miracolul este infuzarea unui plan superior în planul inferior, nu intervine absurdul, ci o lege e însumată de o altă lege superioară care i se substituie. Tot aşa, deşteptarea unui centru în organismul subtil al omului se produce numai în măsura în care centrul resoarbe omul. Privit din afară, de cineva care nu participă la operaţiune, se pare că omul resoarbe centrul. În realitate, procesul e invers, şi un Enoch, un Ilie s-au resorbit cu corpul în centrii lor subtili.
În realizarea spirituală, nu serveşte la nimic să te concentrezi pe punctul corporal care suportă simbolic un centru subtil. Corpul compact nu-i suportă expansiunea. Dar prin resimţirea aspectului, a contrapărţii subtile a corpului, acesta se transformă mai mult sau mai puţin într-o masă vibratorie de spire concentrice, care duce infailibil, dacă avem deja asimţirea, parfumul „amintirii” centrului, ca un fir al Ariadnei, până la punctul central, până la chakra pe care vrem s-o deşteptăm. Odată ajunşi acolo, printr-o mişcare centripetă, centrul se poate răspândi în corpul făcut subtil, în corpul devenit Vortex de vibraţiuni, şi poate să devie întregul corp, şi atunci expresii cum ar fi centru, corp, punct, circumferinţă, devin inutile, îşi pierd rostul.
Când se spune că Lucifer se complăcea în frumuseţea şi puterea lui, pe care le primise de la Dumnezeu, asta înseamnă cu alte cuvinte că „tăiase rădăcinile”, căci a te complace în tine şi a tăia rădăcinile din Principiu sunt sinonime. Dar ca să facă asta, înseanmă că avea această putere în el. Şi această putere nu este altceva decât principiul de individuaţiune, care e formula care-l cuprinde cel mai mult pe Lucifer. Dar acest principiu de individuaţiune este un principiu de separaţiune, deci de negaţiune. Şi prin analogie în sens invers, ceea ce e negaţiune pe planul imediat devine determinaţiune negativă pe planul superior. Pe scurt, Lucifer în sensul cel mai înalt, însumează în lumea noastră ansamblul determinaţiunilor negative. Formulată astfel, fraza conţine o absurditate, căci o determinaţiune negativă nu se poate manifesta, dar poate crea „vestigii” în ea. Şi aceste vestigii sunt pozitive şi negative. Sunt pozitive când sunt determinaţiuni negative care desemnează Supremul, ca Tăcerea, Vidul, Tenebrele, dar sunt vestigii şi în sensul rezidual, şi atunci devin „sinistre”.
Satan neagă lumea; trebuie să-i opui o afirmaţiune, care o salvează în sensul religios al cuvântului; cu alte cuvinte, nu putem mântui lumea de negaţiunea lui Satan decât adăugându-i o dimensiune metafizică, prin contemplaţie şi prin rit; acesta este un proces catafatic.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 10 Apr 2009, 03:58 PM
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 10 Apr 2009, 03:46 PM
Mesaj #78


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 1.984
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211




Satan neagă lumea: trebuie să-l supralicităm, să împingem negaţiunea la superlativ şi atunci dispare şi Lumea şi Satan; rămâne din el ceva care se transformă în determinaţie negativă; procesul e apofatic.
Anumite procedee de realizare, în hasidism de exemplu şi la Quakeri, când corpul e pus într-o agitaţie continuă în timpul rugăciunii, îşi au rostul pentru o unificare a tuturor senzaţiilor, a tuturor simţurilor şi membrelor în unitatea rugăciunii. Pentru că funcţiunile cele mai inferioare, în membrele periferice ale omului se reflectă intelecţiuni, şi cu cât intelecţiunile sunt mai înalte, cu atât se oglindesc şi animă părţile cele mai inferioare ale sufletului şi ale trupului. Astfel instinctele reflectă cu mult mai mult intelectul pur, stările angelice, prin omogenitatea lor şi prin imediatitatea lor, decât mentalul, care iremediabil e sortit lumii intermediare, chiar când i se dă întrebuinţarea cea mai justă, tradiţională. Rămâne totdeauna un intermediar.
Dansurile în mutacawwuf, procesiunile bahice, au tocmai rostul să evertueze, să actualizeze paroxistic funcţiunile cele mai joase din om, pentru ca să atragă corespondentul lor ceres, care e de cea mai mare calitate. Se produce un catharsis al instinctelor, chiar al corpului omului, al cărui rezultat final e o continuitate omogenă de la cele mai de jos la cele mai de sus. Aplicaţiune tantrică: „ale Tale dintru ale Tale; Ţie aducem de toate pentru toate”. Nu există obstacol mai mare în realizarea iniţiatică decât dispreţul de gens de lettres, confucianist, al părţilor sumbre din om, prejudecată intelectualistă contra elementelor fundamentale din om; tocmai pentru că sunt cele mai ininteligibile, pentru că stau ex parte materiae (de partea substanţei), sunt susceptibile să fie actualizate de către Intelect în stări angelice, în scheme geometrice transcendente.
Vârful creionului e punctul în lume; tot ce scrie se înscrie, şi anume pe ţesutul cosmic universal: în vibraţiunea indefinită a Vortexului cosmic. Deci, prin analogie inversă faţă de ceea ce se întâmplă în lumea aceasta, dincolo au mai mare importanţă literele decât cuvintele, fraza şi sensul ei. Din punctul de vedere al simbolismului de mai sus, e indiferent ce scrii, ori un text metafizic ori o listă de bucate. Şi calitatea textului poate interveni, dar din altă perspectivă, aceea a Intelectului Divin, oglindindu-se în amploarea lumii. E de ajuns să ne gândim că numai cu simplul aranjament schimbat al unui prospect comercial, se pot obţine formule de valoare intelectuală şi iniţiatică formidabilă. Noi nu ştim care, dar Dumnezeu ştie şi acesta este singurul lucru important.
Să ne închipuim la fiecare nod al Vortexului Sferic Universal o literă. Pe fiecare punct în succesiune putem plasa cuvântul sau fraza pe care o vrem, indiferent de calitatea ei. Fiecare literă din frază, privită din alt punct, din altă perspectivă a Vortexului, intră în combinaţie cu alte litere decât cu cele cu care s-a înşirat când am scris-o noi şi alcătuieşte formule cu totul noi, rămânând totuşi în fraza primitivă. Aşa că orice blasfemie, orice inepţie poate fi privită din altă perspectivă, astfel încât să dea o frază sacră, rituală, fără să-şi piardă locul în aranjamentul vechi.
Orice faptă, gând, intenţie, voliţiune a noastră, indiferent de ce calitate e, poate fi promovată, răscumpărată, restructurată de ochiul divin care priveşte totul în simultaneitate, ba chiar în omniprezenţă. Ne este permis; Dumnezeu ne îngăduie să substituim ochiul inimii noastre, Ochiului Divin. Şi atunci putem răscumpăra orice.
Lucifer complăcându-se în frumuseţea şi puterea sa, ipso facto, a tăiat rădăcina plantelor prin actul lui de narcisism. Dar o suprimare reală a lui faţă de ceea ce este Principiul oricărei făpturi e o pură imposibilitate. De aici, următoarele: Lucifer taie rădăcina plantelor fără să-şi poată tăia raţiunea suficientă ontologică ce-l leagă de Creatorul său. Dumnezeu poate fi negat printr-o formulaţiune, dar nu e xistenţial, pentru că Verbul şi Existenţa nu coincid decât atunci când se exprimă unul prin altul. Naentul nu există, ori negaţiunea lui Lucifer are în mod necesar ca ultimă concluzie Neantul, căci numai Neantul stă în afara Posibilităţii Totale, şi tocami asta e imposibil.
Deci Infernul nu e Neantul, ci afirmaţia Neantului, care în timpul vieţii se face verbal, prin gând, prin fapte, dar nu poate cuprinde toată fiinţa omului, căci existenţa e pozitivă şi condamnă mut pe cel care-o neagă. Dar după moarte, negaţiunea devine existenţială, din cauză că, postum, toate vorbele, gândurile, actele omului devin fiinţe obiective, care încolăcesc pe autorul lor, ca şerpii lui Laocoon, şi-l integrează într-o completă pasivitate, într-un sistem vegetal sau mineral de negaţiune.
Deci Lucifer, afirmându-se îşi neagă Autorul, care, la rândul lui, îi neagă negaţiunea, şi asta îi pricinuieşte căderea în centrul tuturor lucrurilor. Dumnezeu neagă negaţiunea lui Lucifer, dar nu-i poate nega existenţa, şi de aceea e nevoit să-l situeze undeva unde şi existenţa şi negaţiunea lui să-şi aibă locul adecvat, dharmic; cu alte cuvinte, Dumnezeu nu-l poate aşeza pe Lucifer decât în Ininteligibil, la rădăcina oricărei manifestări. Dacă Lucifer se află la rădăcina Infernului, nu-i ca într-o închisoare în care a fost băgat cu de-a sila, ci pentru că, exact, Dumnezeu nu-l poate pune în altă parte.
Prin această cădere a fost produs Haosul din care fu creată lumea, în al cărei centru este exilat Lucifer. Mai exact, Lucifer a produs Haosul, carne din carnea lui, substanţă din substanţa lui. Prin revolta lui, optând pentru ininteligibil, creează ininteligibilul şi-l regenerează, şi orice tendinţă de narcisism a noastră ne pune în umbra Satelitului Sumbru. Orice veleitate de autonomie, orice iluzie de existenţă independentă ne pune în realitatea lui, care e cu atât mai insidioasă, mai greu de detectat, cu cât măguleşte ininteligibilul din noi, elementele instinctuale, existenţiale. Primejdia de moarte a ispitei diavoleşti este că îmbracă un neant cu o haină de fiinţă, deci pozitivă prin natura ei. Negativul se altoieşte pe pozitiv, îi devine parazitar, nu-l poate transforma în Neant, pentru că neantul nu există, dar îl poate disocia în componenţa lui atomică, şi astfel se întâmplă acea tragedie divină, la capătul procesului, când Dumnezeu e nevoit să constituie o nouă fiinţă din materialele astfel disociate. Forţa lui Lucifer este teribilă şi nimeni nu i se poate sustrage prin mijloace voluntare sau prin constrângeri morale, căci în constrângerea morală cea mai riguroasă se află Lucifer. Se face negat pentru că ştie că negarea lui atinge şi pe aceea a Făcătorului său, care l-a exilat într-un just exil.
Nu există decât un singur mijloc de a-i scăpa, dar un mijloc suveran; adăugarea peste deficitele, păcatele, prostiile noastre, a unei dimensiuni intelectuale în care, în mod necesar, totul, inclusiv Lucifer, îşi reia locul, îşi recapătă dharma (legea perenă, ordinea universală), deci pozitivitatea; căci ce putere, ce ac mai poate avea un Demon pe care-l cunoşti în rostul lui cel mai adânc?
Dimensiunea intelectuală adăugată, suprapusă de noi lui Lucifer, îi ia ininteligibilitatea, prin urmare îl răscumpără, pentru că Lucifer plus Intelectul nu mai e Satan. Compătimirea, comiseraţiunea, pentru Lucifer căzut duce direct în ghiarele lui, dar înţelegerea lui îi topeşte toate elementele nocive, aspectul negativ. Nu poate să existe caritate cosmică mai mare şi care răscumpără nu numai pe om, dar făptura întreagă.
Sentimentul de prezenţă este semnul cel mai bun că Intelecţiunea e adevărată. Numai la o prezenţă Lucifer este reductibil; raţionamentul, demonstraţia sunt fără eficacitate. Intelecţiunea adevărată este rezultatul unei intuiţiuni directe, informale, susţinută, având drept temelii elemente existenţaile, adică acele elemente abscure din noi care sunt reflexul invers a Supremului în fiinţa noastră; aceste elemente devin un suport, un tron pentru hudur (arb. Prezenţa reală a divinităţii) şi numai din cauza suportului Lucifer e accesibil, vulnerabil, căci e o afinitate între el şi aceste suporturi; şi este un suport în calitate de rădăcină tenebroasă a întregii manifestaţiuni. Satan e dezarmat prin similitudini, un suport se infuzează în alt suport care crede că asimilează, devorează suportul superior şi se trezeşte tras în sus ca şi cu o undiţă; şi atunci ce a mai rămas din el?
Deasupra lumii fizice este alta mai înaltă: lumea spirituală, unde omul se poate căţăra, până ajunge la punctul unde atracţia lumii acesteia nu i se mai atârnă de picioare. Odată ajuns în lumea pneumatică, sunt alte dimensiuni, căci acolo ceea ce e sus e şi locul unde ne sunt rădăcinile. Asta nu se poate decât pentru o entitate care în toată fiinţa ei este numai văz şi ochi, şi în care contemplaţia este însăşi substanţa fiinţei. E deasupra lui sattva însăşi, căci o tendinţă este sattva numai faţă de alte tendinţe expansive şi descendente, rajas şi tamas. Or, în „locul” unde sattva devine fixantă, cum e tamas pentru lumea noastră, nu mai există sistem de raporturi, ci pură conformitate, deci omogenitate cu Fiinţa.
Între lumea pneumatică şi a noastră mai este o lume, intermediară, unde se dă în adevăr bătălia destinului nostru, căci în lumea noastră nu e bătălie, încătuşaţi fiind cu totul de greutate; solicitările contrarii nu pot surveni decât acolo, la punctul care se află la egală distanţă între ele, deci în lumea intermediară, psihică. Acolo e primejdia mare, mai ales în ce priveşte înşelăciunea, decât de cădere; din cădere te mai poţi ridica dar înşelăciunea te ţine vrăjit eoni întregi de existenţă. În lumea intermediară sunt ultimele limite ale domeniului Principelui Întunericului; mai sus nu se poate ridica; acolo e porticul templului exterior. Primejdia mare constă în faptul că nu atât Principele Întunericului este primejdios, căci se rezolvă într-un simulacru de neant, într-o iluzie, ci în fascinaţia pe care o exercită, vertijul pe care-l dă. Lumea subtilă nu e „locul” entităţilor spirituale, dar ele îşi pot lăsa o urmă, un vestigiu, un reflex rezidual în ele; cules de Înşelător, ca o smântână, acest reflex rezidual poate fi uzurpat ca o mască de iluzie; aici este primejdia cea mare. E ca şi cum ne-am duce spre o stea după imaginea ei într-o apă. Nu atingem Cerul, ci noroiul din fundul mlaştinii. Principele Întunericului caută să dea fiecărei raze oglindite pe suprafaţa apelor mijlocii, o direcţie contrară, falsă. Nu este posibil să scăpăm de aceste năluciri de lumină, decât prin intuiţie directă, intelectuală, căci Vrăjmaşul poate uzurpa reflexul, imaginea oglindită a unui Înger, dar nu este esenţialitatea lui. Desrobirea, plenitudinea lucidă pe care ne-o dă contemplarea Ideilor, nu se găseşte în reflex, care cel mult ne poate da o beţie, o uitare, un vertij, şi asta ne dă posibilitatea să detectăm duşmanul în dosul măştii.
Lucifer, Îngerul rebel, nu este numai puterea care operează crearea lumii. Însăşi concepţia căderii lui Lucifer e limitată, pentru că face din creaţiune o operă de revoltă, contrarie voinţei lui Dumnezeu. Or, Lucifer însumează o tendinţă voit descendentă care evertuează posibilităţile de creaţie din indistincţiunea lor, voinţă care poate fi aceea a unui Principiu luminos, lucrând din voinţa lui Dumnezeu şi privită, numai foarte din afară, din perspectivă religioasă, misiunea sa apare ca o revoltă. Şi e drept ca toată drama să apară ca o revoltă în religie, care e făcută absolut pentru toţi oamenii, căci realitatea faptului e incomprehensibilă pentru ei; ar trebui să se ajungă din explicaţie în explicaţie la concepţia apofatică a lui Dumnezeu, a Principiului nelimitat, care se neagă pe el însuşi ca urmare a Infinităţii lui şi pentru asta creează Lumea, dând misiune lui Lucifer „s-o moşească” printr-o aşa-zisă revoltă care e de fapt o ruptură de echilibru.
Lucifer are şi un caracter metafizic nu doar cosmologic, în plan cosmologic Lucifer ia o altă înfăţişare decât în cel metafizic, căci, existenţial, reflexul obiectului pe un plan inferior nu e aidoma cu obiectul în realitate. Prea ar fi simplu. Imaginea obiectului pe alt plan intră în alt sistem de coordonate decât acela ale planului principial şi, în speţă, în lumea noastră intervine legea dualităţilor care complică problema.
Lucifer nu este numai imanent lumii noastre. Or, nu e posibil Imanent fără Transcendent, a cărui oglindire este. Lucifer e primul din spiritele interioare şi cel mai absolut necesar operei de creaţiune. Lucifer e principiul care produce ruptura echilibrului celor trei gune în Prakriti, deci e deasupra nu numai a lui Tamas, dar şi a lui Rajas şi a lui Sattva. Fiat-ul care produce această ruptură de echilibru e un Verb divin, e o Apofază, care numai în reflexele ei periferice are un aspect de negaţiune. Una e negaţiunea lui Dumnezeu de către un agent subaltern şi alta e negaţiunea oricărei limitaţiuni care ar părea să se prindă ca o pojghiţă pe Faţa divină, negaţiune care salvagardează Absoluitatea divină.
Lucifer nu e numai Şarpele, care e o specificaţie cosmică a lui, o ardoare cupidă, invidioasă, interesată, egoistă, care şerpuieşte în inima omului şi o învăluie în reţeaua ei. Lucifer, tăiat de rădăcinile lui cereşti, de lumină, rămâne numai foc, care nemaifiind solicitat de o atractivitate de sus, se roade pe el însuşi, se hrăneşte din propria lui substanţă; dar chiar faptul că e numai şarpele, că şerpuieşte în inima omului, arată că tot pe spirala Vortex-ului Sferic Universal se înscrie; care conţine în ţesutul lui totul, inclusiv pe Adversar; numai că în cazul Şarpelui, aceste spire, văduvite de lumină, desţesute s-ar putea spune, cad cao pulbere radioactivă pe ele însele şi pe lume, maleficiind-o.
Şarpele cere identitatea; lipsit de ea, sustras din căile ei, se devorează pe el, îşi devorează coada, devine Uroboros; căci ste şi un aspect sinistru al acestuia: în sensul pozitiv, Uroboros-ul care-şi muşcă coada arată că purcede din Principiu şi se întoarce în el; în lume, cercul pe care-l formează e o spiră a Vortexului şi, ca atare, revine la punctul de plecare cu un pas de elice mai sus, sfârşitul unei spire fiind punctul de plecare al spirei imediat superioare. Dar în cazul aspectului negativ, lipsind „Atracţia Cerului”, aceea care face ca spirele să fie în realitate paşi de elice spre Zenith – şarpele îşi muşcă realmente coada, se face un scurtcircuit, şi planul pe care-l delimitează se preface în cenuşă. Nu mai rămâne, în adevăr, decât o ardoare cupidă, pentru că e nepotolită, o conflagraţiune, o explozie neputând fi un aliment, invidioasă pe tot ce e în afară de ea, şerpuind în inima omului ca în jurul oricărei conştiinţe care crede că-şi are raţiunea suficientă în ea însăşi, în care se manifestă Principium Individuationis.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 22 Apr 2009, 06:09 PM
Mesaj #79


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 1.984
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Ti l-am mutat la topicul cu metafizica pe care l-ai deschis. De fapt doream sa-l mut la "Dincolo de ratiune", insa dupa ce mi-ai dat de lucru cu vreo 20 de topicuri si mai bine, a ajuns aici, unde intr-adevar nu-si avea locul, ca aici nu ne ocupam cu filosofia si nici cu metafizica care este tot o ramura a filosofiei chit ca unii poate nu vor sa recunoasca acest lucru.
Ar fi mai bine sa te uiti inainte de a scrie un mesaj daca este la subforumul potrivit...


Acest topic a fost editat de Clopotel: 22 Apr 2009, 06:59 PM
Go to the top of the page
 
+Quote Post
shapeshifter
mesaj 30 Apr 2009, 07:38 PM
Mesaj #80


Domnitor
******

Grup: Membri
Mesaje: 1.984
Inscris: 6 November 05
Forumist Nr.: 7.211



Ascetul semidivin, Nârada, i-a cerut cândva dirct Fiinţei Supreme să-l înveţe secretul Mâyei sale. Acest Nârada, în mitologia hinduismului, este un model favorit al discipolului aflat pe „calea evlaviei”(bhakti-mârga). Ca răspuns la prelungita şi ferventa sa austeritate, Vishnu îi apăruse în sihăstrie şi-i făgăduise satisfacerea unei dorinţe. Când el îşi exprimă smerit dorinţa sa adâncă, zeul îl învaţă nu cu vorbe, ci supunându-l unei întâmplări teribile. Versiunea literară a poveştii ne-a parvenit în Matsya-Purâna, o culegere sanscrită care şi-a căpătat forma actuală în timpul perioadei clasice a hinduismului medieval, aproximativ în sec. al IV-lea d. Cr. Ea ne este prezentată ca fiind povestită de către un sfânta pe nume Vyâsa.
În jurul sihastrului Vyâsa, în singurătatea sa din pădure, se adunase un grup de bărbaţi sfinţi. „Tu înţelegi ordinea eternă şi divină”, îi spuseră ei, „prin urmare, dezvăluie-ne secretul Mâyei lui Vishnu”.
„Cine poate oare înţelege Mâyâ Zeului Suprem, afară de el însuşi? Mâyâ lui Vishnu îşi exercită vraja sa asupra noastră. Mâyâ lui Vishnu e visul nostru al tuturora. Nu vă pot spune decât o poveste, care a ajuns până la noi din zilele vechimii, despre felul în care această Mâyâ şi-a făcut simţit efectul într-o anumită împrejurare aparte şi neobişnuită.”
Vizitatorii erau dornici să-l asculte. Vyâsa a început:
„A fost odată ca niciodată, un tânăr prinţ, Kâmadamana, adică „Îmblânzitorul Dorinţelor”, care, purtându-se în deplină potrivire cu înţelesul numelui său, îşi petrecea viaţa petrecând cele mai aspre şi mai ascetice austerităţi. Tatăl său, dorind să-l însoare, îi vorbi însă într-o anumită împrejurare cu următoarele cuvinte: „Kâmadamana, fiule, ce se întâmplă cu tine? De ce nu-ţi iei o soţie? Căsătoria aduce împlinirea tuturor dorinţelor unui bărbat şi prin aceasta, îngăduie atingerea unei fericiri desăvârşite. Femeile sunt însăşi rădăcina fericirii şi a bunăstării. Prin urmare du-te fiule drag, şi însoară-te.”
Tânărul rămase tăcut din respect pentru tatăl său. Dar când regele stărui mai departe şi-l îndemnă necontenit, Kâmadamana îi răspunse: „Dragă tată, îmi însuşesc purtarea pe care mi-o arată numele meu. Mi-a fost revelată puterea divină a lui Vishnu, care ne susţine şi ne ţine ca într-o plasă atât pe noi, cât şi toate cele ce sunt pe lume.”
Regescul tată făcu o pauză de o clipă ca să cugete, apoi îşi mută cu dibăcie argumentarea de la atracţia plăcerii personale la aceea a datoriei. Bărbatul trebuie să se căsătorească, declară el, pentru a zămisli urmaşi, astfel încât spiritele sale ancestrale de pe tărâmul strămoşilor să nu fie lipsite de jertfele de bucate ale urmaşilor şi ameninţate să se cufunde în mizerie şi deznădejde de nedescris.
„Iubite tată, spuse tânărul, am trecut prin mii de vieţi. Am suferit moartea şi bătrâneţea de multe sute de ori. Am cunoscut unirea cu soţiile şi pierzania. Am existat sub chip de iarbă şi de tufe, de liane şi de arbori. M-am mişcat printre vite şi animale de pradă. De multe sute de ori am fost brahman, femeie, bărbat. M-am împărtăşit din binecuvântarea lăcaşelor cereşti ale lui Shiva; am trăit printre nemuritori. Într-adevăr, nu e nici un fel de fiinţă, nici chiar supraomenească, a cărei formă eu să nu o fi îmbrăcat de mai multe ori; am fost demon, spiriduş, paznic al comorilor pământeşti; am fost spirit al apelor fluviilor; am fost prinţ ceresc; am fost şi rege printre şerpii-demoni. De fiecare dată când cosmosul a dispărut spre a fi sorbit din nou în esenţa fără formă a Divinului, am dispărut şi eu; iar când universul şi-a făcut din nou apariţia, am reapărut şi eu întru fiinţă, spre a trăi o nouă serie de renaşteri. În repetate rânduri am căzut pradă amăgirilor existenţei, şi totdeauna atunci când mi-am luat o soţie.
Dă-mi voie să-ţi povestesc, continuă tânărul, ceva ce mi s-a întâmplat în timpul penultimei mele întrupări. Numele meu în timpul acestei existenţe era Sutapas, „Cel-Ale-Cărui-Austerităţi-sunt-Bune”; eram ascet. Şi fierbintea mea credinţă în Vishnu, Stăpânul Universului, mi-a atras bunăvoinţa sa. Încântat de felul în care îmi împlinisem numeroasele-mi legăminte, el mi s-a arătat în faţa ochilor mei trupeşti, călare pe Garuda, pasărea cerească.
„Îţi fac un hatâr”, spuse el. „Orice doreşti ţi se va împlini.”
I-am dat următorul răspuns Stăpânului Universului: „Dacă eşti mulţumit de mine, îngăduie-mi să-ţi înţeleg Mâyâ.”
„Ce poţi face tu cu înţelegerea Mâyei mele?” răspunde Zeul. „Îţi voi da mai degrabă îmbelşugare în viaţă, împlinirea datoriilor şi misiunilor tale obşteşti, toate bogăţiile, sănătate şi plăcere ca şi fii eroici.”
„Tocmai de lucrurile acestea”, spusei eu, „doresc să fiu scăpat şi să trec dincolo de ele.”
Zeul continuă: „Nimeni nu-mi poate înţelege Mâyâ. Nimeni nu mi-a înţeles-o vreodată. Nu va exista nicicând cineva în stare să-I pătrundă taina. Demult, tare demult, trăia un profet asemănător zeilor, pe nume Nârada, şi el era un fiu bun al zeului Brahmâ însuşi, şi era plin de evlavie fierbinte faţă de mine. Ca şi tine, el şi-a atras bunăvoinţa mea şi eu I-am apărut aşa cum îţi apar şi ţie acum. I-am făgăduit împlinirea unei dorinţe, şi el a dat glas dorinţei căreia şi tu I-ai dat glas. Apoi, deşi l-am prevenit să nu cerceteze mai departe taina Mâyei mele, el a stăruit, întocmai ca şi tine. Şi atunci I-am spus: „Aruncă-te în apa de colo şi vei trăi taina Mâyei mele.” Nârada s-a aruncat în iaz. A ieşit din nou la suprafaţă sub forma unei fete.
Nârada a păşit pe uscat din apă ca Sushilâ, „cea virtuoasă”, fiica regelui din Benares. Şi curând, ea fiind în floarea tinereţii, tatăl ei I-o dădu de nevastă fiului regelui învecinat din Vidarbha. Profetul şi ascetul ce sfânt, sub forma unei fete, a trăit din plin toate desfătările iubirii. La sorocul cuvenit, bătrânul rege din Vidarbha muri, iar soţul Sushilei îi urmă la tron. Frumoasa regină avea mai mulţi fii şi nepoţi şi era peste seamăn de fericită.
După trecerea mai multor ani izbucni însă o ceartă între soţul Sushilei şi tatăl ei, ceartă care ajunse în cele din urmă la un război sângeros. Într-o singură bătălie uriaşă mulţi dintre fiii şi nepoţii ei, tatăl şi soţul ei au fost ucişi cu toţii. Şi când ea află despre măcel, o porni adânc mâhnită din capitală spre câmpul de bătălie, pentru a înălţa acolo o jeluire solemnă. Şi porunci să se ridice un rug funerar uriaş pe care aşeză leşurile rudelor ei, fraţii, fiii şi nepoţii, iar apoi, unul lângă altul, trupurile soţului şi tatălui său. Cu propria-I mână apropie torţa şi dădu foc rugului; când flăcările urcară spre cer, ea strigă din toate puterile: „Fiule, fiule!”, iar când rugul începu să trosnească, se aruncă şi ea în vâlvătaie. Pojarul se răci şi se limpezi numaidecât; rugul se prefăcu într-un iaz. Şi Sushilâ în mijlocul apelor se regăsi, dar tot ca Nârada cel sfânt. Şi zeul Vishnu, ţinându-l pe sfânt de mână, îl ajută să iasă din lacul de cleştar.
După ce zeul şi sfântul ajunseră pe mal, Vishnu îl întrebă cu un zâmbet cu două înţelesuri: „Cine este acest fiu a cărui moarte o jeleşti?” Nârada rămase confuz şi ruşinat. Zeul continuă: „Aşa se înfăţişează Mâyâ mea, jalnică, ursuză, blestemată. Nici Brahmâ cel născut din lotus, nici oricare altul dintre zei, nici Indra şi nici chiar Shiva nu se pot adânci în abisul ei fără fund. De ce sau cum crezi că tocmai TU ai putea cunoaşte acest lucru de necunoscut?”
Nârada îl rugă să-i dăruiască credinţă desăvârşită şi evlavie, precum şi harul de a-şi aminti această experienţă în viitor. Mai mult, ceru ca iazul în care pătrunsese, ca într-o sursă de iniţiere, să devină un loc sacru de pelerinaj, iar apa lui – mulţumită prezenţei tainice şi necurmate într-însa a zeului care intrase acolo ca să-l scoată pe sfânt din adâncul magic – să fie înzestrată cu puterea de a spăla orice păcat. Vishnu îi împlini dorinţele pioase şi pe loc, în aceeaşi clipă, se făcu nevăzut, retrăgându-se în locuinţa lui cosmică din Oceanul de Lapte.
„Ţi-am spus această poveste”, încheie Vishnu, înainte de a se retrage tot astfel din faţa ascetului, „ca să te învăţ că secretul Mâyei mele e de nepătruns şi nu poate fi cunoscut. Dacă doreşti, poţi şi tu să te arunci în apă, şi vei şti de ce anume lucrurile stau aşa cum îţi spun.”
După care Sutapas (sau prinţul Kâmadamana în penultima sa întrupare) plonjă în apa iazului. Ca şi Nârada, el ieşi la suprafaţă sub înfăţişarea unei fete, fiind astfel învăluit în ţesătura altei vieţi.”

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 30 Apr 2009, 07:41 PM
Go to the top of the page
 
+Quote Post
ben_gal
mesaj 20 Apr 2010, 06:45 AM
Mesaj #81


Vornic
****

Grup: Membri
Mesaje: 320
Inscris: 25 November 06
Forumist Nr.: 8.994



QUOTE(shapeshifter @ 11 Mar 2009, 11:13 PM) *
Mitul Potopului în tradiţia hindusă


Mitul Potopului este mai vechi decit crestinismul.
Este mai vechi si relativ la iudaism.
Pina si indienii americani l-au cunoscut si doar ei au plecat la america de mult timp.

De fapt acest "M I T" a fost un cataclism natural - formarea Marii Negre, pe acolo locuiau mai toti cei 10.000 de homo-sapiens, supravietuitorii marelui inghet.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
ben_gal
mesaj 20 Apr 2010, 06:48 AM
Mesaj #82


Vornic
****

Grup: Membri
Mesaje: 320
Inscris: 25 November 06
Forumist Nr.: 8.994



QUOTE(shapeshifter @ 30 Mar 2009, 04:54 PM) *
Căci a Ta este
ÎMPĂRĂŢIA------------------------adică Principiul Tatălui
PUTEREA--------------------------adică Principiul Fiului
SLAVA-----------------------------adică Principiul Spiritului


Si iata ce a devenit legea a I-a a decalogului.
Domage!
Go to the top of the page
 
+Quote Post
ben_gal
mesaj 20 Apr 2010, 06:49 AM
Mesaj #83


Vornic
****

Grup: Membri
Mesaje: 320
Inscris: 25 November 06
Forumist Nr.: 8.994



reset - postare dubla

Acest topic a fost editat de ben_gal: 20 Apr 2010, 06:50 AM
Go to the top of the page
 
+Quote Post

3 Pagini V  < 1 2 3
Reply to this topicStart new topic

 



RSS Versiune Text-Only Data este acum: 23 October 2017 - 06:07 AM
Ceaiuri Medicinale Informatii despre Certificat Energetic