Ai uitat sa zici Doamne ajuta

Ioana, Ioana eu nu am intrebat cu rautate , eram chiar curioasa

Dar nu intrebai nimic, draga mea, subliniai faptul ca nu raspund, cand , de fapt , imi cazuse netul.

Ma tot intreb oare cum de-i sunt "draga mea" unei persoane credincioase care mai sus ma invinuieste ca sunt plina de venin ?
Clar ca am intrebat ceva , ziceam : nu vine nici un raspuns ??? Si puneam la urma trei semne de intrebare.

Insa lasa sa treaca de la mine ca altfel vine Clopotel-draga si o capat urat de tot.

Imi amintesc cu placere de desenele a la Picasso pe care le pictam cu fiu-miu.


Acest topic a fost editat de Oiski-Poiski: 15 Feb 2007, 04:29 PM

Asta-i doar o scuza . Ce ceri de la un copil de 2 ani ?! Sa stea ore in sir ?! El deseneaza din placere , din impuls .

Hm , te joci cu lego si masinute pentru ca asta iti place tie mai mult . Sper ca nu-i acorzi copilului mai mare , mai mult timp . Ca daca-i asa ... atunci ai raspunsul pe tava de ce mazgaleste peretii .

Oiski

Da, Zed , ii acord fiului meu cel mare mai multa-dar nu toata-ca de fapt si cel mare ma acuza ca -i acord prea multa celui celui mic, si tot asa, over &over again)

Oisky: nu prea seamana a Picasso.

Haideti sa nu mai fim rautaciosi. Nu reclama copii prezenta continua a parintelui, de multe ori vor doar certitudinea ca atentia, grija, parintelui este indreptata si asupra lor.

Acest topic a fost editat de IoanV: 16 Feb 2007, 01:39 PM

În cele mai multe cazuri, prost şi foarte prost. Vorbesc din experienţă, din păcate....

Contraste, de ce spui asta? Si mai ales, de ce ai specificat "din experienta"?

Vă povestesc mai jos despre o tânără familie.

Sunt căsătoriţi de peste şase ani, au un pic peste 30 de ani fiecare. Ea este dintr-o familie ortodoxă practicantă dintr-un oraş de munte, singură la părinţi.
El, dintr-o familie ortodoxă practicantă dintr-un oraş de pe Dunăre, are un frate mai mare cu vreo 10 ani. Sunt foarte credincioşi amândoi, merg la biserică frecvent. Defapt, la biserică s-au şi cunoscut.
Au decis să locuiască împreună cu câteva luni înainte de căsătorie, şi-au făcut o casă împreună şi le merge bine. Deocamdată nu au copii, dar şi-i doresc şi de câţiva ani îi aud vorbind despre cărţile pe care le citesc în acest sens.
Faptul care mă face să vă prezint povestea lor şi să vă cer părerea, atât în legătură cu educaţia religioasă cât şi laică pe care au primit-o fiecare, este acela că la ei în casă nu se face mâncare.
În fiecare vineri seara ei călătoresc spre unul dinte oraşele părinteşti, iar duminică revin acasă cu mâncare gătită de la părinţi. Este la fel ca atunci când erau studenţi.
De regulă joia termină proviziile şi atunci îşi cumpără mâncare gata preparată în cele 2 zile care mai rămân.
Când am întrebat-o pe ea dacă doreşte să înveţe să gătească, în vremea logodnei lor, am atins un punct nevralgic fără să vreau.
Mi-a răspuns politicos şi reţinut că nu, fiindcă nu are nevoie să înveţe aşa ceva câtă vreme trăiesc părinţii ei.
Când am insistat că este o deprindere necesară, mi-a spus că nu va face niciodată aşa ceva, i se părea înjositor. El a fost absolut de acord cu ea şi i-a întărit spusele.
Au trecut vreo 7 ani de la această conversaţie şi ei continuă să fie o pereche frumoasă, unită, foarte credincioşi ... dispreţuind în continuare gătitul.

Ce fel de educaţie credeţi că au primit de la părinţi şi de ce li se oferă mâncarea în continuare?
În ce fel îşi vor creşte şi îşi vor educa viitorii prunci? Cum ar putea să fie înjositor faptul că ştii să îţi prepari singur hrana?
Nu găsesc elementul diferenţiant care a făcut ca din două familii ortodoxe practicante să se formeze o a treia familie ortodoxă practicantă în care gătitul este considerat înjositor.

N-as vrea sa asociem acest comportament religiei ortodoxe, dar cu siguranta exista astfel de situatii in Romania si nu numai. Obiceiul este specific unei largi zone geografice a Europei, in Balkani, Grecia, Turcia, Caucaz si probabil Rusia. Eu nu vad nimic rau in asta, am trecut prin aceasta situatie si am ajuns, cred, sa o inteleg. Ai specificat ca fata era singura la parinti. Eu cred ca este vorba de legatura dintre membrii unei familii, cutume, traditii religioase sau nu, cert este ca AZI, consider ca situatia in sine este un sprijin psihic, moral, pentru parintii ai caror copii parasesc casa familiei. O casa eliberata de copii este ceva terifiant pentru multe mame, poate si tatii au un astfel de sentiment, dar sunt mai retinuti. Imagineaza-ti ca intr-o zi in casa parinteasca se asterne o liniste mormantala, nu mai auzi rasete, nu certuri banale, nu linistea care te anunta ca ceva s-a intamplat cu copiii. Daca obiceiul nu se perpetueaza in timp eu zic ca avem de a face inainte de latura religioasa, de un "tratament" benefic acordat parintilor care n-ar putea sa inteleaga "eliberarea", nu si-ar mai gasi rostul pe acest pamant pana la aparitia nepotilor, care reiau acest ciclu "aviar" al datoriei parintilor, bunicilor de a sprijini, uneori prin sacrificiu viata urmasilor. Ramane o intrebare: ar putea copiii sa profite de aceasta "inertie", din care parintii nu pot fi scosi fara sechele? E un subiect care merita atentie, se poate discuta pe tema din multe puncte de vedere, experienta etc. forumistilor care au trecut prin asta. Ca o concluzie: eu nu i-as acuza numai parintii in acest caz.

Ambii sunt singuri la parinti? Par sa fi fost niste copii extrem de rasfatati de parintii lor...

Intr-adevar, nu are legatura cu religia, dar este un comportament ciudat si aberant sa refuzi sa faci mancare.

Abis, doar ea este singură la părinţi. El are un frate mai mare.
Sunt de acord cu voi că acest tip de comportament se extinde în afara familiei ortodoxe.
Balcanic este sigur, Marduk, dar să ştii că l-am văzut şi la spanioli când un businessman de 42 de ani prânzea la părinţi zilnic, iar când ei nu erau acasă îi plăteau în avans masa la un restaurant.

Apreciez intervenţia ta, mai ales că eu nu am experienţă în acest sens. Poate că tocmai lipsa acestei experienţe mă împiedică să înţeleg.
Îmi pot imagina liniştea care s-ar aşterne într-o zi într-o casă după plecarea copiilor. Dar nu mi-aş dori să vină înapoi ca să-i şterg iarăşi la un capăt şi să-i hrănesc pe la celălalt capăt numai fiindcă asta făceam cândva.Cel mai probabil după un party aş vedea cum să fac să devin un consilier al lor pe mai departe, dacă mă întreabă.

Dilema situaţiei tinerilor din exemplu vine din conflictul statutar.
Ei postesc trei zile pe săptămână, merg la liturghie duminica, dau de pomană şi sunt smeriţi... cu excepţia faptului că consideră înjositoare ideea de a-şi prepara singuri hrana.
Prin urmare, ei profită de faptul că cei patru părinţi ai lor nu se pot abţine să facă un lucru înjositor. Lucru care costă bani şi timp, resurse pe care părinţii le-ar putea redirecţiona spre alte preocupări.
În tot postul ăla, în rugăciunile lor şi în toate liturghiile la care participă sigur au auzit de respectul faţă de părinţi.
Îmi dau seama acum că nu ştiu care e învăţătura ortodoxă pentru părintele unui adult. Poate contribuie şi cineva care se pricepe la partea de învăţătură religioasă?

Ştiu că puţini părinţi reuşesc să accepte că nu mai au copiii mici care depind de ei, că nu mai au "superputeri". Dar să consiliezi un adult e infinit mai greu decât să hrăneşti un adult.

Acest topic a fost editat de Fantasee: 26 May 2015, 06:29 PM

Raman la opinia mea ca acest comportament nu are conotatii religioase, poate dor se "sprijina" ca o scuza pe acest motiv religios. La un moment dat vor ajunge sa moara de foame odata cu disparitia parintilor naturali, dar sunt sigur ca nu se va intampla asta, vor pune mana si-si vor face mancare, aceiasi mancare cu care au fost crescuti de parinti, ceea ce ma duce cu gandul la traditii si perenitatea acestora.

Daca intr-o zi vor avea un copil oare ce vor face? Se vor "injosi" au ba ?
Cred ca un psiholog te va ajuta sa dezlegi taina comportamentului lor ...

Sau, daca isi vor permite, vor manca numai la restaurant sau vor comanda mancare acasa

Marduk, văd logica. Mă întreb însă cum ar reuşi ei să-şi facă mâncarea din casa părintească după dispariţia părinţilor dacă nu învaţă de la aceştia cum se face mâncarea aia acum când îi au încă în viaţă.

Însă, aşa cum se întreba şi exergy, sper că viaţa îi va pune cât de curând în situaţia de a-şi schimba optica odată cu apariţia copiilor. Părinţii i-ar ajuta bucuroşi, fără îndoială, dar justificat de această dată.
Mi-e greu să cred totuşi că vor pleca duminica de la familii cu mâncare preparată pentru sugar.

Abis, observaţia ta a adus o perspectivă nouă. Fiindcă cel mai probabil ei şi-ar permite să facă acest lucru şi acum, nu au constrângeri financiare.

Referitor la aceasta situatia acestei familii, care cu siguranta mai exista prin multe sate si orase din Romania, eu cred ca este o "reminescenta" buna a modului in care traiau si imparteau activitatile familiile romanesti. La sate de pilda batranii care nu mai erau apti pentru munca campului, faceau diverse activitati gospodaresti, gateau pentru intreaga familie, faceau curatenie, mici activitati casnice, gradina de legume etc. se simteau utili familiei iar familia aprecia ajutorul lor. Azi ce mai fac acesti batrani? stau singuri in case, se uita la tembelizor, au grija de un animal de companie, poate merg la o plimbare in parc sa socializeze etc. Parerea mea este ca structura familiei este profund compromisa de ultraliberalism. Oamenii devin din ce in ce mai independenti, margand pana la negarea parintilor, la rolul acestora in cresterea si educarea copiilor. Sigur nu este cazul sa generalizam, dar statul, societatea, se vede obligata la un moment sa asigure conditii de trai unei parti a populatiei batrane care nu se mai poate descurca singura, desi exista membri ai familiei cu care ar putea sa convietuiasca. Occidentul este plin de azile in care isi traiesc ultimele zile aceste "rable umane" de care nimeni nu mai are nevoie, stau si vegeteaza fara nici un orizont, gandindu-se la zilele in care inca mai contau in societate si familie. Poate ca aceasta activitate a acestor parinti care fac de mancare tinerilor, le face bine, le da inca sentimentul ca pot ajuta cu ceva familia. Daca in aceasta familie exista si armonie, atunci lasand la o parte latura religioasa si gatitul, as spune ca sunt fericiti. Cat despre educatia copiilor, eu am crescut la bunci si pot spune ca n-am regretat niciodata acea perioada, cand mergem cu bunicul peste tot, la pescuit, la albine, citeam ziarul impreuna etc. daca toate aceste activitati pot fi considerate parte a educatiei mele, ma bucur c-am trait alaturi de bunicii mei.

Eh, Marduk, şi mie îmi e dor de copilărie, am petrecut-o şi cu bunicii şi cu părinţii. Când am ocazia să depăn amintiri cu ei, ne amuzăm de felurite lucruri, inclusiv de modul diferit în care ne amintim acelaşi episod.
Educaţia primită în acei ani a fost o bază bună, iar la maturitate am ales ce păstrez şi ce ajustez. Ca toată lumea.

Familia din exemplu pare fericită şi văzută de aproape, într-adevăr. Pentru moment cel puţin, nu au o problemă.
Dar ca părinte lucrezi mereu cu perspectivă, iar încurajarea acelei dependenţe pentru nevoi de bază nu face cinste unui planificator (= părinte).

Da, lumea veche s-a cam pierdut, azi puţine case mai conţin trei generaţii concomitent.
Suferinţa părinţilor rămaşi în casa goală este reală şi foarte puţini vorbesc despre acest lucru, indiferent cât de mult timp trece peste acest episod.
Am înţeles că majoritatea se simt brusc inutili, unii se simt părăsiţi. Suferinţa se poate adânci dacă momentul plecării copiilor coincide cu cel al pensionării, de exemplu.
Prin media sunt multe surse cu sfaturi de toate felurile despre ce să facem în aceste situaţii.

Zici bine că occidentul e plin de azile de bătrâni, sunt şi pe la noi. Sunt inclusiv pe la noi oameni care aleg să meargă să locuiască la azil decât în casa copiilor lor.
Nu sunt de acord cu noţiunea de 'rable umane' şi, fiindcă ai pus expresia în ghilimele, anticipez că nici tu nu eşti de acord.
Cred că orice individ poate fi util societăţii în orice etapă a vieţii sale, indiferent că este/a fost părinte sau nu. Dar utilitatea ne-o găsim fiecare, indiferent de vârstă, fiindcă societatea nu ne datorează nimic.

Avem o viaţă întreagă să ne gândim că vin aceste momente: când cei dragi mor, când copiii îşi văd de viaţă, când ieşim la pensie (care mai prindem sistemul ), etc.
De aceea nu ne trăim viaţa exclusiv ca părinţi, mai întâi suntem oameni. Suntem, în ordine aleatorie, copiii cuiva, fraţi/surori, soţii/soţiile cuiva, cetăţeni, cititori, călători, pasionaţi de nu ştiu ce chestie, amicii unor alţi oameni, etc.
Îmi este uşor să bănuiesc că oamenii care resimt foarte acut mutarea copiilor de acasă au permis rolului de părinţi să le monopolizeze viaţa.
Iar copiii lor au văzut la ei acest lucru şi, fără îndoială, l-au şi învăţat de la ei. Se cam perpetuează tradiţia suferinţei, nu?

Rămân şi eu la ideea de bază, dar reformulez în context.
Merită găsit elementul diferenţiant care a făcut ca în urma unei educaţii tradiţionaliste (religioase) să lipsească totuşi respectul pentru o practică fundamentală şi tradiţională (prepararea propriei hrane).