- Si am fost patrunsa pentru prima oara de umanitatea Pruncului.
M-am tot gandit azi la acel fulg ce a cazut pe constiinta mea.
Cand Isus spune ca este Calea, nu se refera doar la un "moment" anume: Isus copil, Isus invatator, Isus vindecator, Isus crucificat, Isus Inviat, Isus Inaltat, ci la toata viata lui, la toate acestea.
Domnul hotaraste cand vrea sa "vina" in fata noastra pe Cale pentru a ne da o misiune, pentru a ne incuraja, pentru a ne tine in brate, sau pentru a ne lua la Tatal.
Ma gandeam ca mi-as fi dorit sa fi venit sa ma ia la Tatal cand eram prunc, asemenea pruncilor ucisi de Irod... dar m-am gandit apoi ca de-atatea ori, intorcandu-ma pe Cale, m-a bucurat cu prezenta lui!

La Multi Ani!

Aurelia s-a asezat pe scaun, cu fata-i cufundata intre aripile ingerilor care o insotisera pana acasa.
Un drum lung, frumos, mult mai scurt decat il preconizasera la plecare. Acum frigul era uitat si simtea doar unda placuta a odihnei.
Astfel isi lua ramas bun de la ingerii calatori si va ramane cu "inger, ingerasul meu" si ingerul apei, pe care il va saluta curand.
- Draga mea, suntem acasa! ii spuse, apropiidu-se incet de scaunul inalt si mangaind-o pe par. Se apleca asupra fetei si ii saruta fruntea cu blandete. Mirosul mirului ii aminti de rugaciunile suspinate luni intregi in fata icoanelor.
- O, da! Acasa. Ai idee daca este cineva la baie? Ma mananca pielea, ii spuse razand. In spatele zambetului inca traia fraza rostita sub stropii de ploaie: "Cum sa nu oferim Domnului din timpul pe care El ni l-a dat?!". Dincolo de dialogul atat de realist, rasuna intrebarea "Cine mi-a pus gandul in minte, pe buze...?" Cat de eliberatoare aceste convietuiri de realitati simultane si totodata atat de separabile!
Aurelia constientiza cu fiecare clipa darul ce-l primise fara veste, fara a fi cerut, dar pe care, intr-un anume fel, l-a cautat printre toate lacrimile de neitelegere a logicii vietii.
Si prezenta in aceasta casa, alaturi de "acest" acasa nou si atat de familiar!
- Avem unda verde; poti sa mergi tu prima, ii raspunse razand.
- O, abia astept! Daca vrea cineva sa intre, bate tu de trei ori in usa, sa stiu sa ma grabesc, ii spuse, luandu-si schimburile si dandu-i o imbratisare in drum spre usa...


Intr-adevar, o prima zi din 2010 plina de prezenta pufului celest, plina de speranta transpusa in dialog cu El. Cine poate intelege fara ca mai intai sa traiasca?
Cui ii mai pasa de de ce-uri?

A doua zi trecuse fara prea multe drumuri. Doar o vizita pentru a discuta despre muzica din seara ce se doreste de basm. Durerea de picioare persista, iar gerul ce crapa pietrele ii trecuse prin toate oasele. La intoarcere insa, hainele mov-lila au venit in ajutor, oferindu-i confortul verii si pufosenia iernii. Hi, hi... Cat de bine se simtea cuibarita in bratele lui, cu dresurile mov groase, impletite, rochita din jerseu, portocalie ca apusul verilor tarzii, puloverul din bumbac gros, lila ca garofitele de munte! Iar margareta cu mijloc galben de pe sosetele cu dungi gri, lila si rosii, impletite din lana groasa, primite de la Mos Craciun, o facea sa se simta atat de "in fata semineului" in acele brate care nu ezitau sa ii transmita toata dragostea plina de recunostinta pentru acele momente.
Cu ochii lui maro, o privea gingas, amintindu-i parca acel "Cat te-am cautat!" care o facuse sa aiba curaj in vindecare.
La ora 1.30, dupa ce plecasera prietenii cu care jucasera carti in veselia specifica stundentiei, ramasesera doar patru brate ce se alintau si care incercau sa exprime singurele intrebari ce se tot repetau in joaca:
- Ce cauti tu in viata mea?
- Ei, ce cauti TU in viata mea?
- Ba nu, tu!
- Ba tu...

Dimineata naucitoare.
Manusile albe, din bumbac, cu spiralele coloanei infinitului, stateau cuminiti in manusile negre din piele, grave si protectoare. Pasii nu scartaiau pe zapada, dar erau mai siguri in ghetele proaspat lustruite. Poate la intoarcere si le vor curata imediat ce se vor descalta, pentru evitarea intarzierii la plecare.
In biserica luminata mirosea a tamaie. Mama lui ramasese in urma, sa cumpere lumanari. Pe acatist s-au asternut incetul cu incetul cateva nume. Lumanarea a fost aprinsa cu drag de la lumanarea lui, iar pentru a fi pe plac sufletului pe care il simtea intrand cu adevarat in Biserica, i se oferise cinstea de a aprinde o alta lumanare cu a ei. Impartasire. Ce bucurie! Preotul spuse cateva cuvinte ce semanau a urari. ... la multi ani! Fata ii era luminata, ea o vedea si asta conta. Domnul primea si transforma iar, spre unirea cerului cu pamantul in lauda. Intrarea in supranatural. Atat de personal! O, da! Asta se intampla de fiecare data si ea o intelegea pe masura ce putea iesi, sau mai bine zis, intra cu adevarat in realitatea pamanteana de dupa Inviere, spre a exista impreuna cu altii ca pentru a implini parca singura dorinta a Lui: ca toti sa fie Una in Duh. Atunci capul se pleaca spre pamant si se inalta spre cer fara a respecta ritualuri. Atunci lacrimile de regrete si lacrimile de lauda vin si pleaca delicat, nu inainte de a lasa sa cada pace sufleteasca de-acolo de unde se revarsa cu prisosinta chiar si atunci cand nu este vazuta.
Era prima liturghie la care participa alaturi de el in aceasta biserica. Un val de multumire plina de lauda pentru toti cei ce l-au slujit pe Dumnezeu in acea biserica ii inunda gandurile si rugaciunile. Acei slujitori care l-au impartasit de mic, care i l-au prezentat in predici, rugaciuni, pomeniri de sfinti pe modelul de Om, lasand loc Duhului Sfant sa descopere Isus-ul din el, pe toti acei preoti, ctitori ai acelei biserici vii, ii pomenea si ea, ca Domnul sa le rasplateasca si sa ii intareasca. Inca o data constientiza crestinismul. Isus ca personaj istoric. Isus in planul din vesnicie al lui Dumnezeu; iar acest gand era asigurarea ca drumul spre intelegere este un continuu inceput. Incerca sa opreasca intrebarile ce navalira iar:
- Cati simt toate acestea? Unde, cine sunt? Cum ii pot intalni sa vorbim, sa ne rugam impreuna? Cu siguranta, aceste raspunsuri vor veni si fara ca intrebarile sa persiste. Toate la timpul potrivit, cu abandon si rabdare. Cu blandete si fara oboseala fruntii, isi spusese.
In partea dreapta, un barbat primi, prin atentie, sa aprinda lumanarile pentru copiii ce erau prezentati preotului pentru impartasanie. Ce frumos! Sa ajuti in acest fel pe parinti, pe preot, pe Dumnezeu, intr-un foarte mic fel. Si doar s-a oferit:
- Va ajut eu sa le aprindeti.
- O, multumesc...
Acesta sa fi fost rolul lui duminica de duminica?
Si iar gandurile de multumire prin lauda se suprapuneau peste rugaciunile sfintei liturghii.

- Bubule, ti-am mai spus ca Dumnezeu e atat de bun cu mine incat ma pregateste dinainte sa inteleg cuvintele pe care le voi auzi despre El?
- Cum asa, maica?
- Ai vazut doamna cu caciula aceea mare de blana? Era in fata. M-am uitat la ea fugar. Si tot imi atragea atentia caciula aceea prea mare. Apoi i-am zarit cizmele care pareau flendurite. Mi-am zis ca este o cersetoare. Pana cand, urmarind-o putin, am observat ca era curata la fata, mainile ii erau curate. Ma rog, albe si luminoase, iti dai seama ca nu puteam sa vad amanunte. Pana cand, am ramas uimita. De fapt, cizmele care m-au facut sa o cataloghez cersetoare, erau, de fapt, acoperite cu sosete.
Ce inseamna aparentele! Imediat m-am gandit ca este o batrana singura, care are grija de sanatatea ei. Poarta caciuli groase sa nu raceasca si sosete peste cizme, sa nu alunece. Caci cine altcineva o poate ingriji? Si vezi, putea foarte bine sa nu vina la biserica pentru ca e ghetus si poate aluneca. Dar a venit. Am zambit atunci in sinea mea, constientizand grija pe care este nevoie sa o avem fata de noi. Dupa cateva clipe a inceput rugaciunea: nu ne parasi, Doamne, in ceasul batranetilor noastre...
- Hmm, da...
- Vezi cum ma pregateste Dumnezeu sa inteleg rugaciunile? Sa inteleg care trebuie sa-mi fie adevaratele griji?
- Da, daca suntem atenti la ce este in jurul nostru...
- Da...

Acasa, parintii pregateau masa. La televizor, cantece populare, cantate de artisti imbracati in frumosul port romanesc.

Dupa masa, camera lor ii astepta la fel de linistita cum o lasasera.
Afundata in scaunul lui mare, se balansa incet lasand toate gandurile sa vina si sa plece. S-a apropiat de tastatura si, indemnata de el, a inceput sa astearna gandurile pe care i le impartasise in drum spre magazinul de la care cumparasera lustru de pantofi.
Doar din cand in cand il privea cum, intins pe pat, serios, citea din Portretul lui Dorian Gray.
Incet, tastele se auzeau din ce in ce mai rar. Cartea lui statea linistita pe piept, in timp ce el dormea la fel de serios precum era in afara momentelor in care ii zambea...

- Inca doare. Rau. Si nu suntem deloc sociabili. Si nu avem starea de a fi.

Printre ganduri profunde si in timp ce dorul de iubirea smulsa, ascuns pentru a nu pricinui rau iubirii ce abia se naste, o idee, ca un fluture alb de vara lua nastere iar, prin cuvinte:
- Dar daca este un personaj de roman, m-as duce cu ea? Sunt fascinata si ma pregatesc sa renunt la tot. Pentru posibilitatea de a zice Da.

Si apoi continuarea, de parca nu avea nicio legatura, tot in cuvinte:
- Da, imi voi stoarce capul de amintiri, poate regasesc povetele alor mei. Da! Imi voi aminti si voi vedea cand si ce nu am ascultat. Deci, temporalitatea nu mai conteaza; le voi lua cum vin. Si un zambet mare ii lumina fata.
Isi trecea mana dreapta prin iarba verde, iar pletele, acum presarate de fire albe, erau mangaiate de vant, ca o rasplata adusa de pamant pentru alintul plin de pace... Era neschimbata si el o iubea pentru ceea ce a ramas.

- Ai vazut? Curajul ne impinge coatele sus-jos, iar cand se odihneste, ne piaptana aripile! Rezulta suspinele negraite ale libertatii.

Pietrificatele din nastere, le asculta impreuna, desi acum sunt impartite si despartite. Ele asculta in acelasi fel, asa cum noi avem acelasi dor. Ele provin din aceeasi bucata, iar noi din aceeasi libertate. De aceea, asemenea lor, semanam unii cu altii doar prin esenta.

Ceea ce m-a pus pe ganduri astazi aleg sa fie subiectul viitoarelor meditatii. Totul a pornit de la marea sarbatoare din ziua de azi si a fost pecetluit cu cuvintele auzite la radio Trinitas si impartasite de catre prietena mea: "teologia este pentru a scoate sfinti parinti si ceea ce leaga pe trei mari ierarhi, Vasile, Grigorie si Ioan, este prietenia".


Prietenia pe care o aratam oamenilor este oglinda prieteniei noastre cu Dumnezeu.

Felina, multumesc!

"Rabdarea, spune un sfant, este impletirea dintre curaj si forta."
Cuvintele ramasesera intiparite in inima ei, si, cand deschisese sertarul cu amintiri, privirea ii era de o frumusete tainica.
Uitand pentru ce urcase intr-un suflu scarile spre camera albastra, a impins incet sertarul, s-a ridicat, si, tragand draperiile prafuite, s-a asezat pe fotoliu, privind lumina apusului ce mangaia peretii.
Fotografiile alb-negru si tablourile in care florile presate, palide, se chinuiau sa isi pastreze culoarea, cantau impreuna un prezent plin de ... rabdare.

Acest topic a fost editat de LINICA: 23 Nov 2010, 02:21 PM

Am meditat in ultimile luni la ce se intampla in lume. Parca mai implicata decat acum 5 ani, parca mai suferinda decat acum 15 ani...

Asa, uneori parca as fi pe un nor, "alaturi de umbrela si geanta" si privesc in stanga, in dreapta, mai prind cate o coala pe care scrie cate ceva, si imi scarpin barbia, si uneori cobor....

Sunt abonata la stirile Aliantei Familiilor din Romania, pe tot felul de grupuri de discutii: bancare, spirituale, religioase, de comunicare, formare personala, educatie... tot atatea cautari.
Si tot primesc, si citesc, si tot meditez, si tot ma mir incotro o ia lumea si nu pot sa cred ca traiesc chiar eu vremurile acestea... evoluam si involuam in mod constant, parca neinteresandu-ne elemente "matematice": forta, viteza, necunoscuta, ipoteza, demontratia, rezultatul.



Mi-am dat seama azi ca am trecut de perioada in care cautam fara sa stiu ce caut. Pentru ca am gasit.
Acum stiu ca Isus este Fiul Unic, ca eu sunt parte din Trupul Sau Mistic, stiu ca El este unicul meu Invatator, l-am acceptat si e bine, e pace...

Dar tot caut ceva. Caut sa fac in toate Voia Lui, sa nu fie nimic din ce fac, de dimineata pana seara, in afara acestei vointe, acestui plan in care vrea ca sa fiu sanatoasa pentru madularele din jurul meu, sau sa ma pastrez sanatoasa pe langa ele(din pacate, cunosc ambele cazuri, uneori fiind o distanta impresionanta intre ele).
Si e greu, pentru ca sunt egoista, sunt mandra, sunt atat de ignoranta deseori. Si comoda.



Atatea lupte in jurul meu: problema saracilor care nu sunt luati in evidenta primariilor/protectiei copilului, batrani care stau singuri, necerand nimic sau nederanjand pe nimeni- acest gest fiind unul sinucigas, copii care sunt lasati aproape in parasire, oameni care au conturi de unde oferi si altora, dar carora le este teama ca nu vor avea din ce trai peste 10 ani, problema folosirii bunului comun (creatia) intr-un mod egois, lipsit de iubire si responsabilitate- fie ca e vorba de animale, paduri, ape, familii care nu mai sunt familii dupa dreptatea Creatorului- barbat si femeie, responsabili pentru viata generatiilor, nu doar a lor...


Azi am inteles un lucru: este foarte greu sa iubesti cum a facut-o Isus. E imposibil prin fortele proprii. Dar ne-a lasat un ajutor: Duhul Sfant. Ce mare mister lucrul acesta al Sfintei Treimi. Ce mare mister egalitatea din aceasta prima familie, aceasta prima comunitate! Imi vine sa plang, sa rad, sa imi fie dor si sa vreau sa fiu imbratisata in egala masura de bratele lor. Brat de Tata, de Fiu, de Duh Sfant. Sunt plina de speranta si credinta existentei Vietii vesnice, Imparatiei Cerurilor, ca acel taram de poveste! Si asta imi da bucurie in durere, caldura in frig, iubire in ura.


Pur si simplu mi-e dor de ceea in ce sper: de Dumnezeu in sanul caruia ma intorc, prin misterul unei existente sublime: Fecioara Maria!


Azi cred in invitatia catre intreaga lume la Iubirea Sfintei Treimi, din care, Fiul a acceptat sa coboare si sa implineasca voia Tatalui, aceea de a salva pacatosii, prostituatele si vamesii, pe cei saraci. Iar in lumea de azi se vede clar Cuvantul facut Trup: "nu vreau moartea pacatosului". Dar, totodata, vrea ca acela care L-a intalnit sau la care El a venit, sa aleaga in Libertate sa Il caute, sa Il urmeze.

Si e grea decizia aceasta, e fidelitate, e incredere, e nebunie!

E un mister de ce vrea El sa ne alaturam Lui in aceasta Sfintire a Lumii. De ce vrea El sa fim Trupul Lui Mistic? De ce are nevoie de asta? Oare pentru ca altfel nu se poate?

Ma uit la sfinti. Sunt dintre cei care au acceptat provocarea si ales sa fie PARTE. Nu conteaza si ce: rinichi, ficat, inima, ochi, picior...

Ma intreb: ce ar fi daca nu as crede in Planul Perfect de Mantuire, din vesnicie, adresat tuturor celor care cauta cu sinceritate?
Ce as fi daca nu as fi dintre cei mai slabi?

Sub cer, langa cer si pe cer
sunt vesele curajoasele flori.
Stau singure sau in grup,
pe munte, in glastra, pe camp...
Daruind tuturor,
celor ce nasc, celor ce mor,
omagiul iubirii si al simplitatii
imnul de slava, de zambet, de dor.


Si-acolo, pe cer, langa cer si sub cer,
oglinda-i prea mica sa le cuprinda
mirarea de verde, de-albastru, lila,
de mare, sau mica, corola de-eter.
Si stau linistite, asteptand o furnica
Sau poate o raza, poate un strop...
Oricine ar fi, doar sa gandesca,
sa zica...
Adevarat, frumos, vesnic odor.


Si-ntreacat, prin vant,
printre flori vasazica,
hoinaresti cand acasa te striga
parintii si nasii si chiar ginerica,
sa vii, sa te-arati, sa zambesti,
sa le legi...
iubiri din prinos de flori parfumate,
din pasi cantariti, din rime curate...

Si tu... hoinaresti vasazica.

Nerăbdarea de a ajunge la liturghie, apoi poate măcar o evanghelie la modesta si misterioasa bisericuţă, pentru prietenii care nu ajung...
Apoi la Adoratie... cu Isus in Grădina Gheţemani...
Măcar o oră cu El, pentru toţi apostolii care ar dori să intoarcă timpul...
Măcar o recunoaştere a Prietenului fidel, pentru Petru...

Şi toate au fost posibile.

Pe cale, în noapte, ecoul mesajului Cinei Pline de Taine:
Fără aceste două sacramente, Preoţia si Euharistia, nu am fi biserica lui Cristos, am fi doar o adunare, un grup de prieteni... Ce este preotul? Un om care aşteaptă sa ofere Sf. Împartăşanie, un om care se întristează când vede locurile goale...

Şi textul de la sfârşitul adoraţiei, citit cu grijă şi iubire de acea tânără:

Tu eşti un Dumnezeu dificil.
Niciodată nu pot să fiu în ordine cu tine.

Nu se poate ghici niciodată poziţia justă faţă de tine.
Proiectele noastre cele mai generoase devin totdeauna neadecvate în raport cu cerinţele tale.
Facem lucruri pe care nu ni le-ai cerut. Şi neglijăm pe acelea pe care ni le-ai arătat în mod clar.

Conjugăm cu plăcere verbul „a spune”. Iar tu înţelegi numai verbul „a face”.
Îţi dăruim lacrimile noastre. Şi tu ai nevoie de mâinile noastre.

Ne agităm pentru slava ta, încât riscăm să facem infarct.
Şi tu preferi să ne vezi calmi, cu genunchii plecaţi, în tăcere, în ascultare, într-o atitudine contemplativă.

Îţi oferim prudenţa. Şi tu aştepţi curajul nostru.

Vorbim când ar trebui să tăcem.
Şi ţinem gura închisă, când ar trebui să ridicăm glasul.

Îţi punem la dispoziţie inteligenţa şi ştiinţa noastră.
Şi tu ai nevoie de puţin mai multă inimă.

Îţi punem la dispoziţie deşteptăciunea.
Şi tu cauţi simplitatea.

Credem că te cinstim cu o înfăţişare serioasă, reculeasă.
Şi tu aştepţi cu nerăbdare să încolţească un surâs.

Ne scandalizăm de răul din lume.
Şi tu ne porunceşti să facem inventarul murdăriei din noi.

Ne facem iluzii că te avem în biserică.
Şi tu eşti pe stradă.

Te căutăm printre cărţi.
Și tu te ascunzi şi mergi să te întreţii cu cei mici.

Practicăm caritatea.
Și tu ne acuzi că neglijăm dreptatea.

Ne străduim să fim în rânduială cu sărăcia.
Și tu visezi să ne vezi amestecaţi în mijlocul săracilor.

Ne concentrăm asupra principiilor.
Și pe tine te interesează persoana.

Facem tot ceea ce putem.
Și tu te-ai postat la graniţa imposibilului.

Cu adevărat eşti un Dumnezeu dificil.

Aproape insuportabil în exigenţele tale.
Excesiv în pretenţiile tale. Tu eşti un Dumnezeu imposibil.

Ajută-ne, cel puţin, să nu confundăm voinţa ta cu lista lucrurilor pe care le-am hotărât noi, fără ca măcar să te consultăm pe tine, să fie cele pe care le vrei şi le doreşti tu.

Ajută-ne să înţelegem că noi nu avem dreptul de a stabili ceea ce aştepţi tu de la noi...


Câte daruri! Câte speranţe! Tot atâtea mulţumiri...

Iertare si Iubire... Pace şi Abandonare...

Astazi toata ziua m-am gandit la tine...Ai simtit? Nu stiu de ce, dar cat am cusut ceva, gandul mi-a fost cu tine...Unde ai mai calatorit ? Cum esti? Sufletul tau e linistit acum, vad ca ai abandonat jurnalul...Stii? Ar mai trebui dati jos paianjenii de prin colturi, e praf si la inceput de vara, de vacanta se mai face curatenie prin odaite, chiar si cele virtuale!
Sa ai parte de bine si sanatate!

Draga Dascalito, in multe locuri am calatorit, si multe persoane am intalnit. Unele mai bogate decat altele, si, din fericire, toate atat de darnice, incat acum sunt plina de tot ce e mai frumos.
Sufletul imi este plin de dorinta de a fi din ce in ce mai buna, mai iubitoare, mai aproape de Sfanta Treime si Maria.
Casuta e luminata de un copil minunat, noptile sunt presarate cu multa rabdare si blandete, pe langa glasciorul drag pe care incerc sa il potolesc adesea .
Prieteniile au devenit fratii care sper sa fie si sa dureze vesnicia.
Noutatile zilelor au devenit parte din ele si imi insenineaza fiecare traire, iar cand unele ma iau prin surprindere, se transforma in decizii - si au devenit din ce in ce mai aducatoare de pace...

Frustrarile mai sunt si ele, ca de, cum sa cresc altfel? Dar asa bine e sa am cel mai bun ascultator si mangaietor langa mine!

Timpul liber, pe langa plimbarile pe care acum le am din plin, il umplu cu filme momentan si mult somn. Mi se facuse dor de ambele!
Mi-a fost dor si de han, de acest loc in care arta de a conversa aduce prieteni, pentru ca in spatele cuvintelor mereu sta o persoana, nu un individ... iar persoanele sunt in continua atractie de
infrumusetare, nu? Caci cum se poate realiza cel mai frumos diamant, daca nu prin slefuire? Asa si noi...

Apropo de cusut, sa stii ca am cusut si eu - dupa cativa ani buni! Ciorapei, caciulite si pelinici...

Si uite asa, draga noastra, ne petrecem zilele si noptile, in ceea ce este de fapt viata noastra: viata vesnica, in etape!

O bucata de lemn ce a fost inlocuita...
Se apropie toamna, acest anotimp in care, de multe ori, stateam ore in sir in pragul casei parintesti - fie dimineata devreme, fie seara pana tarziu in noapte... Si priveam satul, mancand mere mici, din marul din care a ramas acum doar un ciot... Cate lecturi pe pragul acela si cate vise impletite! Ce frumoasa amintire! Ce mult am crescut pe acel prag!
Odata, un baiat mi-a lasat acolo un trandafir frumos - despre care mama nu a intrebat nimic, desi a stat cateva zile in vaza, pe masa. Alta data, am gasit un castron cu cele mai frumoase si alese capsuni. Alta data, am petrecut acolo vreo ora jumatate, cu o frica de nedescris, gandindu-ma la cum sa justific tatei cele 20 de minute de intarziere. Iar intr-o alta seara, am invatat un cantec de la o doamna din corul bisericii, si am vorbit de trecerea anilor, a timpurilor... Si cate bancuri si povesti a auzit de la prietenii cu care mergeam sa stam "in fata, pe scari..."

Ce mult ma bucur de revenire, Linica!
Se simte implinirea in cuvintele tale, se simte bucuria de a trai si de a descoperi ce aduce clipa ce vine. Ma bucur sa te simt fericita si implinita, mi te imaginez impletind soaptele tale cu glasuciorul cel flamand...ii canti? Ii place sa te asculte?
Ma bucur inca o data ca sunteti bine, ca va auziti unii pe altii, va impartasiti unii altora, e bine Linica, si sa tot fie!
Si daca tot ai sters praful odaitei tale virtuale, nu-l mai lasa sa se astearna, avem nevoie de forte proaspete pe aici, avem nevoie de tinerete!
Imbratisari si binecuvantari pentru toti!

A trecut si prima iarna in care, din fericire ca exista bunici, s-a incalzit si micuta noastra la foc. Langa soba sanatoasa, de gatit si incalzit.

Parca din ce in ce mai des ma bucur de atatea parti micute din viata mea care parca infloreste peste tot pe unde au trecut parintii, fratii, prietenii. Vad cum totul se trasforma, cum creste, cum se leaga. Este atat de minunat, incat as face o perioada noua de colind. Si as inventa colindul de Recunostinta, colindul de Noutate, colindul de Iubire. Si as da liber la spontaneitatea cantatului lui. Sa merg pe la rude si pe la necunoscuti deopotriva sa anunt prin cant tot ce nu pot tine doar in casuta noastra. Asa, oricand. Asa, la cat mai multi!

Imi amintesc simplitatea si timiditatea cu care personajul Prefetei sta intr-un colt de camera si priveste pajistea pe care zburda un cal alb... Si cum predomina albastrul. Si camera din conacul vechi, dar ingrijit ca un loc de pret, de vizitat deseori... Si nostalgia, si privirea, si parul, si dichiseala...
Acum stiu ca e un loc pentru a fi lasat mostenire. Un conac linistit, la dispozitia celor care il cunosc, care ii cunosc misterul, ii cunosc puterea de alinare...

Dar povestea nu poate merge mai departe. Si nici nu pot povesti ceea ce ma apucasem sa povestesc. Nu inca. Sau poate nu mai. Desi, cred ca mereu incepeam sa prind curaj de povestit, si pana prindeam forta, ma ajungea din urma timpul si nu mai aveam ragaz...

_ _

Dascalita, ii cant. Chiar i-am compus un cantecel, asa cum face fiecare mama, cred. Si ii place, adoarme pe el, cand nu adormim amandoua, in timp ce o hranesc.
Foarte frumos spus "ca ne auzim unii pe altii". Este, cred, cea mai potrivita expresie pentru ceea ce se petrece. Sper sa nu surzim, sau sa amutim. Si sper ca in acele momente sa fie cei care sa vada ce e in neregula si sa ne aminteasca cu blandete si Duh ce e posibil sa fie uitat.

In ce priveste revenirea... cateodata deschid calculatorul pentru strictul necesar si ... ramane doar un gand pentru Ancuta si musteriii hanului, desi ne sunt dragi si ii pomenim pe multi dintre ei de multe ori...

Multe imbratisari si ... la curanda revedere! >:D<

Azi a fost binişor la condus. Din păcate, trezitul de dimineaţă îşi cam spune cuvântul. Mi-ar trebui un concediu de două săptămâni, cum nu am mai avut de multă vreme...

Şi totuşi, in ciuda oboselii, abia aştept să ajung diseară la liturghie... Să îl laud cu îngerii şi sfinţii! O întâlnire de speranţă în vederea Marii Întâlniri! Hi, hi...

Ca aseară... când mintea îmi spunea să nu mai traversez la trecere, ci să intru la metrou. "Voi ajunge mai devreme acasă. Mă dezbrac, fac un duş şi ma gudur lângă fetiţa care sigur mă aşteaptă. Că na, la urma urmei, aceasta este datoria mea, prima dintre toate: de soţie, de mămică."
Dar inima, draga de ea... ştia că tot ce are este datorită relaţiei cu El, că are nevoie să se hrănească pentru a trăi, pentru a hrăni...
Şi am ajuns, deşi cu întârziere... Mi-am lăsat capul în mâini şi într-o clipită am mulţumit că am ajuns. Lacrima din colţul ochiului a făcut cât un plâns relaxant... "cum puteam să nu îl salut, mai ales după o zi în care am lucrat cu spor şi rezultate la serviciu!? Şi atâtea persoane care se încredinţaseră rugaciunilor noastre zilele acestea..."
Ce freamăt de bucurie apoi!
Am plecat cu recunoştinţă...
Am lăsat la altar prinosul de jertfă... mielul meu de jertfă, la picioarele Mielului Jertfit deja... Jertfă de care ştiu că nu avea nevoie, dar aveam eu nevoie de ea... Şi am primit-o. Şi ştiu ca mai am nevoie de ea.

Laudă ţie, Doamne! Laudă ţie pentru soţul care mă înţelege şi mă rabdă...

Dacă aş fi un bob de grâu
Monahia Nicodema Stoica

Dacă aş fi un bob de grâu, aş aştepta cuminte
Ca să mă coc, răbdând smerit în arşiţa fierbinte.

Apoi, legat cu fraţi de-ai mei, la moară de m-ar duce
De pietre m-aş lăsa sfărmat, s-ajung făină dulce.

Cînd m-aş vedea trecut de sită, asta mi-ar fi dorinţa:
Cu rugă de m-ar frământa, plângând, prescurăriţa.

Iar de m-ar pune în cuptor, oricât de-ncins să fie,
O Doamne, ce frumos aş creşte, s’ajung la Liturghie!

Când preotul se roagă-n taină, îngenunchind sfios,
M-aş preschimba, prin Duhul Sfânt, în Trupul lui Hristos.

Şi dacă toate s-ar plini, un dor mi-ar mai rămâne:
Ca toate boabele de grâu să fie doar o pâine.

Când viaţa ne pare lipsită de sens
De ce nu privim la cer mai des?
Căci am putea uniţi în rugăciune
Să reclădim speranţa în lume.

Din suflet noaptea să o risipim
Şi-ncrezători în Dumnezeu
Din inimă să ne dăruim
Şi fericiţi vom fi mereu.

Acest cântec era cântat cu mult entuziasm de un tânăr de care îmi este dor... Copil frumos, ce creşte frumos. Ce mă bucur pentru el!

Sper ca sunteti ok si Mariuta va bucura sufletele!
Spune-mi despre ea, cum creste, cum gangureste, cum rade...Bucurati-va impreuna, caci niciodata n-o sa mai aveti astfel de clipe. Mereu vor fi altele si altfel!

Dascalito, chiar azi voiam sa scriu despre ea. Asa ca, sa ne bucuram impreuna!

Maria merge nelimitat si ... se juleste continuu. Si parca asta face ca mama ei sa se gandeasca si mai mult la ea. Si cum se gandeste ea asa, cum i se face iar dorul mai mare, si mai mare!
Maria vorbeste. Zice: mama, tata (cateodata mama cand il striga pe tata si tata cand o striga pe mama), apa, baba, papa (si cand saluta pe cineva, si cand isi ia la revedere), dăă- cand vrea ceva. Dimineata a zis o tentativa de liţa- cand i-am zis ca merg sa aduc olita.
Acum incepe sa repete dupa noi, daca insistam.

Canta!!! Azi dimineata, in timpul liturghiei se lua la intrecere cu parintele, a cantat cu noi pe limba ingerilor. Iar parintele mi se pare ca s-a incurcat putin, cuprins de un zambet cand a inceput iar sa zica pe limba ei.
Am dus-o in capela, insa vroia sa se uite la altar, asa ca, spre dezamgirea doamnelor care sunt deranjate de rugaciunile ei (ce-i drept, acum cred ca mai sunt doua-trei persoane care intorc capul fara sa zambeasca- deci, cumva deranjate de zgomot), ne-am intors in centrul bisericii.

Saluta cainii si oamenii de pe strada. Cainilor le face cu mana si le trimite pupici, oamenilor le zambeste cu dintii ei, sau ii analizeaza atent, apoi le face pa-pa cand deja ei nu mai apuca sa o vada. Proceseaza si ea cum poate.

Vrea sa manance singura. Si... sa te feresti din calea lingurii ei! Sau, sa sara tricourile/bluzele din fata ei, daca nu vor sa ramana cu urme de degete si nasturi lipsa.

E prietenoasa si ii plac copiii. Cand vede copii, vrea la ei. Si vrea si jucariile lor. Partea rea este ca ea da doar pe jumatate jucariile sau biscuitii/pufuletii/orezul expandat - preferatele ei. Intinde mana, zice un fel de na-na, dai sa iei ce-ti ofera, dar... mana are lipici. Nu se poate sa desprinzi nimic din ea. Poate va invata mai tarziu ce e cu oferitul/cadourile... altruismul. Educatie, educatie, dar cu respectare ritmului propriu, asta este. Sper sa nu dam gres.

Baia este o placere. Dar daca nu are chef, e un chin. Insa chinul se scurteaza cand nu folosim la spalat decat apa, si, daca se poate, sa fie lasata sa adune jutul de apa din jus, fara sa fie deranjata.

Dar cel mai frumos lucru... Maria ne iubeste!
Venim acasa amandoi, ramanem singuri cu ea. O imbratisam intre noi. Ea se baga la pieptul nostru- cand la unul, cand la celalat.
Noi o pupam si ii zambim, tinand-o nici strans, nici prea departe. Destul de lejer incat sa ne bucuram cand imparte pupicii: cand mamicii, cand taticului. Este momentul nostru. Veselia care umple toate celulele!

Doamne, ce cadou frumos este fata noastra! Multumim continuu pentru ea, si pentru ca putem iubi alaturi de ea aceasta viata... din ce in ce mai frumoasa, mai buna, mai ... nesfarsita!

Acest topic a fost editat de LINICA: 29 Aug 2012, 03:47 PM

sa-ti traiasca dulcinica !

Am treaba. O gramada! Dar am vrut sa punctez ca am trait-o si pe asta!

Paseam pe holul de la birou si... m-a cuprins o stare ... naturala, simpla.
Ma simteam usoara, la propriu. Si imediat o stare de bucurie interioara sora cu pacea care nu se poate explica. In acel moment mi-am dat seama de mine ca femeie, mama, sotie, colega, om care munceste, sora, prietena, vecina, cercetasa...toate la un loc. Ma simt bine. Ma simt bine cu mine. Ma simt bine cu mine si cu ceilalti. Este perfect.
M-am simtit iubita.

Stiu ca este o singura Persoana careia ii pot multumi pentru tot. Stiu ca nu am facut nimic deosebit si ca ceea ce tocmai am trait este un har, un dar.

fiatlux, Multumim!

"Părintele Haralambie mă ascultă cu atenţie, nu surâde, nu tresare. Apoi se pronunţă: nu crede că visele ori arătările sunt suspecte. Dimpotrivă, mă fericeşte. Îmi cere însă multă discreţie şi smerită stăpânire de sine. Şi mai ales - e greu de priceput, zice, totuşi mă roagă să fac un efort - să le iau drept fireşti, drept ceva neexceptional, care să nu mă scoată din făgaşul cât se poate de comun al vieţii de obşte. [...] mila Domnului e bogată; când trece, se întâmplă ca poala hainei Lui să atingă pe te miri cine."

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii.

Draga mea!
Nimic nu e intamplator, stii asta. Am vrut sa comentez cand mi-ai povestit de Mariuta voastra, dar am avut alte evenimente la ordinea de zi atunci...Voiam sa-ti spun ca traiesti o stare de gratie, ca acele clipe minunate sunt semn de la El ca te/va iubeste. Mi-am intarit inca o data convingerea ca nu e nimic intamplator, caci iata cum Divinitatea iti arata ca traiesti o stare de gratie, ca esti o femeie implinita. Pentru clipele acestea sa nu incetezi a multumi...Ma rog sa ai cat mai mereu motive de multumire, ca Mariuta sa creasca frumos, iar voi sa imbatraniti frumos impreuna!

Dasca, iar eu ieri as fi numit totul: Simplitate. Si nu doar ieri. Dar ieri am inteles cat de cautata era aceasta simplitate de Sfantul Francisc. Cred ca l-am inteles un pic pe acest prieten al lui Dumnezeu, al oamenilor, al animalelor....
Chiar, pe Maria o duc la biserica si cand il vede pe Sf. Francisc de la intrare, cu un lup langa, se intinde sa il pupe. Ii place sa o pun cu fundul pe lup.

Fain nume pentru jurnal ti-ai ales...

Ieri, facand curatenie printre hartii am gasit o foicica pe care era notat:

Sunt responsabila de temelia pe care o pun generatiei familiei mele.

Cu fiecare cuplu, iubire implinita, istoria se poate schimba.
In acest moment, trag dupa mine intreg trecutul - impartasind cu parintii si apropiatii planul meu, dar si tot viitorul - prin educatia si traditia simbolica a valorilor pe care le iubesc, in care cred, spre care ma indrept cu speranta.
Totul va incepe cu invitatia la nunta. Iar cei invitati vor fi martori si partasi la acest eveniment important.

Eram in tren, urma sa ma intalnesc cu logodnicul meu, actual sot, pentru a finaliza lista invitatilor, a discuta detalii cu privire la nunta...

Stiu ca dintr-o data intreaga fiinta mi-a fost invaluita intr-o mare si necuprinsa speranta ca lumea este buna si ca trebuie sa devina cat mai repede ceea ce este, sa ne putem bucura de ea impreuna, cat mai multi!
Simteam ca fiecare noua familie are o contributie, iar familia ce urma sa o formam e importanta in acesta istorie renascuta.
Si mai stiu ca nu am vrut sa notez data, mi se parea ca e un Acum continuu.

Azi suntem o familie. Recitind, mi-am dat seama ca nu am uitat acea speranta si ca ne dam silinta...

In timp, s-a schimbat doar pronumele personal. Din Eu, in Noi.

Azi am terminat de citit Apostolul Pavel.
Aceasta impresionanta lucrare de peste 700 pagini m-a fermecat, ducandu-ma cu speranta intr-o lume ce este, o lume a luptei pentru statornicia in credinta bazata pe experienta.
Sf. Paul, un lider care atrage atentia.
Iar James Cannon stie sa redea cu fascinatie ceea ce il fascineaza.

O carte care trezeste sufletul.

Primul roman pe care il citesc anul acesta, cu bucuria ca se intampla, fara intentie, chiar de sarbatoarea Convertirii Sf. Apostol Pavel.
Cum stie Domnul sa le potriveasca... sa ma adanceasca...

Un 2013 plin de speranta, iubire si credinta sa avem cu totii!

La vechiul Han mai poposesc din cand in cand si vechii musterii ... ma bucur sa te revad.

Asemenea! O primavara frumoasa!

Urzici, mamaliguta, oua de la mama. Ficăței și brânză de la alții... Miami!

De obicei nu mănânc în fața monitorului și nici nu vreau să fac asta.
Dar acum mi s-a făcut așa dor de han! Și de omuleții de aici...

Fetița mică doarme îngerește, muzica este celestă... Se aud copiii care tocmai au ieșit de la școală și... viața este perfectă așa simplă și complicată cum este. Slavă ție, Doamne!

Iar acum să văd ce mai fac vechii mei prieteni mușterii...

Și chec de la mama mea dragă, făcute de mâinile care m-au crescut, alintându-mă și crescându-mă cum au știut mai bine...