Tacerea Mieilor
The Silence of the Lambs – Jonathan Demme (1991)

Exista in adancul fiecarei fiinte cotloane ascunse si pivnite pline de misterioase detineri. Cand sunt starnite ele fac sa apara , chipuri stranii, persoane ce ne sunt complet necunoscute, dorinte ciudate, nevoi bizare…

Jorge Luis Borges ne spune ca fiecare om este de fapt doi oameni opusi si complementari. Cand unul doarme, celalalt e treaz. Astfel, daca cel treaz este un virtuos, plin de inteleptciune, constiincios si elevat; cel adormit va fii un vicios, un natang superficial si un rudimentar. Adevaratul om dintre cei doi, ar fii insa un al treilea: cel care ii combina.

De doua ori in filmul The Silence of the Lambs personajul Clarice Starling (Jodie Foster) este silit sa coboare mai multe scari asigurate cu usi ferecate ce scartaie lugubru, pentru ca la capatul lor sa intalneasca doi monstrii, intai pe Dr. Hannibal Lecter, apoi in final, pe "Buffalo Bill". Doi psihopati cu comportament diferit, dar pana la urma: asemanator. Coborarea este simbolica si semnifica incursiunea in adancul constientului, acolo unde pastram intotdeauna ascunse pornirile noastre cele mai reprobabile..Clarice chiar se intalneste in cele doua subsoluri cu proiectii ale propriei ei stari si conditie, insa ele au forma si identitate precisa, in contradictie cu cei care ii stau in fata.

O productie inselatoare The Silence of the Lambs, ceva care oricum penduleaza doar intre doua personaje, intre abisurile a doua paterne psihologice puternice si interconectate, aflate intr-o conexiune complexa ce functioneaza simultan pe segmente diferite. Caci nu exista in acest film scheme clasice precum cascade, urmariri de masini, schimburi de focuri cu tone de tuburi cartus imprastiate aiurea, dar cu toate aceste lipsuri el reuseste sa stabilasca o atmosfera de tensiune si suspans chiar mai puternica.

Mai mult decat un thriller psihotic avem aici o poveste cerebrala sustinuta temeinic de profesionalism, prin utilizarea isteata a arsenalului de limbaj cinematografic complet intrebuintat. Dar mai ales, doua partituri genial interpretate (atat Anthony Hopkins cat si Jodie Foster au fost recompensati cu Oscar) si pe acest Hannibal Lecter, personalitate pronuntata, de departe cel mai inteligent din intregul plot si o constructie de tipologie literara efectiv unicat. Pentru compunerea personajului, Hopkins avea sa declare presei ca s-a inspirat din “rolul” calculatorului HAL 9000 din “A Space Odissey 2001”: adica…”o masinarie lipsita de pasiune, de o exceptionala functionalitate, o imbatabila logica si o lipsa totala a emotiilor. Caci Dr. Lector este parte-om, parte-masina.”

Ca si lui Lecter, ne place mult de Clarice, cu care, pe parcusrusl derularii actiunii ne identificam rapid pentru ca apoi sa o insotim participativ, cu sufletul la gura, in intreaga intriga.

Regizorul Jonathan Demme (Beloved, The Manchurian Candidate, Philadelphia) n-ar fi reusit niciodata o pelicula atat de echilibrata pe toata durata ei fara aportul magistral a lui Tak Fujimoto (cinematografie), a lui Kristi Zea (designer productie), si a lui Craig McKay (editor), cei trei fiind colaboratori permanenti ai unor nume grele ale cinemaului de peste ocean si nu numai. Caci, mai mult decat amprenta unui director de geniu, The Silence of the Lambs este un rar si excelent film de echipa, pana la ultimul membru al acesteia.

Pelicula e captivanta si plina de neprevazut, iar alcatuirea alternativa a scenei finale, in care confuzia adreselor scoate din anonimat montajul ca pe o componenta esentiala (de atatea ori minimalizata) este superba.

Nu e un film de referinta al cinemaului, nu este nici macar un reper in devenirea lui, dar e atat de multa cinematografie in productia asta incat nu ne putem supara cu adevarat ca ea a surclasat JFK-ul lui Oliver Stone in disputa academiei de film a anului 1991.

The Silence of the Lambs a avut un buget total de 19,000,000 usd acoperit integral din prima saptamana de proiectie. A fost considerat un mare succes de piata totalizand incasari de 272,742,922 usd, la un moment dat, cifra finala nefiind una disponibila.

E un film plin de tensiune pe care te invit sa te duci sa il vezi…daca n-ai facut-o inca.



****** Si o picanterie. Afisul filmului contine, pentru cunoscatori, o trimitere la suprarealism.



Daca ne focusam pe aceasta parte din imagine, constatam rapid ca acel cap de mort este un citat dintro lucrare a lui Salvador Dali:



..este vorba de o fotografie realizata de (sub indrumarea lui) Dali cu ajutorul a sapte nuduri...



Du-te si vezi...

Acest topic a fost editat de The Dude: 9 Oct 2013, 07:53 PM

Doctorul Parnassus
The Imaginarium Of Doctor Parnassus - Terry Gilliam (Terence Vance Gilliam - 2010)


"You can't stop stories being told," Parnassus insists.



Parnassus e numele unui munte ce domina orasul Delphi. Este salasul zeului Apolo, al nimfelor (Melaina, Kleodora si Corycia) si muzelor deopotriva (Clio, Thalia, Erato, Euterpe, Polyhymnia, Calliope, Terpsichore, Urania, Melpomene). Aici, in mitologia greaca, zeul soarelui ii daruieste lui Orfeu lira fermecata, ca pe un cadou divin, gest echivalent nasterii artei si a poeziei …..iar "ens imaginarium" este sintagma utilizata de Immanuel Kant in Critica Ratiunii Pure pentru descrierea timpului si spatiului nealterate, adica doua dintre conditiile vitale imaginatiei.

N-ar trebui sa fie asadar nicio surpriza in faptul ca, aceasta ingenioasa, captivanta, incantatoare si minunata creatie a lui Terry Gilliam (Monty Python, Tideland, Brazil, The Fisher King, The Adventures of Baron Munchausen), isi alege ca tema alegorica periplul unei trupe de teatru ambulant ce contine un imaginarium, condusa de un personaj varstnic (..la fel de batran ca timpul insusi) ce poarta numele Parnassus..

Este un grup de actori ce calatoresc intre doua lumi, prima mirifica si angelica, a doua populara si pamanteana, fiecare din ele mizand totul pe existenta celeilalte ca sa isi poata justifica prezenta si necesitatea.

Cu 1000 de ani in urma Parnassus (Christopher Plummer) a intalnit diavolul, pe Mr. Nick (Tom Waits).
Urmatorul schimb de replici a avut loc:
“- Ce faceţi voi aici?
- Spunem povestea care susţine universul, povestea fără de care nimic nu ar mai exista“

..iar dialogul asta a nascut o controversa apriga, din care decurg o serie de pariuri intre cei doi, fiecare cu pot crescut progresiv si exprimat in vieti, ori destine…Caci diavolul crede in frumusetea ignorantei, in vigoarea fricii si in maturitatea pericolului, iar Parnassus doar in puterea imaginatiei si in forta ei de a da incredere, de a modifica devenirile si de a ilumina sumbrul existential.

Nu intr-un mod onest regulilor de joc stabilite, bunul Parnassus salveaza suflete rechizitionandu-i pe purtatorii lor intr-un spatiu magic, numit imaginarium. O destinatie la care se poate ajunge printr-o oglinda (salut Alice, aka Lewis Carroll !) ce apartine butaforiei trupei ambulante, dar numai prin medierea puterilor mentale ale doctorului, ce trebuie sa atinga mai intai o stare de semi transa pentru asta.

Imaginariumul este un loc suprarealist si extravagant, in care realitatea lumii contemporane apare rasturnata, deformata si contorsionata de o vraja asternuta peste intregul ansamblu, un fel de panza tesuta din visare si plazmuiri, ce permite fiecaruia sa depaseasca pragul tineretii vesnice a inchipuirilor..Sa intalneasca nemurirea….pentru ca aici “nimic nu este permanent, nici macar moartea” – observa Parnassus.

Filmul acesta este un spectacol vizual, o meditatie asupra sensului vietii interpretata in alternativele ei onirice cele mai roz, in variantele ei posibile, cu un optimism si o incredre specifice copilariei, erotismului adolescentin si intr-o paleta de culori hipnotice si halucinante.

O lume configurata in interspatii umplute de meduze ce se scurg, de ceruri magrittiene pictate cu nori, printre care se deplaseaza oameni catarati pe scari, cu zeci de cadre pline de influente preluate din artisti controversati, dar de mare impact, precum Grant Wood, Odd Nerdrum, Jose Maria Sert, Maxfield Parrish…O realitate alternativa construita pentru fiecare si modelata pe profilul unic al celui ce paseste in interiorul imaginariumului..



Ajuns la acest punct al comentariului nostru trebuie sa spunem ceva despre Tony (Heath Ledger), fiindca oricine va vorbi vreodata de productia The Imaginarium of Doctor Parnassus ii va aminti macar o singura data numele. El este actorul care pe la jumatatea filmarilor a decedat brusc in urma unei supradoze de heroina, schimband dramatic si fabulos soarta intregii ecranizari.

Prima reactie, atat a producatorilor cat si a lui Guilliam insusi, a fost sa decida anularea imediata a proiectului (rolul important pe care Heath Ledger il juca in plot incurca irevocabil toate socotelile), insa o inspiratie de-a dreptul geniala a lui Terry a introdus in narativ conditia, perfect plauzibila, ca orice calator din imaginarium sa fie diferit de persoana care patrundea in el. Aceasta gaselnita extraordinara pusa cap la cap cu faptul ca Ledger murise imediat dupa ce filmarile directe s-au incheiat (ramanand de turnat doar cele din interiorul imaginariumului, cu toate prelucrarile lor ulterioare), a permis continuarea realizarii prin redistribuirea partiturii lui Tony catre trei actori cu cote de piata mult peste cele ale raposatului: Johnny Depp, Jude Law si Colin Farrell, care apar numai dincolo de granita imaginariumului, fiecare reprezentand momente si laturii distincte ale personajului, in ipostaze noi fata de cele din scenariul initial.

A fost asadar un punct crucial al productiei ce a permis reorientarea ei catre o dezvoltare si un final inca si mai spectaculose decat cele anticipate.

Montajul din scene lungi cu secvente ce decurg una din alta, jocul teatral al actorilor, culorile grele si contrastul clar-obscur ce evidentiaza tenebrosul unor cadre asezate in opozitie cu prospetimea scenelor din interiorul imaginariumului (pe care Guilliam le are inspirate din Muzeul Copilului de la Londra) creaza o atmosfera ambigua, plina de emotie intensa dar retinuta, si aduce in prim plan dialogul, alcatuit din incrucisari anaforice si replici pline de miez. Ca o constanta pe parcursul intregului film, miscarea in arc de cerc si pe o directie usor ascendenta a camerei, are in opinia mea unicul scop de a asigura continuitatea si inlantuirea story-ului (altfel destul de oscilant si de putin coerent), prin reluari succesive.


Du-te sa vezi echipa artistilor de strada a doctorului Parnassus compusa din piticul Percy (Verne Troyer), Anton (Andrew Garfield), Tony (Heath Ledger, Johnny Depp, Colin Farrell, Jude Law) si Valentina (Lily Cole),

....pentru ca poarta cu ea un imaginarium adevarat…si stii cat iti trebuie acela.......Ca doar de asta te duci la cinematograf….



Imaginarium: Rudolph Valentino, James Dean, Princess Di, all dead - but immortal. "Forever young"...




Acest topic a fost editat de The Dude: 12 Oct 2013, 07:49 AM

Alien
Alien - Ridley Scott(1979)



- My mommy always said there were no monsters - no real ones - but there are.
- Yes, there are, aren't there?
- Why do they tell little kids that?
- Most of the time it's true.





Alien este un proiect nascut din joaca a doi studenti: Dan O'Bannon si John Carpenter(!)..In prima lui forma s-a numit Dark Star si a fost o comedie SF. Suntem in anul 1974, iar co-autori Dark Star, dornici de afirmare, au stabilit repede compromisul, acceptand usor un story de conjunctura in care monstrul extraterestru propus de ei apare doar episodic si intr-o participare secundara.

Convins ca ideea e una valoroasa Dan O'Bannon revine la ea cativa ani mai tarziu, intr-un scenariu horror de aceasta data, propunand o varianta de tip Jaws in space (Steven Spielberg), intr-o abordare de „serie B”. Plotul zice acum de o fiinta ingrozitoare, cu porniri criminale, care ajunge pe statiile ce orbitau Pamantul si declanseaza un fel de apocalipsa.

E calea cea buna, dar drumul e inca lung si urmeaza un itinerariu destul de intortocheat pana sa devina productie cinematografica.

Oferta e lansata in mai multe directii. Povestea surprinde si impresioneaza, asa ca apar repede doua zone de interes diferit pentru finantarea proiectului, zone ce reprezentau tendinte aparent greu de aliniat si care isi doreau fiecare o altfel de dezvoltare a script-ului initial. Este vorba de latura SF, care inca mai jubila in urma succesului urias obtinut de Razboiul Stelelor si filmul horror, incurajat serios de incasarile miraculoase ale lui The Texas Chain Saw Massacre. Ele isi disputau apartenenta viitorului proiect si fiecare ar fi vrut ca in realizarea lui, balanta sa fie inclinata in favoarea sa.

Studiourile 20th Century Fox au concluzionat tarziu (aproape un an de ezitari) aproband in final un buget de 4,2 milioane de dolari si adjudecand filmul categoriei SF, cu modificari ale scenariului ce vizau minimalizarea rolului fiintei extraterestre si mutarea aceasteia, din centrul actiunii, la periferia plotului. In primul plan: doar questul explorator al cargoului intergalactic Nostromo si calatoria lui plina de alte peripetii din spatiul adanc. Dan O'Bannon urma sa semneze regia filmului.

Pana la unda verde insa, situatia avea sa se schimbe considerabil Alien ramanand unul dintre putinele filme care au cunoscut o atat de agitata perioada pre productie.

Mai intai scenariul lui Dan O'Bannon a fost imbogatit cu cateva ideei absolut geniale de catre Ronald Shusett. Lui ii datoram androidul, misiunea secreta din subtext a navei-barja, ideea implantului embrionar al creaturii in unul dintre membrii echipajului pentru eclozare, evolutie ei rapida in patru etape diferite si in timp record, misterul care invaluie instructiunile ascunse primite de membrul robot.

Urmeaza tradarea studiourilor finantatoare care ii refuza pozitia de director promisa lui O’ Bannon, oferindui-o lui Walter Hill prea prins in alte angajamente..Sunt pe rand contactati fara succes Peter Yates, Jack Clayton, si Robert Aldrich, insa alegerea se opreste pe Ridley Scott (The Duellists, Blade Runner, 1492 - Conquest of Paradise, Prometheus).

Pentru ca reteta sa fie completa in hora intra si Hans Rudolf Giger - "Ruedi", pictor suprarealist elvetian, care cocheta de ceva vreme cu filmul SF, si caruia ii este incredintata directia artistica. Intreaga atmosfera a filmului ii apartine lui H. R. Giger, catre el Scott transferand o multitudine de responsabilitati si decizii. Avea sa primeasca Oscarul pentru treaba facuta in Alien.

**************

Cargoul de transport minereu Nostromo, un fel de convoi de barje interstelar, cu echipajul aflat in staza isi deviaza traseul pentru a vizita un asteroid pustiu din directia caruia recepționează un semnal necunoscut, descoperind ca aceasta provine de pe o nava spatiala extraterestra abandonata. În timp ce explorează epava, unul dintre membrii Nostromo descoperă un obiect asemănător unui ou, din care iese o creatura care se atașeaza de fața lui și-l face inconștient. După un timp, parazitul moare și membrul echipajului se trezește, aparent normal. Cu toate acestea, mai târziu, o creatură extraterestra iese din pieptul sau, omorându-l, și, dupa o creștere rapida, transformându-se într-o creatura de cca. 2 metri, începe să omoare alți membri ai echipajului.

**************

Alien este un cosmar. Incepe cu trezirea personajelor aflate in stare de somn hibernal indus si se termina, la capatul unui macel, prin trecerea in adormire a unicului supravietuitor...Aceasta dimensiune conferita filmului, ca arc temporal ce acopera intamplari petrecute intre doua momente de somn, imi pare de un extraordinar efect, cu atat mai mult cu cat prin simplitatea artificiului se reuseste instaurarea profunda si simultana a unei stari de ireal, ce insoteste privitorul transformat in martor ocular, pe tot parcursul celor 117 minute de proiectie.

Decoruri cu o alcatuire la limita minimala a unui film de anticipatie, cupaje impersonale in plan mediu, sau american, montaj din cadre-secventa lungi, ori fresca; opozitia intre personajul colectiv echipaj si cel al fiintei invincibile..Numai mijloace de particularizare cinematografica, utilizate pe modul relatare obiectiv-neparticipativa.

Narativul are multe de spus si altfel, pentru ca Alien functioneaza perfect in mai mult directii...Este un film de groaza, unul de aventuri, altul psihologic si un minunat SF...toate la superlativ.

Mai mult, speculatii metaforice rafinat elaborate, fac aluzie la o metafizica solida de o foarte buna calitate, cu putine certitudini si multe semne de intrebare.

Prin tehnici ce apartin fiecarui gen de film in parte Ridley Scott provoaca momente de extrema tensiune ce explodeaza efectiv in dezlantuiri de moment, abandonate apoi rapid unor oaze de acalmie ce restabilesc un echilibru exemplar, o incercare fara precedent pana la ea in film si printre putinele reusite din toate cele care i-au urmat.

E o productie ce isi castiga usor si imediat spectatorii si, in acelasi timp una pe care o poti revedea cu acelasi entuziasm in repetate randuri.
Un adevarat film de colectie si un important punct de reper in istoria cinemaului.



Du-te sa il vezi...caci nu este ceea ce ti s-a spus ca ar fii...Nu e un horror, dupa cum nu e nici vreun SF, ori un quest plin de aventuri...
Nici un thriller psohologic, si nici un film filozofic...E cinematografie distilata. Atat.



"You still don't understand what you're dealing with, do you? Perfect organism. Its structural perfection is matched only by its hostility. "

Acest topic a fost editat de The Dude: 16 Oct 2013, 12:38 PM

Mulholland Drive
Mulholland Drive - David Lynch (2001)


Psihanalistii numesc visul “activitate onirica” iar codare ideilor inconstiente in imagini aleatorii: “travaliu oniric”. Astfel visul este imaginat de ei ca o aglumerare de acte ratate, intamplari cenzurate si adevaruri pe care refuzam sa le acceptam ce, profitand de lipsa de vigilenta a constientului, razbat istovitor in actualitatea confuza a somnului, sub forma simbolica si modificata.

Medicii specialisti cred ca mecanismele onirice sunt pline de semnificatii si ca visarea contine informatii pe care intregul sistem le ascunde constientului din varii motive; ca negarea accesului la toate datele arhivate in adancul mintii fiecaruia poate fi daunatoare persoanei si ca ele ar trebui recuperate cumva si readuse in planul cunoasterii.

La tara, in mod similar, oamenii au convingerea ca visele sunt premonitorii si prevestitoare. Ca ele pot primi interpretari generale si ca, in mod corect descifrate, ele anunta evenimente ce pot fi evitate.

Pentru unele religii visul mai este si un mod anevoios de comunicare intre cei vii si cei morti, intre om si divinitate, intre fiinte ce nu s-au cunoscut niciodata, ori intre fiinte si lucruri..

*********

Mulholland Drive e relatarea unui vis. Ca orice vis, nu are coerenta, explicatii plauzibile, ori vreun sens direct. Are insa personaje misterioase, filmari aureolate si difuze, situatii contradictori, un final abrupt, multa culoare si o coloana sonora perfect adecvata. Analizat cu mare atentie scriptul ar putea dezvalui o cheie a enigmei, dupa cum privit cu si mai mare atentie cheia ar putea lipsi la fel de bine ca si enigma insasi.

Starea de confuzie a femeii amnezice din debut, coincidenta care aduce impreuna cele doua personaje centrale, si conspiratia de tip interlop ce urmareste sa stabileasca impuneri, din ratiuni neclare, dictate de o entitate malefica, situata undeva in afara intamplarilor, dar adanc implicata in ele, sunt toate parti importante ale unui plot ce intriga, absorb si difuzeaza in spectator o senzatie de déjà vu, pe care el o intalneste aproape in fiecare noapte si de care, de fiecare data nu isi poate aminti decat vag.

Este impresionant cum David Lynch (Twin Peaks: Fire Walk With Me, Blue Velvet, Eraserhead, The Elephant Man, Lost Highway) exploateaza in demersul sau, cel mai atent detaliile si elementele secundare, lasand primul plan al actiunii sa curga, aparent de la sine.

Filmele lui, aflate constant la intersectia dintre suprarealism si noir, induc o tensiune ce manipuleaza atentia spectatorului, facandu-l pe acesta sa ramana permanent acordat la tot ce se intampla pe ecran, dar mai ales la periferia imaginii; caci atentia flotanta, in psihanaliza freudiana pariaza pe metoda asociatiilor libere, pe analiza transferului si a rezistentelor.

Utilizarea frecventa a unui singur grup de actori, reluarea temelor si muzica ce insoteste secventele (ades semnata de Angelo Badalamenti), contribuie decisiv la crearea unei atmosfere de continuitate a operei lui Lynch, regizor ce insereaza in scenariile productiilor sale si multe alte verigi de legatura, pastrand-o cantonata strict in aria fantasticului si a spontanului irational (si unde alternanta obiectivelor camerei creaza un status spart periodic de cadrele turnate in ochi de peste, cu interioare decorate in falduri, amenajate in spatii ermetice cu interventii in viteza de inregistrare)

Lynch are si o tratare ce transcede platoul de filmare si care ajunge pana in sala de spectacol; rolele cu peliculele sale ajungand mereu insotite de instructiuni pentru operatori (ce sugeraza reglaje de incadrare a proiectiei pe ecran, ori repartizarea volumului de sunet pe canale) semnate modest: "Your friend, David Lynch".

************

Mulholland Drive e si un film hipnotic cu o inlantuire de evenimente ce se sprijina unul pe celalalt, intr-o constructie ce incepe niciodata si care duce nicaieri; ca un joc de puzzle in care piesele compuse corect pot reconstituii imagini total diferite la fiecare rearanjare. E o extensie necontrolata a dozei de suprarealism continuta in mod normal de orice productie cinematografica, ce nu ii este adugata ei din afara. E multiplicarea unei esente existente..

Fiindca suprarealismul, ca atare, este el insusi o dimensiune intrinseca filmului. Andre Breton, observa ca spectatorul de film, in sala de cinema, este “un om adormind”. Un om intre vis si trezire. Ceva mai incolo Rene Clair avea sa constate ca el “e un visator in exercitiu”, iar Jean Mitry, in estetica sa despre psihologia cinemaului, ajunge la acelasi deznodamant: “consumatorul de film din sala de cinematograf e un tip intr-o transa imaginativa”.

Nu te duce sa vezi acest film…ramai sa faci asta acasa, eventual de unul singur, dar neaparat in liniste si cu atentie…Nu e un spectacol, ci doar o succesiune de emotii..cu trairi egale celor ce se produc in tine, ca si atunci cand asculti muzica, de pilda...


Poti spune la capatul acestei vizionari: “am vazut un film ciudat, misterios si straniu” cu aceiasi convingere, seninatate si adevar, cu care ai afirma: “am avut un vis ciudat, misterios si straniu…”




Picanterie: atunci cand Adam Kesher sfarama parbrizul masinii in care se aflau producatorii, scena este o aluzie la un incident faimos, care s-a petrecut identic(1994), si care l-a avut in prim plan pe Jack Nicholson. De atunci porecla lui Nicholson la hollywood este "Mulholland Man".

Acest topic a fost editat de The Dude: 19 Oct 2013, 09:49 AM

Hotul de biciclete
Ladri di biciclette - Vittorio De Sica (1948)


"Suntem in fata unei scriituri vizuale, a unui aparat de filmat care inregistreaza un mecanism sufletesc comparabil celui intalnit la Gogol, cand acesta construieste o intreaga drama in jurul unei anecdote neinsemnate." - Jean Cocteau – 1949




Este al doilea moment de importanta majora din evolutia filmului de dupa noul val francez. A marcat profund si a influentat puternic atitudinea fata de spectacolul inregistrat pe pelicula; a introdus si promovat abordari noi, curajoase, pline de inedit si a adus spectatorul in fata camerei de filmat, indemnandu-l sa se priveasca singur prin aceasta oglinda.

S-a numit Neorealism Italian, si a propus cinemaului o dimensiune mult mai apropiata unor realitati din viata de zi cu zi a omului de rand, de dupa cel de-al doilea razboi mondial.

A vrut sa faca personaj si tema din anonimul perfect, si a reusit. Nu a actionat de capul lui, ci ca urmare a unor conditii impuse, caci studiourile de film de la Cinecitta fusesera distruse in timpul bombardamentelor, producatorii erau retinuti, iar marile nume ale ecranului, preluate deja peste ocean in angajamente financiare de neconceput.

In acord cu aceasta stare de fapt, noul realism vine cu un set de reguli stricte si neobisnuite, dar riguros adaptate, ce obtin repede efecte de mare impact. Raspunsul publicului e atat de puternic incat in foarte scurta vreme curentul a devenit notoriu si a castigat o audienta si o simpatie mult peste orice asteptare.

In anul 1943, prima productie de gen: Ossessione de Luchino Visconti, socheaza, starneste confuzie si deruta avand de furnizat multe explicatii criticii. Asa ca recunoasterea bine-meritata nu poate venii decat trei ani mai tarziu, prin filmul manifest a lui Roberto Rossellini - Roma, Oras Deschis, ce reuseste marele premiu al festivalului de la Cannes (1946) si simultan, sa afirme neorealismul ca pe o miscare ideologica solida, intemeiata, cu platforma program, structura si norme. Ea surprinde prin onestitate si simplitate pentru ca cere, intre altele, sa se renunte la studio, la actorii profesionisti, la scenele elaborate si la exercitiile metaforice. In locul lor, doar personaje din strada, in confruntare directa cu un mediu economic ostil (mult mai familiar privitorului) si infruntand o criza morala de proprtii, intr-o inlantuire in care domina opresiunea, nedreptatea, disperarea.

Urmand trendul Ladri di biciclette izbuteste mai intai o prestatie excelenta la festivalul de la Lucarno, apoi la cel din New York, castiga un Oscar de onoare (la categoria “cel mai bun film strain” cu sapte ani mai inainte ca aceasta categorie sa existe oficial), dar mai ales premiul BAFTA pentru cel mai bun film (1950).

Este fara nicio indoiala centrul de referinta al Neorealismului Italian, caruia actorul/regizor Vittorio De Sica (Sciuscià, La ciociara, Il giardino dei Finzi Contini, Matrimonio all'italiana, Il tetto) i s-a dedicat, trup si suflet, in cea mai mare parte a activitatii sale.

Hotul de Biciclete (hotii, in original) este povestea unui somer, care la capatul a doi ani de cautari isi gaseste in sfarsit un serviciu ce reclama insa posesia unei biciclete. A lui e amanetata, asa ca alte lucruri din putinele pe care le detine, trebuiesc tranzactionate la schimb. In prima zi de munca, asteptata cu incredere si optimism de intreaga familie, bicicleta ii este furata. Cel care i-o fura, un alt amarat, o instraineaza repede, iar pedepsirea lui prin aplicarea legii nu numai ca nu e de niciun folos, dar devine un gest condamnabil si condamnat de ceilalti. Disperat eroul princial incearca la randul lui sa fure o bicicleta, dar este prins. Situatia revine la starea initiala din debutul scriptului, inchizand un cerc.

Scenele cu muntii de obiecte din sala de amanet, cea cu tentativa de furt, ori cele mai mici, presarate in tot locul, in care deznadejdea este surprinsa in forme pure; ca si imaginea finala ce urmareste (din spate) somerul indepartandu-se pe un drum prafuit (citat clar din vagabondul lui Chaplin) sunt de o empatie ce ingenunchiaza, si renasc in mintea fiecaruia eterna si dureroasa intrebare: pentru ce oare nu putem sa fim altfel ?..pentru ce nu putem fii mai buni ?…mai intelegatori…mai atenti la nevoile aproapelui nostru.?



Findca multa lume se gandeste la De Sica zilele astea (programul cinematecii eforie, cel al unor posturi tv, revista Dilema, editura Litera, etc.) poate ca n-ar fi rau sa te duci si tu sa ii vezi capodopera..caci e un film foarte, foarte, bun…si din pacate, atat de actual.



Acest topic a fost editat de The Dude: 23 Oct 2013, 05:16 AM

Fragii Salbatici
Smultronstället - Ingmar Bergman (1957)



In fatidica zi de 30 iulie 2007, in jurul pranzului, pe insula fizica pe care se retrasese de mai multi ani, marele regizor suedez Ingmar Bergman moare „calm şi liniştit” punand astfel capat la ceea ce el a denumit „acest insuportabil infern” (viata-n.a.). Ca un ecou, sau poate ca o replica, cateva ore mai tarziu si pe alte coordonate (la Roma), in orele dupa-amiezi, se stinge si Michelangelo Antonioni.



„Unde e Prietenul pe care Îl caut la sfârşitul zilei?
Se lasă noaptea şi tot nu L-am aflat în inima-mi arzândă.
Îi regăsesc prezenţa… în mireasma florilor.
Dragostea Lui e în fiecare adiere,
Vocea Lui răsună în bătaia vântului de vară.” - Johan Olaf Wallin


“Fragi salbatici” e o traducere de-a dreptul barbara pentru “Smultronstället” (numele original al filmului), care idiomatic semnifica un loc in timp…un spatiu al amintirilor, poate al sentimentelor, o zona foarte personala si intima din interiorul fiecaruia. Greseala impardonabila ne vine insa de la americani, care au tradus grabit si neatent, popularizand aceasta impunatoare productie sub o titulatura gresita.

Dar, chiar si fara sa fim pregatiti de afis, filmul acesta isi gaseste repede calea lui spre sufletul celui care are inteleapta idee de a ii oferi audienta. Caci este o capodopera desavarsita.

Conceput intr-o perioada de grea incercare pentru autor, nevoit sa faca fata unei spitalizari indelungate, cu importante indoieli existentiale si grave incertitudini legate de sensul vietii, acesta ramane cel mai complet, cel mai optimist si cel mai bun film a lui Bergman, iar in acelasi timp o exceptionala demonstratie de forta cinematografica.

Isak Borg e un batran profesor, aflat in drumul spre recunoasterea muncii de o viata, adica catre o universitatea ce urmeaza sa ii decerneze titlul de Doctor Honoris Causa, ca pe o incununare a unei activitati sustinute si devotate…In acelasi timp insa Borg face si o calatorie plina de meandre, inapoi in sine, intr-o introspectie abisala de bilant, cu un remarcabil obiectivism. Filmul ne vorbeste despre capatul unor itinerarii cu etape interesante, decizii controversate, imputari si lamentari; despre senectute si valorile ei, dar mai ales despre conditia umana, rosturile trairii si al trairilor, din perspectiva unui observator ce crede in eternitatea clipei…Pentru ca Godard nu greseste deloc cand il numeste pe Bergman “un regizor al instantaneului”.

Fragii sălbatici a fost evaluat ca „o operă de anticipaţie autocritică, care combină într-un fel de sinteză genială temele preferate lui Bergman, cu toate marile curente ale cinematografului (expresionism, realism poetic şi chiar neorealism), si care reuşeşte să păstreze o perfectă unitate de ton repetand nimic din operele anterioare.” (R. Tailleur).


Este de-a dreptul socanta impersonalitatea regizorului, ce refuza sa participe in vreun fel la drama personajului sau, dar mai ales distanta pe care el o aseaza fata de experientele extatice ale acestuia: toate visele si toate amintirile recuperate de Borg, in dubla sa incursiune, raminand strict in gestionarea autocenzurii..Eul narator, ce insoteste si sprijina aceasta neutralitate, indica un exercitiu de tip psihanalitic, cu corespondente in imagini alcatuite dupa reguli suprarealiste, de un vibrant efect, inserate recurent printre cadre construite cu atenta migala si incarcate la randul lor de multiple sensuri.

Ceasul ale carui limbi lipsesc, ce sugereaza afectarea temporalitatii, reprezinta in imaginarul lui Borg chiar pe tatal acestuia, nu doar pentru ca el avea un astfel de ceas, sau ochelari asemanatori, ci pentru ca punctualitatea este asociata cu autoritatea paterna din procesul educational…


…iar scena in care Sara, fosta sotie de care era indragostit in tinerete (adulterina surprinsa in act cu propriul frate) ii apare in inchipuire silindu-l sa priveasca o oglinda…este unul dintre momentele cele mai incarcate emotional, nu doar al filmului, ci al intregii cinematografii:
Sara: „Ce să facem, e drept să căutăm fericirea cu orice preț, hai să ne împrietenim cu voioșie!”……. deși încearcă din răsputeri să o asculte, Borg începe să plângă: „Dar mă doare atât de mult…”.


Ce fel de lume e aceasta? Bergman nu ratează nici acum ocazia de a planta discrete markare despre „context”. Doctorul ia în mașină trei călători aiuriți: o tânără pe nume… Sara (tiza), un om romantic care vrea să se facă preot și un „raționalist”.


E o calibrare empatica in imaginea asta, in care geamul coborat si portiera masinii separa doua lumi, doua realitati, si doua alternante cu ritmuri desincronizate, dar care permit totusi dialogul…comunicarea....






Nu. Isak Borg nu este un destructurat, nu este un ratat si nici nu este capos, egoist, mizantrop, putin sociabil ori inchistat in crusta lui. E un om aflat in confruntare onesta cu sinele si care isi castiga dreptul la pace prin acceptare…este o cale prin care regizorul de geniu Ingmar Bergman (The Seventh Seal, Brink of Life, The Serpent's Egg, Hour of the Wolf, Persona, Fanny and Alexander) si-a invins angoasele existentiale si s-a reconciliat cu moartea…cea cu care intr-unul dintre filmele anteriore jucase deja o atat de interesanta partida de sah..

Vorba lui Lacan: dacă n-am crede că moartea există cu adevărat, cum am putea suporta tot ceea ce numim "viaţă"?



Du-te sa il vezi…du-te sa te vezi pe dinlauntru tau, calauzit de un ghid care cunoaste la perfectie si harta, si locurile..

Acest topic a fost editat de The Dude: 24 Oct 2013, 08:50 PM

In fatidica zi de 30 iulie 2007, la orele dupa-amiezi, moare in Roma (cetatea eterna) regizorul italian Michelangelo Antonioni. Cateva ore mai devreme, ca o chemare, sau poate ca o prevestire, pe insula fizica pe care se retrasese de mai multi ani, se stinsese deja din viata, calm şi liniştit, regizor suedez Ingmar Bergman.



BLOW UP
Blow-up - Michelangelo Antonioni (1966)



„Realitatea se schimbă atât de repede încât, dacă un subiect nu este valorificat, un altul apare. A-i permite propriei atenții să fie atrasă de fiecare lucru mărunt a devenit un viciu al imaginației. Tot ce ai de făcut este să ții ochii deschiși: totul se umple de semnificație; totul țipă să fie interpretat, reprodus. Prin urmare nu există un film anumit pe care mi- aș dori în mod particular să îl fac; există unul pentru fiecare subiect în parte pe care îl percep. Și sunt entuziasmat de aceste subiecte, zi și noapte. Oricum, contextul și alte considerații practice limitează și orientează alegerea...” - Michelangelo Antonioni

Inventator al conceptului de “cinema al posibilitatilor” Antonioni (La Notte, Zabriskie Point, The Passenger, Beyond the Clouds) este considerat de Akira Kurosawa, de Stanley Kubrick , de Andrei Tarkovsky si de Miklós Jancsó ca cel mai important realizator de film al tuturor timpurilor. Si nu-s vorbe de risipitor, caci Michelangelo Antonioni chiar este primul regizor ce instituie in productiile sale elemente novatoare de mare forta pe care nici nu stii cum sa le interpretezi. In fiecare dintre operele lui stau suprapuse mai multe demersuri si exista intotdeauna personaje tratate diferit pe parcursul narativului, asa dupa cum niciun individ nu are o evolutie liniara in decursul aceleiasi povesti.

Antonioni impinge permanent limitele cinematografului mult dincolo de spectacol, de happeningul artistic si de conventional; Iar filmul Blow-up (ecranizare dupa o nuvela semnata Julio Cortazar) este poate cea mai antonioniana pelicula a lui, inseamnand si o importanta etapa in devenirea cinemaului, ca revelare a unui estetic ce declansaza in prima instanta atitudini existenţiale si mai apoi, o intreaga metafizica a alienarii.

Sa vorbim de el.



Blow-up e un proces de laborator ce consta in marirea succesiva a unui negativ in scopul recuperarii unor detalii presupuse, dar invizibile. E ceva ce i se intampla lui Thomas, un fotograf monden (glamor) care are si pasiune pentru ocupatia sa.. Intr-o zi, pozand doi amorezi anonimi dintrun parc, Thomas devine martorul unei crima pe care, insa, o descopera tarziu, abia dupa prelucrarea prin developare a filmelor expuse. Amanunte care scapa ochilui liber sunt eliberate din memoria peliculei foto si apoi confirmate faptic prin gasirea cadavrului in locul pe care ele il indica.



Antonioni ne spune ca asta e din cauza ca Thomas nu poate percepe realitatea intr-un mod direct, ci numai prin mijlocirea camerei, care mediaza si certifica autenticul. Ca evenimentele trebuiesc prelucrate prin interpretarea semiotica a unor semne. Ca este necesara o exegeza in toate si ca ea poate deconspira variante optionale multiple.

La randul ei intreaga productie e construita asemanator, ca un set de fotografii (evenimente) asezate intr-un amestec amorf, ce se cere decodat prin textualizare. E o invitatie pe care regizorul o face privitorului, dar este si o sugestie de a proceda mereu la fel cu tot ceea ce ne inconjoara. De a rearanja informatiile cu care suntem zilnic bombardati si in alte feluri decat primul care ne vine in minte. Intr-un mod atat de particular, Antonioni ne comunica de fapt voalat, cat de inselatoare poate fii aparenta.

Mai mult, aparatul lui de filmat ofera voit si mereu doar o alternativa a intamplarilor, pozitionand spectatorul nu in spatele camerei, ci undeva in lateralul ei, dintro perspectiva apatica…Regizorul se fereste in felul asta sa influenteze cumva realitatea observatorului si se straduie sa ii dea cat mai multe date pentru ca el sa aiba din ce sa si-o construiasca pe a lui.

Personajul…singurul personaj al plotului, Thomas fotograful profesionist (inspirat din viata artistului David Bailey), este un nihilist solipsist, dar si un talentat creator. Felul abstract in care el isi traieste viata reclama intermedieri si interfete pentru a putea relationa cu mediul…si de aceea, intre altele, pentru a restabili legatura cu pamantul, pe toate perioadele sedintelor de fotografiat Thomas indeplineste ritualul de a se descalta de pantofi.

Ceea ce ne place cel mai mult la filmele lui Antonioni este exact acest melanj in care actiunea, e impletita cu mesajul filozofic dupa o reteta care scoate din ecuatie existenta echipei de filmare. Realitatea obiectiva nu este deloc atat de reala, dar mai ales ea este foarte putin obiectiva. Cotidianul trebuie decodat, iar metoda propusa de Antonioni pare sa fie analiza structural-semiotica a faptelor.

Ca sa transmita mesajul, in Blow-up coloana sonora e intens prelucrata, compunerile alb/negru, sau grisate, sunt preferate pentru ca din ele sa decurga apoi contrastele dure cu recuzita glamor violent colorata. Reducerea dialogului la limita minimala, cadrele reduntante si pline, taieturile directe, inserarea episoadelor cu sesiunile foto, cu petrecerea nonconformista si cu concertul rock sunt doar tehnici suplimentare in construirea atmosferei necesare...



Ultimele secvente ale ecranizarii ni-l prezinta pe Thomas absorbit in jocul imaginar de tenis al unei trupe de mimi, in care toti participantii urmaresc un schimb de lovituri de racheta inchipuit, in ritmul unei partide care se si aude in difuzoare, cu sunet de studio adaugat cadrelor de pe ecran…La capatul unei scene lungi, mimii il observa pe Thomas si il includ in jocul lor…rugandu-l sa le returneze mingea fictiva…Iar Thomas se apleaca, o culege de pe jos si o inapoiaza in teren, intr-o memorabila si plina de sensuri parabola…


Jane: What are you doing? Stop it! Stop it! Give me those pictures. You can't photograph people like that.
Thomas: Who says I can't? I'm only doing my job. Some people are bullfighters, some people are politicians. I'm a photographer.



Du-te sa vezi un film extraordinar al unui regizor extraordinar….caci lumea aceasta nu e aceiasi pentru fiecare dintre ocupantii ei vremelnici, iar realitatea ta e unica.



Picanterii:

1. Filmul ar fi trebuit sa contina in scena concertului rock grupul The Who si pe Pete Townshend distrugandu-si chitara (dupa obiceiul pe care il avea in concertele sale din perioada de mare glorie); pana sa se opreasca la Yardbirds, s-a incercat si folosirea lui Eric Burdon, ori a grupului The Velvet Underground. Mai multe replici ale unei chitari Gibson 175 au fost pregatite, iar Jeff Beck face praf doua dintre ele (cadrul a avut o dubla). Pe scena, intre Jimmy Page si Beck se afla Keith Relf solistul vocal al trupei, iar Chris Dreja poate fi de asemenea vazut. Nu si Eric Clapton..

2. Contrar tristei coincidente care i-a unit in moarte, Bergman nu il placea deloc pe Antonioni, pe care l-a atacat in mai multe ocazii. Chiar si asa, Bergman recunoaste in memoriile sale importanta uriasa a filmelor La Notte si Blow-up, pe care le numeste: "True Masterpieces"

Acest topic a fost editat de The Dude: 30 Oct 2013, 06:50 AM

Scurta Istorie a Cinematografiei
- episodul 6,

Critica de film



Reasezarea ierarhiilor din toate domeniile de activitate, pe fondul relaxarii minimale si circumspecte, produce importante mutatii si radicale busculari in scarile de valoare. Asteptand asezarea socialului, cinema-ul isi revizuieste pasi facuti in prea mare graba, insa intoarcerea catre sine cauta de fapt resursele necesare pasului urmator..intr-o directie pe care nici macar nu o poate prefigura.

...momentul e benefic…

Pentru consumatorul de arta el e chiar unul de mare importanta, caci aceasta este etapa reinventarii unor genuri, operatiune ce se deruleaza in cascada, din mers, si dupa principiul dominoului, dar pe indelete:

-John Ford il impune pe John Wayne in 24 de filme de mare valoare. Ineditul situatiilor, continuitatea unor tipologii si asocierea desertului cu cadrele lungi reorienteaza perceptia generala asupra istoriei statelor unite, acuzate atat de des ca nu au una. Caci, prezentata asa cum trebuie, cucerirea vestului salbatic este o izbanda la fel de importanta ca miile de ani de istorie a civilizatiei Europene..Pana cand Ford sa reuseasca sa il aduca intr-o noua lumina, filmul western nu s-a insinuat niciodata atat de adanc in "visul american" .

-Fred Zinnemann ridica manusa si adauga genului cel putin doua abordari noi si interesante: musicalul-western (Oklahoma) si westernul psiholgic (High Noon). Mai mult decat atat, Zinnemann e primul care fimeaza in HD (Todd AO -70mm, ecran lat).

- Stanley Donen si Gene Kelly (Singin’ in The Rain), urmati indeaproape de Vincente Minnelli (Gigi, An American in Paris, The Band Wagon), de Robert Wise (West Side Story, The Sound of Music); dar si de Billy Wilder (Some Like it Hot, Sunset Boulevard, dar si The Apartment) preiau de aici si transfera musicalul direct in cel mai important segment al deveniri lui.

- Nicholas Ray (Rebel Without a Cause) vine cu o mediere interesanta, compensand tendintele si deschizand acestora o cale comuna. E un arhitect Ray, asa ca intelege ca nimeni altul spatiile, iar disponibilitatea ecranului lat (cinemascope) e o oferta pe care niciun arhitect/regizor nu o poate ignora. Acuzat de expresionism, cochetand cu noir-ul, cu muzicalul si cu filmul romantic, Ray incarca imaginile si reuseste o fluenta care il face pe Godard sa exclame entuziast in Chaiers du Cinema : Cinematograful inseamna Ray Niholas

Investigatiile lui Wise in zona SF(The Day The Earth Stood Still), fac loc celorlate directii : drama (Shadows – Casavetes ; All That Heaven Allows - Douglas Sirk ; Max Ophuls - Letter from an Unknown Woman) filmul ecranizare teatrala (Elia Kazan – East of Eden, On The Waterfront, A Streetcar Named Desire), filmul angajat (Richard Brooks – In Could Blood, The Last Time i saw Paris, Cat on The Hot Roof), thrillerul (Carol Reed - The Third Man; Henri Clouzot – Diabolique; Otto Preminger Anatomy of a Murder), horrorul introvertit (Alfred Hitchock – Vertigo, Psiho, The Birds, Reare Window), filmul psihologic (Louis Malle – Au Revoir Les Enfantes, Un Condamne a mort s’est echappe, dar mai ales Ascenseur pour l’echafaud), politiste (Jean- Pierre Melville – Le Samurai, Les Enfantes Terrilbles), comedia (Jaques Tati – Jor de fete, Trafic, Mon Oncle), social (Vittorio De Sica – Sciuscia; Federico Fellini – La Strada, La Noti di Cabiria, 8 ½; Luchino Visconti – Il Gattopardo, Morte a Venetia; Pier Paolo Pasolini – Salo a la Centovanti Giornate di Sodoma, Mamma Roma) filozofic (Kenji Mizoguchi – Sansho Dayu, Akasen Kitai; Akira Kurosawa - Ran, Rashomon, Yojimbo).

In paralel, asistam insa la o reformulare a elementului critic, ce se afirmase timid si care isi limitase prezenta doar la nivelul promovarii peliculelor pe care le lua in discutie, ori a barfelor de platou si buduar. El se rafineaza, incepe sa aiba opinie si isi castiga progresiv propria audienta. Daca pana la inceputul anilor ‘40 cronica de film era tratata ocazional si empiric, dincolo de aceasta etapa incep sa apara reviste specializate, iar in spatele lor tot mai constant, apar nume importante ale vietii culturale.

Filmul isi face astfel loc si in alta actualitate decat cea a programului salii de proiectie, iar mesajul cinematografic incepe sa fie explicat marelui public, mai pe intelesul sau. De aceea, adunand mai multe semnaturi celebre intre paginile sale, nu-i niciun fel de mirare ca publicatia Cahiers du Cinéma isi castiga popularitatea aproape imediat, surpriza mare este ceea ce urma sa faca cu ea…


Caci daca filmul a ajuns a saptea arta, in rand cu pictura, literatura, muzica, dansul, arhitectura si sculptura, acest lucru se datoreaza exclusiv acestui periodic, care nu se opreste aici, ci promoveaza si instiga la o revolutie de mari proportii….una care avea sa se numeasca: noul val francez…


va urma,

Acest topic a fost editat de The Dude: 5 Nov 2013, 08:18 AM

The White Ribbon
Das weiße Band, Eine deutsche Kindergeschichte - Michael Haneke (2009)



Martin: I gave God a chance to kill me. He didn't do it, so he's pleased with me.



Nici nu se putea face un film ca Das weiße Band altfel decat in alb/negru. In amintirile noastre, locurile de dinaintea aparitiei tehnici color, asa au ramas fixate, prin fotografiile de epoca pe care le-am intalnit de-a lungul vremii. Asa ca atunci cand alege sa spuna o poveste despre "radacinile raului " in felul asta, prin relatarea unei suite de evenimente ciudate dintrun sat german de la inceputul secolului, Michael Haneke stabileste mai intai de toate mediul color adecvat intamplarilor: alb/gris/negru, asemanator pictorului ce pregateste panza viitorului tablou, prin aplicarea unui strat de fond: ... Comparatia nu e frivola caci pelicula chiar a fost catalogata ca „o impresionanta pictura morala”, o fresca mai degraba....



Exista in cinematografia timpurie, filme ce nu si-au propus niciodata mai mult decat reluarea cat mai fidela, si in forma cea mai prescurtata, a unor evenimente iesite din comun. Dupa cum exista inca, si filme recente care urmaresc doar acest scop; ce pun temei numai pe subiectul povestii, si pe posibilitatile lui de a trece in plan secund mijloacele de exprimare artistica, atunci cand el, subiectul, este din cale afara de interesant, ori de exotic.

Dar ce inseamna subiect exceptional ? In White Ribbon, Haneke declina si analizeaza din mai multe unghiuri dilema, intr-un plot cu o miza marunta si marginala, etalata in termeni extremi, si expusa intr-o maniera insinuanta, cu totul si cu totul neobisnuita, dar perfect si lejer accesibila.

Nu exista in filmul asta nici macar un fragment de secventa care sa nu faca simultan trimitere la simboluri dedicate intamplarii, la enigma subtextului, la tema vizata, dar mai ales la o anumita atmosfera, ce se straduie sa se compuna sub ochii spectatorului, in cele mai marunte detalii ale ei.

Cele patru structurii narative se deruleaza concomitent, iar pentru ca ele sa nu oboseasca privitorul, sunt utilizate periodic cadre largi, preluate din puncte fixe, cu panoramari lente si indelungate, iar atunci cand situatia o impune, in spatiile inguste, camera se retrage dincolo de usi, ori ferestre, preluand compozitii atat de abil realizate incat dimensiunile se schimba prin evolutia spectaculoasa a deschiderilor preluate.



Productia aceasta a fost inregistrata color, pe film Super 35 – MovieCam Compact, utilizandu-se pe cat posibil conditiile de iluminat necontrolate, Haneke contand atat de mult pe efectul de distanta al monocromiei, incat totul a trebuit refacut in post procesare, nu numai prin conversia color-alb/negru, cat si prin prelucrarea electronica, cadru cu cadru, a unor secvente de plan apropiat pentru reactivarea contrastelor (vezi scena dansului cu Eva, filmata all around).

Personajele eminamente negative, doctorul, pastorul si baronul, ne apar sumar portretizate dar in trasaturi definitorii extreme, cu replici pe care niciun barbat nu le-ar utiliza in reprosurile adresate unei femei ce ii mai este si concubina (in primul caz), prin impunerea unor reguli educationale dure si disproportionate (al doilea), ori prin atitudini ce desfid colectivitatea si bunul simt (cel din urma)...



Panglica alba, simbol universal al puritatii, impus ca atare de secta feminista - Woman's Christian Temperance Union (1873), a capatat in timp valente noi semnificand in ultimele decade lupta impotriva violentei asupra femeilor si copiilor.

Filmul asta de aici incepe. Si continua in simbolistica prin intransigenta pastorului, ce se transfera tacit spre copii care pedepsesc efectiv actele intelese de ei ca vinovate; o actiune dorita si de parintele/instructor, dar imposibila lui. Caci e aceiasi morala la mijloc, si ea devine fatisa atunci cand, amenintati de suspiciunile invatatorului, si pastorul si copii isi iau apararea din instinct unii altora, fara sa isi abandoneze insa pozitiile opuse..

Parte a masurilor corective, purtatul punitiv al unei panglici albe de catre copii, pe toata perioada pedepsei (aici cu sens de invitatie la pace si la reconciliere), reprezinta asadar contextual, reactualizarea si reconfirmarea unui pact cu functionalitati educationale.

In paralel, in spatele liniei de demarcatie (atat de limpede trasata): invatatorul, iubirea lui cu Eva, dragostea lor, pastoralul. Adica restul, compus din sateni, recolta, fermieri, femei, traditii...Masa inerta de manevra in fundal..Dar si povestea, ce curge nestingherit, in episoade izolate si distante, povestea ce nu se spune niciodata, dar care se construieste caramida cu caramida, ajungand „la gata” exact in momentul in care filmul se termina indecis, cu multe si grele semne oficiale de intrebare, caci naratorul din off nu face decat sa prezinte evenimentele stiute de el..

Frumusetea acestei productii, tusa inconfundabila (de mare suplete si fermitate) a lui Haneke, ramane ideea si modul de tratare a patru cai de a comunica o istorioara, in care cel din story-ul de prima instanta ramane incert, cel din subtext spune totul, iar celelalte infasoara si aseaza epicul in starea de spirit a vremurilor si a locurilor invocate.



Du-te sa vezi panglica alba...o poveste minutios adevarata, riguros relatata si in recompunerea careia Michael Haneke a cheltuit, nici mai mult nici mai putin decat zece ani de zile...

Du-te sa vezi , nu un film, ci fimul unor intamplari; asa cum s-au pastrat ele in memoria colectiva si asa cum nicio amintire anume nu le-a putut retine....

Acest topic a fost editat de The Dude: 8 Nov 2013, 08:42 AM

Linia Subtire a Vietii
The Thin Red Line - Terrence Malick (1998)


Pe 07 August 1942 trupele aliate, in cea mai mare parte a lor constiutuite din americani, au demarat campania Guadalcanal, cunoscuta sub numele de cod: Operation Watchtower. Obiectivul era eliberarea insulelor Tulagi, Guadalcanal si Florida, iar scopul vizat deschiderea drumului intre Statele Unite, Australia, si New Zealand care ar fi permis anularea suprematiei Imperiului Japonez din Pacificul Central.

O debarcare de catifea, careia nu i s-a opus nicio actiune cu adevarat serioasa, avea insa sa se continue cu lupte aprige in care protagonistii au schimbat intre ei, de mai multe ori, pozitiile de atac si aparare, cuvantul „contraofensiva” fiind cel mai des intrebuintat in teatrul de operatiuni.



Cand a ales acest subiect, pentru filmul ce avea sa marcheze intreruperea unei absente din platoul de filmare de 20 de ani, Terrence Malick avea insa in cap o abordare inedita, desigur poetica, metaforica si filozofica (asa cum ne-a obisnuit: Lanton Mills, Badlands, Days of Heaven), dar si testimoniala si cu valoare de document. Pentru ca, desi producatorii filmului ar fi dorit multa actiune si incrancenate confruntari, regizorul dorea sa prezinte arhipelagul ca pe un Eden pangarit de razboi...ca pe o intrerupere a paradisului prin tunetul armelor.





Sa lucrezi cu Malick e fascinant, sa il urmaresti la lucru este insa o experienta atat de unica si de fabuloasa incat niciunul dintre cei 200 de membri ai echipei de filmare, ori din cei 250 de actori mobilizati pe coasta de sud a Californiei pentru fimarile din teren, nu a vrut sa plece dupa ce treaba pentru care fusese convocat se terminase, chiar daca producatori au anutat ca orice extensie a perioadei de sedere va trebui sa fie suportata din propriul buzunar..Anuland angajamente deosebit de avantajoase Woody Harrelson si John Savage au ramas in platou inca 30 de zile dupa ce orice participare a lor in film se incheiase ..doar pentru a il privi pe Malick lucrand.



Intr-un mod greu de anticipat, scene pregatite minutios si aflate in derulare sunt abandonate de Malick, numai pentru ca acesta descopera chiar in acel moment un detaliu de natura care i se pare cu totul deosebit; iar secvente ce presupun o continuitate sunt reluate pe diferite faze, la distante de timp importante, cu stari diferite ale actorilor implicati in realizarea lor. In scena atacului pentru neutralizarea cazematelor ce controlau valea din fata plajii (Hill 210), intr-un moment de mare angajament pirotehnic cu elaborate efecte de teren, camera e intoarsa de pe combatanti pe un grup de papagali care urmaresc tensionati scena; si discutia Witt (Jim Caviezel), Welsh (Sean Penn) din debut, care dureaza cateva minute de proiectie, a fost turnata in trei zile diferite la distante de saptamani una de alta. Oricat ar parea de bizar insa, efectele acestui mod de realizare sunt impresionante si ofera premize pentru o estetica noua, generoasa si captivanta.

This great evil. Where does it come from? How'd it steal into the world? What seed, what root did it grow from? Who's doin' this? Who's killin' us? Robbing us of life and light. Mockin' us with the sight of what we might've known. Does our ruin benefit the earth? Does it help the grass to grow, the sun to shine? Is this darkness in you, too? Have you passed through this night?

Acest mare rău. De unde ne vine el? Cum se insinueaza el în lume? Din ce semințe, din ce radacina creste el? Cine face asta? Cine ne omoară? Cine ne pagubeste de viață și de lumină?. Cine isi bate joc de noi aratandu-ne privelistea a ceea ce ar fi trebuit sa cunoastem?. Ruinare vietilor noastre aduce vreun beneficiu pământului? Il ajuta să ii crească iarba, ajuta soarele sa straluceasca? Este acest întuneric si înuntrul tau? Ai trecut prin aceasta noapte?



Pentru o data, grozaviile razboiului ne sunt prezentate din alta perspectiva decat cea militara, si chiar mai mult: dintrun punct de vedere unic, cel al planetei; al biologicului deopotriva cu cel al mineralului, etapele plotului fiind comentate epic, existential si oniric, fara menajamente. Cand soldatii sunt raniti grav si violent, in schimbul de focuri, camera nu ni-i arata zvarcolindu-se in agonie, ori in chinurile mortii...Nu.



Ea ne arata un arbore explodand sub mortiere, liziera secerata de rafalele mitralierelor, si undeva, o pasare cu aripa franta incercand sa zboare...Fragmente ale intrigii, ce tin de strategie, armate si orgolii carieriste, sunt amestecate in pulp, cu franturi de observatii, ce tin de moral si de etic, de camarederie si spiritualitate, prin tehnici metaforic-alegorice subtile si complexe.



Cu un buget de peste 50 de milioane de dolari The Thin Red Line a avut in vedere o distributie magica, cu nume rasunatoare si roluri de mare angajament. In prima varianta de casting au fost invitati sa se alature proiectului Robert De Niro, Leonardo DiCaprio, Robert Duvall, Tom Cruise, William Baldwin, Nicolas Cage, Tom Sizemore, Kevin Costner, Brad Pitt si Johnny Depp; iar actori precum Bill Pullman, Billy Bob Thornton, Martin Sheen, Gary Oldman, Mickey Rourke, Lukas Haas si Viggo Mortensen, au jucat roluri la care s-a renuntat in faza de montaj a peliculei. Filmul viza astfel o densitate apasatoare, care sa poata oferii suportul pauzelor reflexiv meditative, si care, asezand totul in balanta, sa poata stabili echilibrul necesar laturii documentare.



A fost un test greu si o intamplare artistica rara, caci, sedus de mirajul nenumaratelor posibilitati pe care bugetul i le punea la dispozitie, Malick a schimbat din mers, in mai multe randuri soarta productiei, cel mai drasnic fiind insa momentul post-procesarii, acolo unde, practic, sensul intregului demers s-a schimbat considerabil fata de scenariul initial, printr-o reducere de proportii a materialului inregistrat.

I remember my mother when she was dyin', looked all shrunk up and gray. I asked her if she was afraid. She just shook her head. I was afraid to touch the death I seen in her. I couldn't find nothin' beautiful or uplifting about her goin' back to God. I heard of people talk about immortality, but I ain't seen it.
I wondered how it'd be like when I died, what it'd be like to know this breath now was the last one you was ever gonna draw. I just hope I can meet it the same way she did, with the same... calm. 'Cause that's where it's hidden - the immortality I hadn't seen.


Îmi amintesc cand mama mea era pe moarte, cum arata foarte slabita si pamantie. Am întrebat-o dacă ii este frică. A clătinat din cap. Mi-era fost teamă să ating moartea pe care am am văzut-o în ea. Nu am putut găsi nimic frumos sau înălțător in drumul ei, înapoi la Dumnezeu. Am auzit oameni vorbind despre nemurire, dar eu nu-o vedeam.
M-am intrebat cum va fi atunci cand va trebui sa mor..cum va fi cand respiratia mea de acum va deveni ultima ...Sper doar sa pot intalni clipa aceea asa cum ea a primit-o pe a ei...cu acelasi calm..Pentru ca in asta sta ascunsa imortalitatea pe care n-am vazut-o atunci......



Remarcabil in opinia mea este si modul in care Malick aminteste in ecranizarea sa alte filme mari care au tratat acelasi gen, prognozand faptul ca la un moment dat toate aceste opere se vor afla intr-un loc comun si ca acolo toate vor fi comparate...Nu discut despre replicile evidente la Platoon, Full Metal Jacket, (sau aluzii la)Saving Private Ryan...dar spun de Elem Klimov (scenele ramase fara coloana sonora si fara participarea actorului din prim plan ce devine doar spectator), spun de The Deer Hunter (scenele de rapel ale vietii civile si inca cateva) si mai adug Apocalypse Now (incompetenta, oportunismul si veleitatile militare)

„Pacea infrange orice razboi” iar pentru ca pacea sa existe razboiul trebuie pastrat in actualitate...

Insa ca sa nu uiti nicio clipa costurile interventiilor militare, nu cele in bani, cele in traire, sau mai ales cele in morti..du-te sa vezi The Thin Red Line, ca nu-i decat o poezie rostita in cadre cinematografice versificate..

Acest topic a fost editat de The Dude: 13 Nov 2013, 05:58 PM

Titanic
Titanic - James Cameron (1997)


" The juxtaposition of rich and poor, the gender roles played out unto death (women first), the stoicism and nobility of a bygone age, the magnificence of the great ship matched in scale only by the folly of the men who drove her hell-bent through the darkness. And above all the lesson: that life is uncertain, the future unknowable...the unthinkable possible."



In anul 1995, cu o filmografie de constant succes box-office, James Cameron (The Terminator, Terminator 2: Judgment Day, The Abyss, True Lies, Aliens), era un regizor aflat “pe val”, si ca atare: cu aspiratii fara limite.

Nu o singura data, si nu doar intr-un singur loc, Cameron si-a declarat ambitia de a realiza cel mai grandios proiect cinematografic incercat vreodata, si pentru asta nu a ramas cu mainile in san asteptand vreo solutie miraculoasa din partea divinitatii. Si-a pregatit cateva story-uri importante, toate asteptand sa devina scenarii, si cu ele in maini a inceput sa cutreiere birourile unor posibili factori inetresati, insa demersurile pentru a obtine incredintarea unui proiect important se poticneau de fiecare data. Politica a trebuit reevaluata.

Pana si cel mai prapadit cunoscator al showbitz-ului stie ca realizarea oricarei productii incepe invariabil din acelasi punct: de la bani si de la numarul lor; ce nu stie nici el, si din pacate nici o sumedenie de alte persoane (din care unele cu serioase pretentii), e ca aceasta conditie e una necesara, insa nu si suficienta. Un adevar caruia James Cameron a trebuit sa ii faca fata mai curand decat se astepta, caci noile sale intreprinderi, de a obtine o investitie mare fara un subiect precis pe tapet, s-au vazut rasplatite in cel mai neasteptat mod, si fara multa bataie de cap: studiourile Paramount Pictures si 20th Century Fox, i-au alocat dintr-o strigare un buget aproximat la 200 de milioane de dolari (la vremea respectivă, cel mai mare din istoria filmului).

Singura conditie era ca plotul sa relateze povestea naufragiului transatlanticului RMJ Titanic – An Olympic-Class Ocean Liners, adica a celei mai rasunatoare si spectaculoase catastrofe maritime din toate timpurile, iar socoteala nu era deloc complicata: un eveniment de o asemenea magnitudine avea cele mai mari sanse sa nasca o poveste care sa il egaleze in interes.

Un fir al gandirii pe care James Cameron l-a preluat fara prea mare convingere, dar pe care l-a urmat consecvent, in toate amanuntele lui, alegerea dovedindu-se in final o optiune castigatoare pe toate fronturile.

Intr-adevar, analizand documentele vremii Cameron a observat ca povestea uriasului pachebot incepe cu ani buni inainte de lansarea lui la apa, chiar inainte de constructia lui, cand, o furtunoasa si ampla campanie de presa mediatiza proiectul anuntand prima nava “de nescufundat” si primul vas de croaziera capabil sa ofere calatorilor conditii de lux, dotat cu....ascensoare, piscine, restaurante, biblioteci, sali de sport, teatre, cinematografe, cazinouri, clase de pasageri, etc.



In consecinta, reluand identic etapele povestii, filmul a inceput prin a se ante-anunta cu mare valva, intr-un tornado de presa, cu un episod colateral: regizorul a pornit in cautarea epavei vestitei nave maritime. Actiune de mare amploare, care il antrena (publicitar) in derularea ei si pe vestitul oceanograf Robert Ballard, cel care isi dedicase deja intreaga viata acestui quest. Sigur ca misiunea a fost o reusita, sigur ca intreaga expeditie a fost decontata din bugetul filmului….si sigur ca James Cameron a fost prima persoana care sa coboare pana la adancimea de la care resturile Titanicului puteau fi vizualizate. Saptamani la rand televiziunile din intreaga lume au preluat stirile, neuitand niciodata sa mentioneze, ca pe un amanunt nesemnificativ, ca de fapt actiunile pregateau o productie cinematografica.




Mai departe, in lungi ore de studiu si cercetare, au fost colectate toate datele ce s-au mai putut aduna despre fiecare participant al fatidicei calatorii, in cautarea unui destin, a unor intamplari, si/sau a unei conjuncturi, din care sa se poata extrage o naratiune adevarata; care sa nu aiba nevoie de imaginar, ori de basm, sau de fantezii…



Foarte multe artefacte din cele recuperate cu prilejul descoperirii ramasitelor transatlanticului au fost investigate la randul lor in speranta ca macar unul singur dintre ele detine o poveste suficient de solida ca sa poata suporta dezvoltarile necesare unui succes de cinema.

Rigoarea echipei de scenaristi a mers pana acolo incat intregul raport al accidentului care a provocat scufundarea a fost reinvestigat, de data aceasta si prin confruntarea cu noile dovezi ivite in urma examinarii directe, dar si prin prisma marturiilor aparute la decade dupa consumarea ultimelor ecouri de presa.

La capatul unui efort titanic, nimic concret nu s-a putut identifica…Numai fragmente putin interesante in sine..Asa ca textul si subtextul acestei pelicule contine date fictive, ce imbina in mod armonios dovezi fizice reale, franturi de marturii, secvente de reconstituiri, parti a unor drame ce au fost fara indoiala traite la intensitati egale.

Actele de eroism si lasitate, profesionism si amatorism, dragoste si gelozie, panica si luciditate, umanitarism si animalism, bine intersectate, defileaza in prize de o exceptionala calitate, in decoruri bogat alcatuite (atat la propriu cat si la figurat), captate in deschideri specifice panoramarilor si panoramicului, intr-un eclaraj adecvat mediului din care sunt preluate (culori in pastel filtrate dream pe puntea de la clasa 1 – culori muncitoresti, kodak moments la clasa a 3 a, iar apoi cand tempoul se schimba, tehnicile sunt inversate intre ele, vezi scena petrecerii irandeze vs salonul premergator dezastrului)…coloana sonara e adaptata si ea fiecarei situatii in parte…





De apeciat grija lui James Cameron de a nu repeta secventele de impact ale celorlalte ecranizari, nici macar in variante de interpretare, si persevererenta cu care el incearca sa dea o identitate proprie unui narativ ce pana la el, fusese literalmente intors pe toate fetele..

O drama de arhive si o iubire frumoasa...Intr-un film extrem de atent si de meticulos muncit, cu desfasurari impresionante si credibile, unghiuri curajoase si decupaje indraznete, totul intr-un montaj in care intensitatea momentelor e reglata din lungimea cadrelor si/sau a secventelor proiectate.



Titanic a devenit un enorm succes financiar și critic. A fost nominalizat pentru paisprezece premii Oscar, câștigând unsprezece trofee, inclusiv cel mai bun film și cel mai bun regizor. A devenit filmul cu cele mai bune încasări ale tuturor timpurilor(de peste 1,8 miliarde de dolari la nivel mondial) - primul film care să produca peste un miliard de dolari - și și-a păstrat acest titlu timp de doisprezece ani când a fost depășit de următorul film al lui Cameron, Avatar. Titanic a fost clasat pe locul 6 de către Institutul American de Film în Top 10 cele mai bune filme epice.


In general recunoasterea unei capodopere ce soseste din directia eficientei economice, si/sau de pe calea cumulului de premii ale Academiei nu semnifica recomandari demne de incredere…dar sunt aproape intotdeauna recomandari justificate…iar in acest caz chiar pe deplin meritate.


Du-te sa il vezi…e un succes.

Acest topic a fost editat de The Dude: 16 Nov 2013, 12:44 PM

Începutul
Inception - Christopher Nolan (2010)


"Is this not a strong, beautiful metaphor for the cinema and its power of illusion?"


Ce se mai fura in lume ? pai potrivit lui Christopher Nolan (Batman Begins, Prestigiu și Cavalerul negru) intr-un viitor nu foarte indepartat se vor fura visele. Bine, ele se fura de multa vreme, insa in curand, hoti specializati se vor apuca sa iti cotrobaie prin subconstient, alegand de acolo tot ce poate avea vreo valoare. Pentru asta, un minim de aparatura, incape intr-o servieta, si o echipa din care musai un arhitect ce trebuie sa refaca ambientul necesar visului celui care va fi jefuit.

Inducerea starii de somn e realizata de un alt specialist, ce trebuie sa cunoasca foarte bine acele droguri ce nu iti altereaza visarea, care sa actioneze imediat si numai atat cat trebuie; iar daca situatia o impune, un partener te va putea insoti. Iata asadar formula unei trupe complete si minimale



Nu suna rau deloc, iar ideea e imbogatita de detalii la fel de valoroase precum alterarea scurgerii timpului, caci cinci minute de vis echivaleaza cu o ora de veghe, iar moartea in timpul reveriei corespunde trezirii.

Noua ani i-au trebuit lui Christopher Nolan sa lucreze la acest scenariu, care a reusit sa obtina in numai 80 de pagini un buget de 160 de milioane de dolari: dar a meritat, caci filmul sau Inception e o impresionanta realizare.



Hotii de visuri din ecranizarea sa primesc insa o misiune ce pare imposibila: aceea de a implanta un gand in constiinta cuiva, sugestie ce urmeaza sa devina opinie si care in final va genera actiuni intr-o anumita directie; una care sa favorizeze interesele celui ce finanteaza banda de delicventi…Suficient de complicat ?

Ei bine daca vi se pare simplu adaugati la plot starea de visare simultana pe trei niveluri (vis, in vis, din vis) cele trei dimensiuni ale timpului diferite pentru fiecare nivel…dar si faptul ca cel in mintea caruia se umbla este instruit sa faca fata unor asemenea atentate…iar subconstientul lui are pregatite echipe bine antrenate de bodyguarzi ce trebuiesc infruntate…



Reprosurile care acuza productia asta de un story mult prea incalcit sunt in mare parte justificate, asa ca pentru a pastra spectatorul in fata ecranului pe intreaga durata a celor 148 de minute, Christopher Nolan e obligat sa stabileasca o actiune plina de suspans si de neprevazut, incarcata cu efecte de calculator socante. Aglomerarea de date are si ea nevoie de reluari succesive ale temei si de explicatii repetate, care pentru cel ce a venit pregatit la aceasta vizionare ar putea fi stanjenitoare.



Nu e prea multa cinematografie in Inception, insa e multa filozofie, mult pitoresc si mult farmec. Prelucrarile de imagine cu iluzii incarcate de un inedit rar, suplinesc de minune lipsurile destul de insemnate ale peliculei, facand-o sa arate bine de tot in ansamblul ei.

Atat despre spectacolul, actiunea si narativul productiei asteia, bine controlate si atent echilibrate. Sa zicem doua vorbe si de frumusetea ei…ca are si asa ceva. E o minunata poveste de iubire, in care el si ea construiesc un oras, de fapt o intreaga lume, pe taramul visarii, o lume pe care o locuiesc impreuna cu atat nesat incat incep sa se indoiasca de realitate, de existenta ori de utilitatea ei.



Toti iubitii isi construiesc o lume numai a lor, dar fiecare din ei o locuieste de unul singur pe a sa, umpland golul cu imaginea celui/celei pe care o indrageste..Chiar si cand viseaza impreuna indragostitii nu isi locuiesc reciproc lumea inchipuita…Cei doi protagonisti ai acestei intamplari insa reusesc sa faca asta, desigur in mod metaforic.

Desi privelistea personajelor aflate in letargie, dar foarte active in alta parte pare preluata din The Matrix, aceasta e singura asemanare, pentru ca acolo totul e controlat de un imens calculator, iar aici numai de labirintul mintii celui care viseaza.

Ultima secventa a filmului imi pare o gaselnita extraordinara...titirezul care se invarte, si care prin rolul totemic jucat, ne spune in felul asta ca da...in ciuda a toate prin cate am trecut mai bine de doua ceasuri: da...traim in realitate si nu in vreo fantezie....

"Behind him, on the table, the spinning top is STILL SPINNING. And we – FADE OUT"



Du-te sa vezi un film absolut magic, nu doar ca sa aflii ce se mai fura prin lume...
.... ci ca sa stii cum sa iti poti apara visele de hoti…de hoate…




Picanterii:
Scena colidorului ce se roteste a necesitat constructia speciala a unui décor lung de 30 de metrii ce putea fi invartit in jurul axei sale..a fost nevoie de aproape doua saptamani pentru ca actorii sa se poata obisnui cu miscarea culoarului si sa poata ramane in picioare pe timpul filmarilor. De asemenea scena exploziei din visul Ariadnei nu a folosit niciun material pirotehnic ci doar nitrogent presurizat.


Acest topic a fost editat de The Dude: 18 Nov 2013, 06:45 PM

Povesti din L.A.
Crash - Paul Haggis (2004)

Pai daca Pulp Fiction-ul lui Quentin Tarantino a fost explicat de un critic de film ca pe ecranizarea unui scenariu imprastiat de vant, si ale carui pagini culese in graba au fost reasezate in dosar fara sa se mai tina cont de ordinea lor, atunci filmul Crash este cu siguranta un bibelou scapat din maini, care s-a spart in mai multe cioburi pe care spectatorul trebuie sa le culeaga pe rand, cu atentie, si in speranta ca vasul ar mai putea fi reparat. O suita de istorioare ce se intalnesc intre ele intr-un story despre „inegalitati biologice”(discriminari etnice, religioase), cu o abordare ce impresioneaza mai intai prin impartialitatea ei, dar si prin explicatiile generale pe care le gaseste rasismului, si anume: ignoranta si tabuurile.



E o punere in scena care are sa iti placa foarte mult, pentru ca personajele lui Haggis (asemeni multora dintre noi) sunt deopotriva si victime si promotori ai rasismului, iar actiunile lor oscileaza radical, in limitele maxim admise dintre aceste doua extreme; pentru ca cinematografia utilizata este de un mare efect, cu preluari de imagini alese priceput si in acord perfect cu tematica scenei la care sunt utilizate; cu o alternanta de montaj prompta si punctuala, ce urmareste gradual povestile pana cand ele converg, si care apoi le impleteste intr-un discurs coerent, atragator si bine secondat de suportul actoricesc.



Crash e si el un film consticios muncit..Nu stim cati ani a lucrat la el Haggis, pentru ca nimeni nu ne-a spus. Stim doar ca proiectul era un „copil de suflet” al sau, unul pentru realizarea caruia (cu un buget minuscul) regizorul s-a vazut nevoit sa utilizeze toate resursele disponibile. Astfel filmarile de interior s-au realizat in cea mai mare parte in locuinta lui Haggis, cu echipamentele (imprumutate partial oficial) de la serialul Monk la care colabora, si utilizand pentru scenele de exterior masini ale membrilor echipei de filmare. In ciuda handicapului lipsei de bani, productia a fost pana la urma un adevarat succes de casa, aducand incasari de sapte ori mai mari decat bugetul investit.



Recompensat cu premiul Oscar pentru cel mai bun film in 2005 (plus inca doua), Crash detine si trista reputatie de a ocupa locul intai in clasamentul celor mai proaste filme care au primit prestigiosul premiu (urmat la departare de Slumdog Millionaire si de Chicago), nu putine fiind glasurile care sustin ca premiul castigat ar fi trebuit sa revina favoritului Brokeback Mountain, in alegerea caruia, teama de latura lui homosexuala ar fi afectat obiectivitatea juriului.



Cele mai frumoase scene, si centrul de greutate al filmului, sunt cele ale Larei, o fetita de varsta basmelor. In seara cand tatal ei o gaseste ascunsa sub un pat, de teama unor impuscaturi care se facusera auzite din strada, ea primeste o mantie invizibila si impenetrabila, menita sa o fereasca de gloante......Intr-o secventa ulterioara, Lara, convinsa ca poarta inca mantia fermecata (in care crede cu toata convingerea, caci i-a fost daruita de tată), se arunca intre un agresor si parintele ei pentru a il proteja pe acesta de focul de arma care urma sa ii loveasca pieptul..Dar, miraculos, glontul e unul orb, nepericulos, insa toti credem ca mantia a functionat..intr-o superba pirueta filmul chiar sugereaza asta...De minunata intamplare, cel mai putin surprisa este desigur Lara..si asta incarca emotional intamplarea pana la sublim..





Directorul Paul Haggis (Red Hot, In the Valley of Elah, The Next Three Days, Third Person)...mai cunoscut publicului ca senarist decat ca realizator (The Love Boat, The Facts of Life, Million Dollar Baby, One Day at a Time, L.A. Law, Flags of Our Fathers) surprinde prin tot ce face in aceasta superba ecranizare, atat prin maturitate, cat mai ales prin procedeele utilizate, puterea mesajului, simplitatea si predictibilitatea unui narativ, precis, metaforic si militant in acelasi timp.

Toti oamenii sunt la fel...rasismul este o superstitie stupida si lipsita de sens.
Du-te sa vezi un film bun, care are sa te convinga usor de adevarul asta...si in mai multe feluri.



Picanterii:
Dintrun motiv, insuficient de clar mie, The Crash a facut in repetate randuri obiectul unor metode experimentale educationale, institutionale si/sau...de tratament (?), filmul fiind prezentat la cursurile elevilor pentru a servi ca baza de discutii in scopul insusirii unor principii etice, ca parte din programul de instruire al unor cadre din administratia publica, ori in terapia de grup ca mijloc de investigare si curativ..


Acest topic a fost editat de The Dude: 20 Nov 2013, 02:37 PM

Andrei Rubliov
Андрей Рублёв, Andrey Rublyov - Andrei Tarkovski (1966)

"Creatia este unul dintre momentele de pret in care ne asemanam Ziditorului; de aceea, n-am crezut niciodata intr-o arta independenta de Ziditorul suprem, nu cred intr-o arta fara Dumnezeu. Sensul artei este rugaciunea, este rugaciunea mea. Daca aceasta rugaciune, daca filmele mele pot aduce oamenii la Dumnezeu, cu atat mai bine. Atunci viata mea isi va capata intregul sens: acela, esential, de a sluji."- Andrei Tarkovski



E o “fresca istorica” acest film (era sa zic “aceasta capodopera” dar sintagma e mult prea firava ca sa poata sustine intraga greutate a productiei, asa ca acolo unde exactul nu poate fi intrebuintat…e mai bine sa lasam ambiguitatea sa domneasca).

Suntem invitati sa credem ca ar fi vorba de o monografie a pictorului de icoane rus Andrey Rublyov, un artist plin de imaginatie si indrazneala ce avea sa impuna un stil extrem de personal si de autentic interpretarii ortodoxe a picturii laice, dar care avea sa aduca si importante influente ideative in intreaga creatie plastica ce i-a urmat.

Insa nu este asa.
Cei 25 de ani pe care narativul ii urmareste in decursul unei proiectii de 205 minute sunt chiar cu totul altceva.
Sunt o investigatie, nu a unei perioade pline pana la refuz de trairi esentiale, nu o relatare a unor evenimente ce au marcat istoria Rusiei, nu destinele unor personaje puternic afectate de vicisitudinile timpului.
Sunt o investigatie asupra conditiei artistului in societate si despre rolul artei in lume.
Sunt o inevstigatie ce isi propune sa reconstituie cum se instaleaza, cum creste si cum transforma fiinta actul credintei.

Pentru o monografie a unui erou national ?...in mult prea multe scene Rublyov lipseste, iar pentru o foarte lunga perioada el isi autoimpune un cod al tacerii fiind in cadru doar o prezenta (care, in treacat fie spus, este o excelenta metafora cinematografica)



Andrey Rublyov-ul lui Tarkovski este un studiu ontologic, o entelehie existentiala si o metafora hermeneutica de o inestimabila valoare, iar faptul ca lucruri de o asemenea profunzime se pot transmite intr-un mod atat de simplu, cu o geniala lejeritate, ar trebui sa fie pentru oricine (artist, filozof, sociolog, consumator de arta, etc) pilda exemplara.

Exegetii acestui film remarca meritoriu mai ales contextul in care s-a realizat ecranizarea, adica in mijlocul unui mediu ateu, totalitar si represiv; ei opunand continutul scenariului situatiei contemporane productiei si identificand in plot aluzii, trimiteri, insinuari, elemente de pamflet; toate conducand spre concluzii din alta dimensiune, una apartinand trecutului recent, dar la fel de actuale si empatice.



Ca in intreaga opera a lui Tarkovski intalnim si aici sumedenia de planuri care evolueaza si se dezvolta simultan, cu interferente neasteptate si descarcari previzibile, cu personaje vii si lapidar creionate (din numai cateva replici). Cadrele alese fotografic, manipularea eclarajului in reconstituirea ambientala, tensionarea unor secvente din tehnica contrastului utilizat (clar/obscur) si explozia de culoare din ultimele secvente alipite unei realizari integral alb/negru, ne reamintesc repede cu cine avem de a face.

"Atins de o idee creativa, omul incepe sa auda in sine insusi aceeasi chemare a adevarului, care i-a oferit artistului oportunitatea producerii operei sale. Cand este stabilita o legatura intre creatie si cel care o priveste, acesta experimenteaza o stare sublima si purificatoare. In aceasta aura care uneste productiile si audienta, cea mai pura parte din noi se descopera si insetam de dorinta de a o face libera. In aceste momente ne recunoastem propriile adancimi spirituale si cele mai intense stari ale propriilor emotii."

Filmul Andrey Rublyov (pana la urma o altfel de viziune a istoriei si a spiritualitatii, ce nu cauta raspunsuri ci doar identifica intrebari) este alcatuit din opt componente: un prolog si sapte episoade ce isi propun sa umple sfertul de veac la care se refera. Fiecare dintre parti este o poveste, o atitudine, un discurs si un eveniment istoric probabil, toate la un loc urmaresc cateva personaje si devenirea lor.

Prolog - I. Măscăriciul (1400), II. Teofan Grecul (1405), III. Patimile după Andrei (1406), IV. Judecata de Apoi (1408), V. Năvălirea (1408), VI. Tăcerea (1412), VII. Clopotul (1423)



Nici nu stii care-i mai frumoasa…Dar cu siguranta prologul si ultima dintre ele sunt cele mai spectaculoase. Pentru ca totul incepe cu zborul unui balon cu aer cald, improvizat (care se si prabuseste) insa de la bordul caruia un mujic curajos, curios si inventiv poate imbratisa vederea de ansamblu a teritoriului unei manastiri…si implicit prin acest artificiu poate anunta cadrul general al plotului ce va urma. Prin contrast, ultima parte a filmului reia la alta scara de reprezentare tot taranul curajos, curios si inventiv, de data asta incarcat cu responsabilitatea fata de un angajament la fel de periculos, dar aflat de fapt intr-o lupta mult mai apriga cu propriile limite…O lupta pe care reuseste sa o castige si sa o piarda in acelasi timp, caci succesul il consuma si il epuizeaza, lasandu-l in urma, prada propriilor contradictii si incertitudini.



Andrey Rublyov nu-i doar un film, nu-i vreo realizare, nu-i nicio capodopera..
E ceva peste toate astea si mai este si un important reper al cinematografiei…

Sau cum spunea cineva:

It is not a film that needs to be processed or even understood, only experienced and wondered at.

…ori altcineva:

We're reminded of what beauty is. It is as close to transcendence as cinema gets.




Nu mai pierde niciun moment: DU-TE SA IL VEZI !!!





"In cinema it is necessary not to explain, but to act upon the viewer's feelings, and the emotion which is awoken is what provokes thought," wrote Tarkovsky in 1962.



Picanterii:
apropierea mea de Rubliov este una speciala...intrucat sunt fericitul posesor al unei icoane miniaturale ce apartine marelui artist. icoana are o intreaga istorie si se afla intr-o stare foarte buna. ea ii reprezinta pe sfiinti arhangeli Mihail si Gavril...sic...

Acest topic a fost editat de The Dude: 25 Nov 2013, 06:59 PM

Scurta Istorie a Cinematografiei
- episodul 7,

Noul Val Francez



Socotit azi “una dintre scolile cele mai organizate si mai coerente din intreaga istorie a cinematografului” La Nouvelle Vague (numele acesta se datoreaza lui Francois Giroud ) se naste reluand conceptul “Kinoglaz” a lui Dziga Vertov din 1922. Anuturajul revistei “La Chaiers du Cinema” ,de care am vorbit in episodul trecut, (fondata in 1951 de Andre Bazin, prin Joseph-Marie Lo Duca si Jacques Doniol-Valcroze), propune o organizare noua a cinemaului prin instituirea statutului de demiurg creator, pozitie ce ar urma sa fie ocupata de regizorul de film.

Generic, curentul este o reactie (de contestare) la efectele filmului comercial, tot mai evidente si tot mai greu de ingerat de latura artistica a fenomenului cinematografic si introduce practic termenul de film de autor. El vine insotit de un adevarat manifest in care camerei de filmat i se atribuie functia de “ochi infailibil” iar tuturor celorlalte componente esentiale al imaginii roluri diferite de cele clasice (camera de fimat poate fi tinuta in mana, coloana sonora preluata in priza directa, cadrele devin lungi, decorurile de preferat cele naturale, lumina opusa eclarajului e acceptata si incurajata, iar prioritatea numarul unu revine surprinderii vietii reale “a societatii nude, a exprimarii filmice dezgolite de fictiune si make-up comercial “ .

Scenariile sunt vagi si cu final deschis, montajele nu se mai supun niciunei reguli, dialogurile contin multe adaptari de conjunctura, iar naratiunea se cere reconstituita. Actorii nu mai sunt obligatoriu profesionisti, iar rolurile nu se mai invata din partituri. Improvizatia devine stapana pe intreaga productie.

Primi critici de film de la “La Chaiers du Cinema” si sustinatori ai curentului, devin rapid primi regizori care promoveaza aceasta orientare. Ei sunt: François Truffaut, Eric Rohmer, Claude Chabrol, Jean-Luc Godard, Jaques Rivette, carora li se alatura Jacques Rozier, Louis Malle , Agnes Varda, si Jacques Demy.

Limbajul cinematografic propus cu surle si trambite este insa unul ermetic, frivol, conventional si superficial, iar dupa marele bum al impactului de piata (1970) curentul esueaza exact in zona din care s-a ridicat criticand, adica in filmul comercial (regizorii fiind pe rand atrasi in capacana rentabilitatii financiare). Nu in totalitate caci din el se desprind firav filmul politic (de stanga), psihologic si cel militant/fantastic.

Filmele Les Quatre cents coups, Fahrenheit 451, Tirez sur le pianist, La nuit américaine ale lui François Truffaut, dar si Alphaville, une étrange aventure de Lemmy Caution, Pierrot le fou, Made in U.S.A., La Chinoise a lui Jean-Luc Godard sunt reprezentative curentului , iar cei doi au fost denumiti: “ the Lennon and McCartney of the French New Wave”.



A influentat puternic cineasti ca:
1. Rainer Werner Fassbinder, Sofia Coppola, Martin Scorsese, Bernardo Bertolucci, Michael Mann, Abel Ferrara, Steven Soderbergh, Jim Jarmusch, Philippe Garrel, Pedro Costa, Edward Yang, Serge Daney, Gregg Araki, Apichatpong Weerasethakul, Wong Kar-wai, Abbas Kiarostami, Leos Carax, Olivier Assayas, Quentin Tarantino, si Steven Spielberg.

si a fost influentat decisiv de:
Luis Buñuel, Ingmar Bergman, Roberto Rossellini, André Bazin, John Ford, Jean Renoir, Karl Marx, Alfred Hitchcock, Robert Bresson, Jean Vigo, Kenji Mizoguchi, Carl Theodor Dreyer, Nicholas Ray, Orson Welles, Charlie Chaplin, Fritz Lang, Max Ophüls, Howard Hawks, Henri Langlois, Marcel Carné, Jean Cocteau, F. W. Murnau, D.W. Griffith, Bertolt Brecht, existentialismul ateu si crestin deopotriva....



va urma

Acest topic a fost editat de The Dude: 2 Dec 2013, 01:16 PM

Shutter Island
Shutter Island -Martin Scorsese(2010)




Prin anul 600 inaintea erei noastre, Cyrus Cel Batran (sau poate cel mare ?...ok, si cel mare si cel batran - am verificat), intemeietorul primului imperiu persan, introduce in tehnica cuceritorului elemente noi si spectaculoase, ce reusesc sa il transforme in constiinta popoarelor ocupate, din invadator in mesia izbavitor.

Renuntarea la mijloace opresive de carmuire specifice asupritorilor, perpetuarea culturilor, religiilor si traditiilor existente pentru supusii asimilati, inocularea in spiritul acestora a unui sentiment de respect autoritar, in locul celui de teama si teroare...Toate aceste strategii ne mai intalnite pana atunci in teatrele de operatiuni au ramas in istoria miltara ca o dimensiune noua, plina de forta si promisiuni, cu rezultate pe care nicio alta abordare nu le-ar putea permite, ceva ce avea sa se numeasca: razboiul psihologic.

Despre asta ar fi vorba in filmul Shutter Island, o pelicula ce isi dorea initial teluri modeste, succese periferice (si numai de palmares) cu o interesanta pozitionare spatio/temporara a temei, si cu o deschidere evidenta spre improvizatia de moment a dezvoltarilor din platou. Caci avem de-a face cu povestea unei institutii de experimente pshiatrice si a unui psihic aflat in observatia si gestionarea acesteia.



Cand a ales scenariul lui Laeta Elizabeth Kalogridis (scris dupa nuvela controversata a lui Dennis Lehane), Martin Scorsese nu a fost atras in mod special de subiectul propus. Mai degraba, aflat in plina efervescenta experimental/artistic, regizorul a fost absorbit de avantajele unei productii fara probleme de finantare, cu o libertate de exprimare quasi totala, si care nu punea nicio limita inventivitatii creative.



Trebuie spus ca Martin Marcantonio Luciano Scorsese (Mean Streets, Taxi Driver, Raging Bull, si Goodfellas), cineast cu un debut meteoric si fulminant, ce s-a afirmat prin genul de film italo-american gangsteresc, in care violenta, crima organizata si mediul interlop ocupau tot ecranul si acaparau spectatorul prin dezvaluiri spectaculoase, ori prin duritatea unor scene cine-verite, ce reiterau strict si exact, intamplari cu un corespondent direct in realitatile vremii.. Martin Scorsese, purtat prea brusc si prea timpuriu pe aripile succesului, suferea de aceasta angoasa a atingerii destinatiei fara parcurgerea tuturor etapelor necesare drumului; pana la urma un complex ce, sesizat si de presa de specialitate, se cerea rezolvat.



In realizarea productiei esti tentat sa crezi ca Scorsese nici nu s-a ingrijit de altceva decat de tehnicile de filmare. O gama impresionanta de obiective, o echipa de supervizori pe cinematografie si colaborarea directa cu doi operatori de mare marca, au insemnat prioritati cu mult mai importante decat alegerea distributiei unde rolul incredintat lui DiCaprio a rezolvat practic intreaga chestiune. Si pelicula chiar este un mare castig la capitolul cinema al carierei marelui regizor...caci abundenta filmarilor in plonjon, ce sugereaza o actiune monitorizata de tip big-brother, dar in acelasi timp accentueaza efectele de izolare ale insulei si a celor aflati in detentie acolo; cadrele largi si travelingurile axiale, scenele lugubre imprumutate din genul horror la care sunt inserate atatea aluzii....dar si cele de tip noir, reusesc sa contribuie semnificativ, direct in plot, sustinand parctic parti din poveste.



Ca Statele Unite au avut un interes permanent si major in studiul razboiului psihologic o marturisesc suita de documente devenite publice imediat dupa anul 1995, si abundenta scenariilor imaginate ce au urmat firesc acestei initiative; insa daca cele mai multe dintre acestea, trateaza in zeflemea sau cu umor implicarea, daca altele insinueaza story-uri ce experimente ce nu mai pot fi omeneste dominate, ori de zona SF; acest film unic incearca sa ramana cantonat in adevaruri istorice credibile (continuarea experimentelor hitleriste in gen Dr.Mangele), cu rezultate ce se incadreaza in cazuistica spitaliceasca de uzura (multe nereusite si pierderi).



Ce face din Shutter Island un film absolut remarcabil este insa modul in care el reuseste sa scape de sub orice control, sa capete un destin si o evolutie proprie, uimindu-si pana si creatorii. Realitatile sunt amestecate intre ele, starea de confuzie creste in dimensiuni si acapareaza tot ce atinge, pentru ca in final, rezolvarea prin abandon sa devina una ce contravine oricarei prognoze.



Dupa ce ai vizionat acest film, abia dupa aia, fa-ti timp si Du-te sa-l Vezi...ca el asa functioneaza; se dezvaluie abia a doua oara, intr-un exercitiu fascinant, inedit si eretic...intr-un experiment asemanator celor la care face permanent comentarii si sugestii; intr-un joc abil si manipulant cu mintea celui ce urmareste proiectia.




Filmul asta ? Musai...Du-te sa il (re)vezi !!!

Picanterii:
In realizarea scenei de reverie, in care, pe fundalul unei ploi de cenusa eroul principal isi imbratiseaza sotia, s-a utilizat consultanta de specialitate a unor consumatori de mescalina; acesta fiind drogul ce potrivit cunoscatorilor, ofera cele mai fidele „realitati alternative”. Subscriu. Este singurul (eu n-am incercat prea multe) ce furnizeaza trairi imposibil de opus celor adevarate.


Acest topic a fost editat de The Dude: 8 Dec 2013, 09:10 AM

Caligula
Caligula - Tinto Brass (mai târziu renegat), Giancarlo Lui, Bob Guccione (scene suplimentare) - 1979



Caligula: I have existed from the morning of the world and I shall exist until the last star falls from the night. Although I have taken the form of Gaius Caligula, I am all men as I am no man and therefore I am a God.

Caius Iulius Caesar Augustus Germanicu...sau pe scurt: Caligula (cizmulița în limba latină)

Caligula, imparatul nebun care a reusit sa intre in istorie prin numai patru ani de domnie, a caror cruzime si sadism au uimit Roma si intregul imperiu, care pe vremea aia insemna cam toata lumea constienta. Pentru cinema un nume care inca zgarie multe urechi simandicoase, caci la 34 de ani de la lansare acest film continua sa ramana interzis pentru cele mai multe dintre ecrane.

A fost acuzat de extravaganta pornografica si s-a auto-declarat o fresca fidela a unor timpuri in care morala si etica sexuala erau mult diferite de ce stim azi ca ar trebui sa fie. Nu e insa niciuna dintre cele doua, caci nu e o pelicula xxx si, iar in ce il priveste pe eroul principal, nu-i nici adevar istoric 100%...E doar o mare infruntare..una pe care e important sa o accepti.



Filmul Caligula are o poveste tare incurcata si sinuoasa. Ar fi trebuit sa fie in regia lui Roberto Rossellini, care isi adjudecase deja paternitatea unui mini serial dedicat imperatorului, si pentru care scenariul initial fusese scris cu dedicatie, dar lucruri s-au intamplat si productia, care pornea din start cu o aspiratie de clasa B, cu un buget si tinte modeste, a ajuns accidental in atentia media mogulului Bob Guccione (fondatorul Penthouse) ce tocmai isi pregatea intrarea in lumea investitorilor de cinema.



El preia demersul, tripleaza fondurile alocate, dar pune si doua conditii grele: filmul sa fie unul egal marilor productii hollywoodiene, si el sa abunde in scene de nuditate, si de sex explicit. Esecul de a ii incredinta regia lui Roberto Rossellini, care refuza conditiile, este urmat de cele ale lui John Huston, Lina Wertmüller si Federico Fellini (ultimul, apuca intr-un inceput de colaborare sa conceapa totusi, impreuna cu Danilo Donati, costumele); asa ca singura optiune disponibila a ramas alegerea unui director tanar, capabil si curajos. Sortii au cazut pe Giovanni Brass, realizator de film aflat in plina ascensiune, si caruia pelicula asta avea sa ii marcheze intreaga evolutie ulterioara.

Giovanni Tinto Brass nu este insa pe de-a-ntregul regizorul lui Caligula. Controversele cu producatorii l-au facut sa abandoneze proiectul inaintea intrarii lui in post procesare, acolo unde Giancarlo Lui (al doilea parinte al filmului) a adugat cateva scene hard celor si asa excesive turnate de Tinto...

In aceiasi nota Maria Schneider si scenaristul Gore Vidal au abandonat filmarile la scurt timp dupa debutul lor, iar actorii principali Malcolm McDowell, Helen Mirren, Peter O'Toole si Sir John Gielgud au fost foarte greu de convins sa isi duca pana la capat participarea. Chiar si asa, scenele in care acestia apar, au fost suplimentate cu adaugari ulterioare cu sosii, filmate din unghiuri ce le faceau greu de identificat, si in care intervin, ati ghicit, actiuni pornografice.



E o prestatie artistica discutabila: camera e mereu stupid plasata, iar abundenta stanjenitoare a scenelor clar/obscur, erotismul mecanic si violenta gratuita (vedem eviscerari, decapitari, violurii, zoofilie, necrofilie, sado-maso, castrari) descalifica demersul declasandu-l; Putine se leaga cu adevarat in decorul fastuos si in risipa de butaforii, iar cadrele coerente, destul de rare, nu reusesc sa salveze mai nimic din pretentiile cinematografice care nu depasesc conditiile unui jurnal de actualitati bine conceput.
Caligula insa, ramane un film care trebuie vazut. Toti cei care au criticat (pe buna dreptate) aceasta pelicula sunt unanimi in cele trei directii meritorii ale lui: rolul lui Peter O’Toole, interpretarea lui Malcolm McDowell si adevarul istoric al cotidianului, chiar daca ultimul apare diluat intr-un plot imposibil de asezat cap la cap.



„filmul Caligula nu e arta, nu e cinematografie si nu-i nici pornografie de calitate”..este insa o parte din istoria omenirii ce dezvaluie latura animalica a fiintei, cu pornirile ei, ce o pot, atat de usor, domina..e o impresionanta imagine a cetatii eterne, din suburbii si pana in palatul imperial ...(sa mai spunem ca filme de mare succes ca serialele: Spartacus (Rick Jacobson -2010), Roma (2005 - Allan Coulter), s-au coborat preluand din aceasta pelicula pasaje intregi in reconstructia atmosferei)

Una peste alta Caligula e un film numai bun de vazut, intr-o zi mohorata de iarna.
Reuseste sa te tina apropiat de ecran si te va surprinde cu siguranta in cateva dintre scenele lui cele mai picante.
Ca sa poti vedea Roma antica asa cum probabil ca a fost ea..Du-te sa vezi Caligula (neaparat varianta necenzurata !!!).




Picanterii:
Scena care a facut-o pe Maria Schneider sa paraseasca distributia acestui film este cea in care mai multi sclavi trebuiau sa ii ejaculeze pe trup, intr-un tratament de infrumusetare cosemtica destul de des utilizat in Roma antica de femeile ce apartineau clasei instarite; in scenele banchetului orgiastic in care sotiile senatorilor au fost obligate sa se prostitueze s-au folosit porno-artisti calificati, iar cadrul a fost filmat direct. Evenimentul evocat chiar s-a petrecut in ultima parte a domniei lui Caligula, iar in platou „destrabalarea” a fost una autentica, fara indicatii regizorale precise.


Acest topic a fost editat de Data'q: 12 Dec 2013, 10:31 AM

Fargo
Fargo – Joel Coen (1996)

THIS IS A TRUE STORY. The events depicted in this film took place in Minnesota in 1987. At the request of the survivors, the names have been changed. Out of respect for the dead, the rest has been told exactly as it occurred.

Primul film de mare succes al fratilor Coen (sapte nominalizari, din care doua Oscar castigate, un BAFTA si un Cannes), incepe cu aceasta asigurare bizara, ce se vrea serioasa, terifianta si amenintatoare. Este insa parte din plot, caci nimic din ce ni se relateaza nu a avut un corespondent intr-o intamplare adevarata, ci poate doar legaturi colaterale cu mai multe cazuri separate, intre care singura concreta e asemanarea cu celebrul asasinat din Helle Crafts - 1986 din Connecticut, in care cadavrul tocat intr-o masina de maruntit resturi din lemn nu s-a mai gasit niciodata, iar condamnarea s-a facut in absenta acestei probe capitale.







Productia urmareste asadar, escaladarea unor acte criminale, declansate din motive realtiv marunte si care prin dezvoltarile ulterioare conduc la mai multe omucideri, ce apar ca imposibil de evitat.

Incoltiti de ziaristi, fratii Coen au sfarsit prin a confirma public ca toate evenimentele din plot s-au intamplat in conditii similare, dar ca e doar vorba de istorii izolate ce au fost puse “cap la cap” intr-o fictiune plasata convenabil in spatiul geografic in care cei doi au copilarit, cu repere binecunoscute lor, si pe care imaginatia creativa a putut lucra mai usor.




Este un neo-noir potrivit sezonului (o iarna geroasa), in care Fargo e doar numele unei asezari indepartate din statul North Dakota. Cam pe acolo are loc aceasta inlantuire de acte violente ce se interconditioneaza intre ele, sustinute de o logica perfecta, de un story solid, credibil si captivant, intr-o derulare fluenta, prin intermediul unei cinematografii discrete, elaborate si extrem de atente, cu o coloana sonora in care accentul regional midwest “singsong” al protagonistilor, instituit cu mult efort si sarguinta este asa cum s-a spus: “un personaj important al intrigii”.

Spun “cam pe acolo”, intrucat stricto senso jurisdictia Brainerd este cea caruia ii apartine cazul, rezolvat natural si dezinvolt de un agent (simpatic) al acestei comunitati (intr-un rol exemplar – Frances Louise McDormand a primit Oscarul pentru el):



Deloc de neglijat umorul negru subtil, si usoara ironie strecurata catre subproductiile de gen, ce adaugate tehnicilor fondu enchaine in black (prin care se face trecerea dintre episoadele distincte al story-ului), dar si alternantei secventelor cu preluari de spatii largi, dominate de albul zapezii, adancimea soselei, perspectiva gardului de sarma, a personajelor atat de bine conturate in atitudine; fac ca urmarirea acestui spectacol complex sa devina o treaba simpla si foarte placuta…




Institutul American de Film a cotat Fargo pe locul 84, din primele 100 de realizari cinematografice ale tutror timpurilor, iar eu personal cred ca vizionarea lui (alaturi de Simple Blood, productia anteriora a fratilor Coen, cu care el are prea multe in comun) n-ar trebui sa lipseasca din cultura generala a nicunui cinefil.

In review-ul original, Roger Joseph Ebert, reputatul critic de film al prestigiosului Chicago Sun-Times si castigator al Pulizer Criticisme Price a catalogat productia drept "unul dintre cele mai bune filme pe care le-am vazut vreodata" adaugand ca "sunt productii precum Fargo, cele care m-au facut sa iubesc cinematografia" .



Perfect de acord: Du-te sa il vezi…



Picanterii:

influentele lui David Lynch sunt notorii pentru realizarile fratilor Coen (evidente si aici), totusi, scena din sectia de politie a districtului Brainerd este un citat perfect, daca nu chiar o replica directa la serialul Twin Peaks; aparitia lui Jose Feliciano a fost rezultatul unei intelegeri ce nu a cuprins si interesele casei de impresariat a muzicianului. Aceasta este motivul pentru care filmarile cu recitalul sunt mai mult aluzive.

Acest topic a fost editat de The Dude: 12 Dec 2013, 10:08 AM

A fost nevoie de ochii unui nebun (Vincent Van Gogh) pentru ca lumea sa poata fi vazuta intr-o alta lumina, si pictata in acest fel..

Nebunia e o boala, iar The Asperger's Syndrome o forma de autism destul de putin comuna. Avand in vedere lista persoanelor diagnosticate de-a lungul vremii cu aceasta maladie (Einstein, Mozart, Michelangelo, Andy Warhol, Steven Spielberg si... Bill Gates), ea ar putea fii una....de ravnit.

Nu stiu daca ei ii datoram rigoarea supranaturala a scenariilor din filmele semnate Steven Spielberg, insa pot afirma cu certitudine ca ea este atat de precisa incat numai explicatiile din patologic ar putea fi credibile.

Ca forma de tratament conventional, autismul presupune reactualizarea unor informatii existente dar reprimate, nu a unora absente, asa ca repetarea obsesiva a unor instructiuni ordinatorii elementare ar putea dezvolta conduite excesive. Nu as putea pune mana in foc ca e rezultatul vreunei terapii, insa filmele lui Spielberg cuceresc spectatorul in primul rand prin aceasta coerenta narativa in care toate elementele din plot se sprijina si se sustin unele pe altele intr-o inlantuire perfecta si intr-o logica fara fisuri. Mai mult decat orice Spielberg e tipicar si chitibusar.



Cea mai respectata si influenta personalitate a cinemtografiei contemporane, cel mai bun succes al ei (peste 3 miliarde de dolari castigati din cinema) si cea mai constanta si frecventa prezenta pe listele premiilor ori a nominalizarilor din intreaga lume a filmului, si-a inceput cariera la varsta de 13 ani utilizand o camera de amatori pe 8mm, si realizand cu ea un film de razboi (The Last Gunfight), ce a totalizat 40 de minute de proiectie. La varsta de 16 ani a putut pune cap la cap o productie SF (Firelight-140 de minute) ce a costat 400 de dolari (investitie personala) si care a adus incasari de 100 de dolari (in urma proiectiilor din cinematograful local).

Ca regizor adevarat insa, Spielberg semneaza primul afis abia in The Sugarland Express, si este imediat reperat de critica care ii lauda procedeele de filmare si tehnica, desi reteta finala se inchide pe pierderi financiare.



Cand a realizat Jaws, Steven Spielberg nu implinise 29 de ani, iar filmul, cu un buget de 8 milioane de dolari a adus incasari de peste 470 de milioane, a declansat o psihoza mondiala, un curent horror, o puternica franciza "Jawsmania"......si a adus trei premii Oscar.


**********************





Indiana Johnes and Raiders of the Lost Ark
Raiders of the Lost Ark - Steven Spielberg (1981)

„Dr. Henry Walton Jones, Jr., cunoscut ca Indiana Jones, sau Indy, este un personaj fictiv de aventuri, profesor de istorie și arheologie. George Lucas (autor scenariu) a creat acest personaj ca un omagiu adus eroilor de acțiune din seriile de filme din anii 1930.”



Ar fi trebuit sa il cheme Indiana Smith, dar Spielberg nu a fost de acord. In film rolul lui dr. Jones fusese scris in imaginea unui singur interpret: Sean Connery.... dar Spielberg nu a fost de acord...asa ca, dupa dezbateri importante s-a ajuns la compromisul Tom Sellek, ceva ce nu a durat, caci actorul a intampinat un refuz ferm al studiourilor de film cu care se afla sub contract.

Alegerea lui Harrison Ford a fost asadar „de conjunctura” si „cu dintii stransi”...Lucas, care il folosise deja pe Ford in seria StarWars nu vroia sa fie acuzat de lipsa de inspiratie in casting, utilizand mereu aceiasi actori (asa cum, in aceea perioada, functiona cuplul Sorsese/DeNiro, indelung comentat de critica), iar initial Spielberg ar fi dorit un actor debutant.



Aventurier, istoric, cercetator, curajos, justitiar, inventiv si perseverent; fara puteri supranaturale si plin de balbe si esecuri, Iniana Jones e un erou atat de pitoresc incat el s-a impus repede ca unul dintre cele mai impresionante personaje de film din toate timpurile (locul 2 in clasamentul American Film Institute, locul 6 in cel al Empire Magazine, locul 2 la Entertainment Weekly, locul 7 Premiere Magazine, si locul 10 in Fandomania.com). Intreaga lume stie de Indy. A lansat un stil, atat vestimentar cat si comportamental. Pentru multi e un idol, un exemplu de urmat, si un formator. Mai mult ca nimeni altul este un arhetip complet.



Pe de alta parte, seria de filme Indiana Jones (Raiders of the Lost Ark, Indiana Jones and the Temple of Doom, Indiana Jones and the Last Crusade, Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull) e evaluata ca cel mai important recital de quest care s-a publicat (scenariu), si care a aparut vreodata pe ecrane, caci intr-o cavalcada naucitoare ploturile travereseaza permanent continente, traditii, localizari tematice si temporale, genuri de film, intrigi, tipologii, legende clasice si moderne...Avem in aceiasi pelicula acte de vitejie si confruntari ww2, cavaleri templieri, sarje de aviatie, actiuni de spionaj, rapiri, intrigi amoroase, povestea graalului remasterata, interceptii navale si expeditii din amazonul adanc, india arhaica, egiptul antic, dar si din viitor...si astea intr-o nota comica, plina de haz si de umor.

Imaginatia este debordanta si nu cunoaste nicio limita...iar totul beneficiaza de un suport logic stabil, suplu, spectaculos, coerent, cursiv, posibil, versosimil si plauzibil. Rigoarea lui Spielberg merge pana acolo incat simte nevoia sa explice in unul dintre epispode pana si cicatricea (naturala) de pe barbia personajului lui Harrison Ford, pentru care imagineaza un mic accident justificativ..



Am ales pentru cronica de azi Indiana Johnes and Raiders of the Lost Ark, dar putea fi la fel de bine oricare dintre ele. Totusi, acest film (primul din serie) incepe cu un simbol plin de forta si se termina cu altul inca si mai puternic. A fost nominalizat la noua Oscaruri si a castigat cinci dintre ele, asta in corul asurzitor al criticilor, ce au acuzat academia ca filmului i-s-au facut o sumedenie de nedreptati.

Nu voi spune nimic despre script...nici nu stiu cum as putea face asta ?...Voi spune doar ca e un film de aventuri atat de bine facut, incat reuseste sa atinga visul de aur al genului: te tine cu sufletul la gura in fiecare dintre cele 115 minute ale proiectiei.



Si voi mai adauga ca primele imagini ale peliculei, ce reprezinta varful unui munte, sunt un omagiu adus studiourilor Paramount, care aveau o astfel de sigla. Au fost realizate cu mare bataie de cap, pentru ca identificarea in geografia cartografiata, a unei forme de relief care sa ii semene, nu a fost nici simpla, nici usoara. Spielberg a dorit asta, intrucat lansarea filmului coincidea cu aniversarea studiourilor.





Iarasi, ultimele cadre, o reusita mai mare decat intregul film, si care din pacate scapa majoritatii spectatorilor (epuizati de tensiunea si aglomeratia evenimentelor)...au o incarcatura emotionala majora. Buuun, americanii castiga, Arca pierduta e impiedicata sa ajunga in mainile lui Hitler, eroii rai mor ...Dar ce facem cu chivotul (arca)?...Nimeni nu pare sa isi fi pus cu adevarat problema...scopul intregi actiuni era ca el sa nu ajunga intr-o posesie gresita...asa ca, pana sa se decida la ce ar putea fi util, el e lasat in asteptare, ambalat corespunzator intr-o lada, condusa intr-un depozit plin ochi de mii si mii de lazi ambalate corespunzator, ce sugereaza tot atatea obiecte misterioase, cu puteri paranormale, care isi asteapta cuminti vremea de a fi investigate...analizate...cercetate..camera se retrage dezvaluind acest imens potential si acuzand vehement pe cei responsabili de nesolutionarea atator enigme identificate si acceptate ca atare...din acel depozit...ori de aiurea....





Ca sa te poti reintalni cu vise si trairi din copilarie, ori daca vrei sa alungi tristetea si sa iti recapeti optimismul in zile apasatoare ca astea (sau in oricare altele): Du-te sa vezi Indiana Jones....





Picanterii:
la un moment al filmului urmeaza o scena in care Indy trebuie sa se confrunte cu un spadasin arab urias. Lupta trebuia sa fie una plina de coregrafii specifice luptatorilor instruiti in duelul cu iataganul, ea se si anunta asa prin cateva maiestre manuiri premergatoare infruntarii. In ziua, alocata exclusiv filmarilor acestor secvente, Harrison Ford avea insa diaree, ca urmare a amestecului (in consum) dintre curmale si laptele de camila..Au fost reluate mai multe duble, fiecare intrerupta insa agasant de nevoile presante ale actorului. Admonestat prieteneste de Spielberg, Ford a replicat in suferinta: why don't i just shoot the bastard and get over with it ?...iar lui Steven asta i s-a parut o idee excelenta, filmul a preluat-o, ea devenind una dintre cadrele memorabile ale peliculei. Tot indigestia asta a lui Ford, e responsabila de introducerea in plot a tentativei de asasinat prin otravirea curmalelor care are ca victima simpatica maimutica pofticioasa si spioanca.


Acest topic a fost editat de The Dude: 14 Dec 2013, 09:06 AM

silver lining: a consoling aspect of a difficult situation; "every cloud has a silver lining"; "look on the bright side of it"
Playbook: a book containing a sports team's strategies and plays, especially in American football.

imposibil sa traduc, nu am stofa de traducator. sau poate n-am inspiratie azi.

#


Acest topic a fost editat de exergy33: 14 Dec 2013, 04:38 PM

.

Acest topic a fost editat de dandanescu: 14 Dec 2013, 08:30 AM

i don't mean no disrespect but...as vrea sa va rog sa stergeti posturile de mai sus

exergy33, Felina, Dandanescu..

acesta este un spatiu privat, in care derulez un experiment ce e serios afectat de orice interventie.

Nu e o invitatie la dialog: e un monolog...poate fi luat ca atare sau ignorat.

rog administratorii sa stearga toate aceste posturi ca off-topic...

multumesc mult tuturor pentru intelegere.



Acest topic a fost editat de The Dude: 14 Dec 2013, 07:49 AM

Frate nu incerc sa te lingusesc nu sunt genu’; iti fac un compliment cat se poate de sincer: recenziile astea sunt atat de bune incat ai putea sa le vinzi, mult mai bune decat cele din “1001 de filme de vazut intr-o viata” Felicitari! Poti sa stergi si promit ca nu mai postez. Astept recenzii la unele filme care mi-au placut, nu stiu daca o sa apara dar o sa te urmaresc in continuare.

mulltumesc Anthrax, multumesc tuturor

Donnie Darko
Donnie Darko - Richard Kelly(2001)

Potrivit prestigioasei reviste Empire, dupa Reservoir Dogs, acesta ar fi al doilea best-Indy-film evermade (sundance institute/festival). Este urmarea unui pariu cu sine a lui Drew Barrymore, pentru prima data (co)producatoare, ce s-a intrebuintat destul de serios in asigurarea distributiei, dar si a unei platforme de lobby credibil, care sa gireze investitia. Este insa si rezultatul tenacitatii si increderi regizorului Richard Kelly (Southland Tales,The Box) un tanar (26 de ani la data filmarilor) ce a crezut in scenariul sau, chiar si atunci cand toate evidentele indicau esecul (pe ecrane filmul a fost un dezastru financiar, abia la trei ani dupa, editia pe DVD, reprezentand un succes).

Suita unor evenimente nefavorabile era cat pe ce sa piarda aceasta importanta pelicula in noianul de anonimat, caci povestea unui accident aviatic, dublata pe fundal de un ipotetic final apocaliptic, a aparut pe piata simultan cu evenimentele de la 11 septembrie, iar lumea chiar nu vroia sa auda despre asemenea scenarii in zilele alea.



A fost nevoie sa treaca o vreme si au fost necesari mai multi entuziasti care sa insiste in promovarea unei realizari cu totul deosebite, altfel n-am fi ajuns niciodata sa ne bucuram de ea. Caci Donnie Darko e chiar ceva nou in cinematografie, ceva straniu si bizar, o istorie din care cele mai multe nu iti sunt dezvaluite decat la zile intregi dupa vizionare.



Intrebat despre ce e vorba in film, actorul principal Jake Gyllenhaal, a declarat sincer, senin si convins: „I have no idea...”...si adevarul este ca in multitudinea de alternative nici nu stii ce sa alegi...Este Donnie Darko povestea unui sacrificiu mesianic ?..sunt doar iluziile unui schizoid ?..e o numaratoare inversa pana la apocalipsa ?..sunt doar visele premonitorii ale unui mediu neantrenat si rezultatul lor ?...sau poate este vorba de instabilitatea unui univers tangential, care deruleaza in paralel aceleasi evenimente si care in final va fi absorbit de un vortex nimicitor ce va anula orice existenta, asa cum ni se sugereaza in explicatiile pe care Donnie le tot cauta ?

Greu de spus...cert este ca fiecare va gasi in aceasta minunata productie o poveste pe masura formatiei si pregatirii sale, iar asta e o extraordinara tehnica de introspectie, un remarcabil act artistic, si un impresionant exercitiu de investigatie. Mai mult decat atat, ca rezultat al faptului ca vizionarea proiectiei intriga si propune un ansamblu de variante, critica de specialitate s-a declarat invinsa si a cerut explicatiile necesare direct regizorului. In versiunea DVD (Director’s Cut) remasterata, avem o serie de interpretari comentate de Richard Kelly, ce merg in directia sf-ului, cu transfer temporal si realitati alternative, despre care insa, observatorul atent va sesiza ca nu sunt decat o prelungire si o multiplicare a aceluias joc...Pana la urma Kelly nu ne spune ce se intampla...ci doar ce crede el ca s-ar fi petrecut...Faptele prezentate in film raman singurele instrumente, si ele se afla permanent la dispozitia tuturor...ca si toate posibilitatile de intelegere. Fiecare extrage de acolo ce poate...



Donnie Darko e un puzzle urias din care sacrificiul final e singura certitudine...si nici ea pana la capat.
Ca sa poti sa iti construiesti propria ta versiune: Du-te sa vezi Donnie Darko...caci si el va privi in tine.





Picanterii:
Pentru comentariile privind sexualitatea Smurfilor (strumfilor) realizatorii au primit acceptul celui care a imaginat aceste personaje, motivatia lui ? afirmatiile lui Donnie sunt corecte. Coloana sonora a fost realizata de compozitorul Michael Andrews care din lipsa banilor necesari s-a vazut nevoit sa cante la toate instrumentele, inregistrarile fiind ulterior mixate. La inceputul si la sfarsitul filmului apar doua personaje ciudate, aceleasi, care supravegheaza distant actiunea; in comentarii s-a sugerat ca ei ar fi angajati ai autoritatii aviatice insarcinati cu supravegherea consecintelor accidentului ce face sa cada din cer motorul unui avion inexistent; in note Richard Kelly spune ca prin ele a vrut sa transmita senzatia unei prezente care l-a dominat permanent pe perioada filmarilor.

Acest topic a fost editat de The Dude: 16 Dec 2013, 04:08 PM

Scurta Istorie a Cinematografiei
- episodul 8,

Curente si Orientari



Noul Val Francez, insotit de nu mai putin influentul lui corespondent italian: Neorealismul, au reconfigurat asadar intreaga arta a filmului, asiguirandu-i acesteia pentru prima data: un postament solid, un set de reguli, o platforma/program, un sens, o structura flexibila, un target adaptabil, o motivatie si o justificare. Cele doua miscari au furnizat in acelasi timp si caile secrete de reconciliere cu tentatiile comercialului, si chiar si scuzele necesare intoarcerii la productiile interesate financiar.

Ca si in cazul celorlaltor arte, cinematografia se supune mai mult sau mai putin, acelorasi clasificari datorate modurilor si formelor diferite de exprimare, dar si a altor criterii ce tin de traditii nationale, cutume, geografie si cultura. Principalele curente care se desprind imediat ce filmul depaseste momentul de cotitura se produc rapid, aproape instantaneu, si sunt de fapt variante desprinse din acesta: Noul Val Suedez, Free Cinema sau The Angry Young Men Movement, New American Cinema, Cinema Nôvo sau Cinematograful Lumii a Treia, Cine-Verite-ul, Expresionismul German, Filmul romanesc, Filmul sovietic, Sundance Independent, etc. niciunul nefiind dupa parerea mea suficient de impozant incat sa merite titlul capatat, ori in masura sa provoace busculade notabile in evolutia cinemaului.

Desigur fiecare are particularitati specifice, insa ele sunt numai de nuanta, caci raman miscari artistice puternic influentate de a doua conflagratie mondiala si de impactul traumatizant psihologic si economic al acesteia, dar si de noile orientari care captau interesul public din artele plastice, literatura, filozofie, sociologie, etc. filmul suferind acut din cauza faptului ca a fost multa vreme cu cativa pasi in spatele celorlalte domenii, iar nevoia de a recupera insemnand pentru el o mereu vie, actuala si imperativa provocare.

In paralel cinematograful continua sa patrunda tot mai adanc in preocuparile mondene ale unor mase tot mai largi de persoane, iar ca o consecinta a acestui fapt investitiile din industria cinematografica isi mentin cresterea constanta, asigurand fundamentul de pe care se pot aborda productii tot mai costisitoare.

Cineasti meritorii, ce s-au afirmat ori consacrat prin realizari definitorii a unei anumite tendinte, converg rapid spre o zona de centru, apoi cad in extrema opusa, dupa care ajung intr-o adevarata oscilatie. O istorie a filmului de dupa anii ’60, ordonata in criterii si clasamente estetice ar fi foarte greu de scris si aproape imposibil de urmarit intr-o cronica fara prea mari pretentii (ca cea de fata) ce nu este adresata unui public adanc ancorat in fenomen, ci doar unuia cu aspiratii la cunostiintele generale. In locul ei continuarea povestii prin tratarea separata a destinului unor personalitati, ori a unor demersuri cu consecinte majore in dinamica procesului de devenire era de preferat si a si fost aleasa.



va urma,

Acest topic a fost editat de The Dude: 19 Dec 2013, 03:09 PM

Apocalipsul Acum
Apocalypse Now - Francis Ford Coppola (1979- redux2001)



Kurtz: We train young men to drop fire on people, but their commanders won't allow them to write "f**k" on their airplanes because it's obscene!


Oricat de greu ar fi de crezut, filmul Apocalypse Now a aparut ca proiect la sugestia a doi tineri asistenti de productie care, in 1969, il ajutau pe Francis Ford Coppola sa realizeze The Rain People...Cei doi, tabarasera pe scenaristul John Milius si il tot pisau pe acesta sa scrie o poveste despre razboiul din Vietnam, insa omul se lasa greu. Mai mult si mai repede decat el insa, (si chiar decat oricine) Coppola a fost sedus de idee, asa ca, strans cu usa mai din toate partile Milius a trebuit sa accepte. Cum nu avea chemare, si cum inspiratia ii refuza concursul, a decis insa sa rescrie si sa adapteze o poveste pe care o citise in tinerete si care il impresionase intr-un mod deosebit: Joseph Conrad - Heart of Darkness....Cei doi asistenti responsabili de inducerea dorintei lui Coppola ?...Pai, ei se numeau: George Lucas (25 ani) si Steven Spielberg (23 ani).....Acum ca i-am aflat ?...parca nu mai e la fel de greu de crezut…



In ciuda a tot ce s-a spus, ori s-a scris, Apocalypse Now nu este un film despre razboi...Este unul cu razboi; caci se intampla multe actiuni militare, oribilul confruntarilor armate e prezent, la fel ca si actele de eroism, ori de cruzime; gesturile disperate, personajele specifice, toate sunt la locul lor; insa filmul ca atare ne vorbeste cu insistenta despre alienarea fiintei, si despre posibilitatile ei de a migra din real intr-un univers de vis, atunci cand mediul nu mai este unul locuibil. Este un poem intrerupt de intamplari contradictorii, ce pot capata semnificatii multiple si asocieri neasteptate. E o atitudine...si nu-i deloc departe constatarea criticului care a concluzionat: acesta nu este un film despre Vietnam...acesta e Vietnam..…Vietnamul din constiinta americana, desigur.



Preluand subiectul din Heart of Darkness, adica intalnirea exploratorului Charles Marlow, cu semi zeul populatiilor autohtone din Africa Centrala, misteriosul si fascinantul colonist, sihastru si nebun deopotriva, Mr. Kurtz; dar si imaginea sarpelui (raul Congo, ce in film devine Nung River), tema calatoriei in amontele lui, parcurs dublu si simultan, atat in adancul junglei cat si in subteranele fiintei, pana la liman…tinta finala, abandonul civilizatiei, a conventiilor si a regulilor..pe fondul tot mai confuz al conflictului armat,…John Milius recita, sacadat, in ritm, un story ambiguu incarcat de simboluri ce emana o muzicalitate discreta, pe imagini preponderent in miscare, insotind narativul confuz si completandu-l fericit in preluari cinemascope incarcate de culori frematand in contraste neasteptate, cu un puternic si magic efect.

Ca si cum nu ar fi fost destul de generoasa in sine, asocierii Vietnam-Heart of Darkness ii sunt adaugate simbiotic infuzii importante si din influentele venite de la Werner Herzog - Aguirre, the Wrath of God cu un remarcabil rezultat tehnic.



Scenariul a abisal. Izbucniri spectaculoase sparg monotonia calatoriei, prin inserturi ce par sa apartina altor povesti si care nu fac decat sa repete ideea generala a plotului, aceea a unor personaje aflate intr-o situatie extrema de care nu par a fi constiente, ori pentru care au solutii existentiale sumare, simple, directe si ineficiente.

Vietnam e un loc care a inghitit in cei peste zece ani de conflict sume imense...iar pentru statele unite e responsabil de pierderea a peste 60 000 de suflete si de schilodirea fizica a altor 300 000 de militari. E un intreg moment de colaps al umanitatii, caci haosul si dezordinea au ocupat temporar, dar integral, acel spatiu, pe toate palierele care aveau vreo legatura cu el.

Ca sa poata face un film despre o asemenea stare de confuzie sociala, etica si existentiala, cea mai sigura si buna cale era ca intreaga atmosfera sa poata fi reconstituita in platou. Desigur, putin in acord cu asta , Francis Ford Coppola avea in cap alte abordari, insa este posibil ca rugaciunile lui (ce solicitau ca noul film sa „rupa gura targului")..sa fi fost ascultate, iar bunul Dumnezeu l-a ajutat asa cum s-a priceput el mai bine: adica cu o maxima competenta.



A fost cel mai ticnit, cel mai nebun si cel mai aiurea film realizat vreodata (..ca si cum apocalipsa intamplata ar putea fii altfel ??..caci a fost o adevarata Apocalipsa). Ghinionul, alegerile invariabil proaste, lipsa de inspiratie si irascibilitatea crescuta pana la cote de neinchipuit a lui Coppola, certurile permanente si crizele colerice, au facut ca totul sa alunece in ceva ce se anunta ca cel mai teribil dezastru din cinematografie. Pentru ca, hotararea de a incepe filmarile exact pe perioada anotimpului musonic a facut ca tabara, ce numara circa 900 de membrii, sa ramana nefunctionala saptamani la rand..Practic filmul isi cheltuise bugetul alocat (12,5 milioane) dupa primele cateva scene turnate, iar particularitatile amplasamentului (jungla filipineza) faceau imposibila ordonarea campusului in care consumul de droguri, de alcool si noianul de excentricitati, acaparasera integral echipele cu care nu se mai putea conlucra...



Coppola insusi traversa o perioda critica, vecina cu dementa si presarata cu dese accese de irational; Declansata initial din imposibilitatea obtinerii fondurilor scontate si continuata de refuzul in linie a lui Robert Redford, Jack Nicholson, Steve McQueen, James Caan de a juca rolul Captainului Willard...

Cand Al Pacino, omul ridicat de Coppola din nimic, raspunde la fel, isterizat pana la epliepsie, el isi arunca pe geam premiile Oscar castigate (avea sa mai recupereze unul singur din ele) si ameninta ca se lasa de cinema, insa demersurile financiare angajate deja in Apocalypse Now, nu ii mai permit retragerea. Un actor de rol secundar: Harvey Keitel, luat in prea mare graba, este demis numai cateva saptamani mai tarziu. Personalitatea pretinsa de rolul Willard fiind evident peste posibilitatile lui, asa ca in extremis se apeleaza la un quasi-debutant.



Cand ajunge la locul filmarilor, cu o cursa charter special inchiriata, Martin Sheen e consternat de ce gaseste acolo: o adunatura de hipioti drogati, beti, cazuti in promiscuitate si in afara oricarui control. Permanente scandaluri. Un Marlon Brando ostil, necooperant si interpretand constant altceva decat ce i se cerea sa faca...O totala degringolada...in fine, un Coppola rareori treaz si aproape niciodata calm.



Intr-o intamplare memorabila din acele zile, se povesteste frecvent de cearta violenta dintre Coppola si Dennis Hopper, primul reprosandu-i celui de al doilea ca e prea drogat ca sa isi mai poata aminti replicile..iar Denis, raspunzand taios: ,,...nu mi-le amintesc pentru ca nu am mai primit niciuna de zile intregi”...si asa si era..Scenariu nu mai exista...se filma dupa dispozitii afective si stari sufletesti, cadre comupse ad-hoc, ce urmau sa fie inghesuite ulterior in plot, nu se stie cum. Mai bine de un milion de metrii de pelicula au fost disponibili in faza de montaj, si materialul asta este cel care a permis varianta revizuita (imbogatita) a filmului din 2001 (redux).



Echipamentele necesare au inceput sa fie transportate in locatie de pe la sfarsitul anului 1975, iar in primavara lui 1977 in jungla, inca se filma. De luni de zile productia continua sa se realizeze din banii regizorului fara o urmarire reala a chetuielilor si cu toate excesele posibile. Coppola (ca si cameramanul, ocazional) consuma numai produse livrate zilnic cu avionul, nerefuzandu-si nimic, si asemanandu-se tot mai mult cu lunaticul Colonel Kurtz. Cand filmul a ajuns aproape de final, costurile lui erau deja de patru ori mai mari, iar marele Francis Ford Coppola, se afla intr-o stare mai grava decat falimentul (din cauza imprumuturilor contractate), gandindu-se iar, destul de serios la sinucidere.



Inca din perioada conflictului din Vietnam statisticile aratau ingrijorator ca majoritatea covarsitoare a militarilor angajati in lupte nu stiau deloc, sau cunosteau destul de putin, din amanunte elementare legate de natura conflictului la care participau. Cauzele razboiului, periferice si incerte, erau suplinite doar de doua imperative: sa ramana in viata si sa ucida cat mai multi inamici. Nici nivelurile superioare ale armatei nu erau mai bine informate, desi detineau parti mai mari din motivatii.

Pe campul de lupta actiunile au fost tot timpul stabilite in pripa, necorelate intre ele, ori in fazele lor succesive; intendenta precara, fantezista si cu desincronizari impardonabile; sistematizarea lacunara, arbitrara ori incoerenta.



Nu trebuie asadar sa ne mire cu nimic veletarismul colonelului pasionat William "Bill" Kilgore , seful escadrei de elicoptere, care aseaza semnul egal intre misiunea bombardamentului cu napalm si o partida de surfing in compania unui profesionist, pentru care nutreste o mare admiratie. Si nici micul trafic cu stupefiante, efecte, sau chiar echipamente militare, combustibil, armament, munitie...prostitutia institutionalizata, insubordonarea, familiarismul dintre structurile distante ierarhic, si bunul plac in adminstrarea ordinelor de lupta.

Fara sa vrea in mod expres asta, Francis Ford Coppola a reusit un film magnific restabilind aproape la detaliu o stare de lucruri asa cum a fost ea. Nu e nicio evocare aici...si nici multa cinematografie...s-a filmat doar, pe viu, ceva ce s-a re-creeat accidental in conditii cat mai fidele...si asta s-a putut face, nu prin regie, nu prin decoruri ori scenografii, tehnici, subploturi ori strategii de montaj: ci prin alinierea trairilor actoricesti la nivelul celor intamplate pe campul de operatiuni...Filmul asta nu a fost facut de o echipa de cineasti...El este cel ce s-a folosit de una pentru a spune in modul cel mai convingator o poveste ingrozitoare de la marginea umanitarismului. Pentru o data, filmul a preluat autoritar comanda peste tot si peste toate, apoi s-a exprimat liber pe sine….



Unanim remarcata de crtica, si plina de nenumarate aluzii, scena atacului aerian matinal, desfasurat in acordurile incitante ale raidului walkiriilor lui wagner este psihedelica, coplesitoare si mistuitoare. Nu ai cum sa uiti asa ceva; dupa cum n-ai cum sa mai pierzi din amintire secventele finale ale filmului, cele in care asasinarea lui Kurtz este suprapusa tesut (in acelasi stil, brevetat deja in Nasul) peste sacrificul ritual al unui taur, in acordurile ample ale piesei The End a grupului The Doors.





Vizionarea peliculei Apocalypse Now e echivalenta cu un exercitiu psihologic complex si major, unul capabil sa produca modificari evolutive; unul cu efecte in timp care revin obsesiv si pe neasteptate; caci cadrele inlantuite in momente lungi de proiectie contin informatii repetative, subliminal etalate si incarcate cu o sumedenie de alte mijloace de persuasiune. E o lectie despre valorile pacii spusa pe limba razboiului...




Somnul ratiunii naste monstrii, avertizeaza Goya atunci cand intalneste macelul armatelor;
iar Freud ne instiinteaza ca in adancul fiecaruia dintre noi, ei exista dintotdeauna...si ca stau la panda....



Du-te sa vezi ce poate face monstrul din tine, pentru ca ratiunea ta sa nu adoarma niciodata..

Coppola a inventat un apocalips pentru ca inspectandu-l, sa ti-l poata impartasi.
Cand ai sa mergi sa vezi acest film vei cobora exact in acel univers haotic.
Fii pregatit pentru asta.


Kurtz: I've seen horrors... horrors that you've seen. But you have no right to call me a murderer. You have a right to kill me. You have a right to do that... but you have no right to judge me. It's impossible for words to describe what is necessary to those who do not know what horror means. Horror... Horror has a face... and you must make a friend of horror. Horror and moral terror are your friends. If they are not, then they are enemies to be feared. They are truly enemies!



Picanterii:

*Scena betiei crunte a lui Martin Sheen este o filmare directa. Actorul era exact in acea stare, iar oglinda e sparta cu adevarat; taieturile de la mainii au necesitat cusaturi serioase, iar cameramanul si ajutoarele lui chiar s-au aflat in pericolul real de a fi atacati. Ca urmare a unor excese similare, in perioada filmarilor urmatoare Sheen (36 de ani), a facut si un infarct din care si-a revenit destul de greu, evenimentul punand sub semnul intrebarii soarta intregii productii.

*Dupa infinite scandaluri Marlon Brando, a fost trimis acasa pentru motivul pueril ca s-a prezentat la filmari nepregatit: nu a citit cartea Heart of Darkness (dupa care a fost scris scenariul), si nu a slabit, asa cum i s-a cerut. Va fi readus inapoi, dupa patru luni de absenta, contra unei sume de 3,5 milioane de dolari, insa nici a doua oara nu a respectat conditiile impuse. Rolul sau s-a turnat in conditii de iluminat obscur, cu dubluri, si prin suprapunerea unui monolog compus instant (cu multe citate din T. S. Eliot - The Hollow Men), ca reactie a lecturii impuse, pe care in cele din urma a realizat-o.

*Cadavrele atarnate in copaci, ori presarate in tabara colonelului Kurtz nu sunt recuzita. Au fost achizitionate (inchiriate) de la un antreprenor de pompe funebre, care la randul sau le "imprumuta" din salile de necropsie ale unor spitale. Atunci cand acesta nu a mai avut marfa de furnizat, el a trecut la deshumarea unor morminte recente, fapt ce a ajuns in atentia organelor competente locale, a generat o ancheta, si un imens scandal.

*Elicopterul aruncat in aer de o luptatoare insinuata printre desanti e de fapt un accident real, ce a produs tot atatea daune si raniri ca si intr-o situatie reala de lupta, iar escadra utilizata in memorabilul atac aerian pe muzica lui Wagner, inchiriata de la armata filipineza, a trebuit sa se angajeze in aceiasi zi intr-o confruntare adevarata cu gherile sprijinite de traficanti. Elicopterele aveau inca montate pe ele insemnele si echiparile necesare filmarilor.

*Laurence Fishburne avea 14 ani cand a fost distribuit in rolul Miller; a mintit ca are mai mult ca sa poata juca (avea sa devina morpheus din matrix)

*In alternativa la finalul din scenariul initial, au existat cinci alte optiuni, intre care, cea mai interesanta ar fi fost aceea preluata din legenda arthuriana a Regelui Pescar (Fisher King, versiunea The Golden Bough), in care un ucigas interesat urca fluviul, ucide regele, si apoi ii ia locul. Necesitatea “rezolvarii” cat mai rapid si succint a colaborari cu Marlon Brando nu a permis utilizarea ei

Acest topic a fost editat de The Dude: 21 Dec 2013, 11:17 AM

Romeo si Julieta
Romeo and Juliet - Franco Zeffirelli (1968)




O serie intreaga de senzori stau permanent acordati pe frecvente, scanand mediul in cautarea unui raspuns. In acelasi timp, stimuli pe care nu ii pricepem inca pe de-a-ntregul emit constant semnale catre senzori altor persoane.

Cateodata senzori si stimulii reusesc sa intre in comunicare, dupa reguli iarasi necunoscute, iar de aici incolo un intreg proces hormonal gestionat de trei arii distincte ale creierului este activat pe etape, in aceasta ordine: dorinta, atractie, sentiment profund. Segregarea estrogen testosteron conduce la eliberarea adrenalinei responsabila de senzatii emotionale majore (dorinta); in faza doi (atractia) intra in joc dopamina, apoi totul e completat de nivelul de percepţie şi educaţia fiecărui subiect (sentiment profund).

Stiinta a identificat si componenta exacta a substantelor care participa la proces, si mai banuie ca in mecanism ar intervenii in mod direct si alte organe. Se numeste Dragoste si dupa cum se vede e doar chimie.




In zilele noastre se confunda foarte usor cu o gramada de alte lucruri, e utilizata ca marfa, instrument de convingere si/sau manipulare, caci poate fi usor simulata (chiar si de persoane mai putin abile) si pentru ca vine mai mereu insotita de efecte secundare precum pierderea temporara a ratiunii si logicii, a cronologiei, ierarhiilor, nevoilor de proprietate, ori avere, etc.



Cand e adevarata insa Dragostea este devastatoare si e de departe cea mai puternica in intensitate dintre toate trairile posibile. Cea care ii urmeaza in clasament „ura” e doar un derivat si o consecinta.




Romeo si Julieta sunt nume care, asociate, echivaleaza in valoare semantica cu sensul cuvantului iubire.



Filmul lui Franco Zeffirelli reuseste cea mai buna ecranizare facuta vreodata dupa vreo opera a lui Shakespeare, intrucat chiar ia dragostea in serios. Totul este atat de natural in acest film, incat uitam de plot, uitam de tragic si uitam de marea literatura..Traim pur si simplu intamplarea in devenirea ei si asta aproape numai de pe urma alegerii miraculoase a celor doi actori. In aflarea lor Zeffirelli a intervievat sute de pretendenti..



Cand mergi sa vezi un film facut dupa o piesa Shakespeariana, pleci de acasa deja preparat cu mai multe sugestii...Stii ca ai cateva momente precis de urmarit si te astepti cu infrigurare sa afli ce interpretare a pregatit regizorul pentru ele....in filmul asta ? chiar toata lumea uita de ele...Cand Julieta se intreaba retoric:


O Romeo, Romeo! Wherefore art thou Romeo?
Deny thy father and refuse thy name.
Or, if thou wilt not, be but sworn my love,
And I’ll no longer be a Capulet.

si Romeo ii raspunde in gand:

Shall I hear more, or shall I speak at this?

nici nu mai e marele Will...e doar marasmul unei potriviri nefericite de care abia devi constient






Nu mai putin inspirate sunt alegerile pentru Tybalt si Mercutio (redusi la opozitia trufie/sarcasm), dar si cele ale doicii si calugarului, care pentru prima data intr-o punere in scena a piesei sunt la randul lor suficient de tineri pentru a avea o altfel de intelegere fata de ceea ce se intampla cu cei doi inamorati.



Sunt tineri, sunt frumosi si reusesc sa transmita acea naivitatea, dar si abandonul total, specifice primei iubiri...Memorabila compunerea ce sugereaza dragostea la prima vedere din actul balului....cel dublat in plan secund de melodia tema.

Fantastic jocul fetei pentru Julieta, extraordinar traveling, geniala ideea de a focusa totul pe legamantul mainilor...care nici nu mai stii cat de mult sta la Zeffirelli, cat la Shakespeare...

Felul in care scenele sunt plasate in cotidianul vremii, prin reconstituirea unor cadre comune, este remarcabil si de o impresionanta sinceritate; iar utilizarea atenta a culorilor in dominante, e o nazbatie care se dovedeste complet functionala....

Filmari discrete cu tehnici a la carte, cateva abordari pline de curaj (scena balconului, in care se incearca echilibrarea dimensiunii sus/jos ce ar putea altera mesajul) si altele in acord cu dinamismul actiunii (filmari din mana, cu schimbare rapida de unghiuri, in scena duelului) fac ca aceasta productie sa fie una la fel de buna in fiecare dintre imaginile ei.


Cu o coloana sonora (Nino Rota) controlata autoritar de piesa "What Is a Youth" (pe versuri de Eugene Walter, si interpretata diafan de Glen Weston) ce a tinut ocupat saptamani in sir primul loc al multor topuri din lume, nu-i nicio surpriza ca pelicula asta a primit doua oscar, trei globuri de aur si doua bafta...



Un film frumos, de la un cap la celalalt, pe care te rog insistent sa te duci sa il vezi...




Good night, good night. Parting is such sweet sorrow, That I shall say good night till it will be morrow.





Picanterii:
nu s-au placut...intre ei nu s-au placut deloc...dar ce roluri au reusit...poate ca totusi dragostea nu e decat o fandoseala de ambele parti...

Acest topic a fost editat de The Dude: 3 Jan 2014, 12:18 AM

Reconstitutirea
Lucian Pintilie (1970)


„Ai spart păharul, spargi păharul. Ai spart sifonul, spargi sifonul. Să fie ca-n viaţă. Să faceţi cum spunem noi”



„În legătură cu filmul acesta „Reconstituirea“, mie mi se pare că lucrurile se cam exagerează. Critică nişte miliţieni. Ei şi? În ţările capitaliste poliţiştii sunt criticaţi în fiecare zi. Ceea ce este negative, după părerea mea, este că se prezintă tineretul nostru ca un tineret primitiv, iar acest lucru nu este real şi pe urmă felul cum este prezentat publicul, gloata aceea de oameni.” - Nicolae Ceausescu



In 1966, un actor este reclamat pentru inclinatiile sale homosexuale organelor comuniste de cercetare. Insuficient dovedita, dar pedepsita grav de codul penal al acelor vremuri, acuza ii pune in deruta pe anchetatorii, care il obliga pe suspect sa intretina relatii sexuale normale cu sotia, chiar in fata lor, pentru a intrerupe cercetarea si posibilele ei consecinte. Actul se petrece si totul e dat uitarii. Un tanar student la regie, prieten al actorului e consternat si dezgustat de acest abuz grotesc, asa ca imagineaza in cap o metoda prin care sa il poata divulga, incrimina si condamna.



Construit in maniera unui film documentar, Reconstituirea lui Lucian Pintile aceasta “ incursiune în subconştientul românesc colectiv” se aduna sub ochii spectatorului din evenimente dispersate ce se impletesc discret in jurul unei actiuni aparent stupide.

Odata stabilita atmosfera, pelicula se ramifica in multiple dezvoltari narative suprapuse, dense, cu legaturi ce continua sa functioneze strans si biunivoc intr-un mod neasteptat..asa ca nu o mai poti incadra ferm intr-o categorie anume, pentru ca ea ar putea fi deopotriva si documentar, si pamflet, dar si povestea unui accident tragic…ori a unui asasinat premeditat. Pintilie nu reconstituie o minora intamplare de teribilism ori semnificatiile ei, ci reconstituie totul, intreaga societate ce il inconjoara, radiografiata critic, cu sarcasm, dar si cu o adanca obiectivitate, intr-o ancheta ce transcede cadrul ecranului si al story-ului. El construieste o adevarata oglinda si ne invita pe toti sa gasim in ea, realitatea unui mediu ce nu poate fi inteleasa decat prin reflexie.



Avem sugerate pe ecran, in proiectie simultana, un sistem instructional pe cele mai importante paliere ale lui (militianul, procurorul de caz-posibil securist), presa si propaganda (echipa de filmare), invatamantul (profesorul de scoala, elevii), saracia spatiului socio-cultural (meciul de fotbal), poporul (publicul, masa amorfa, in turma, afluind spre si dinspre, stadionul improvizat), in contrast cu inocenta, candoarea naiva si libertatea sufleteasca a celor trei protagonisti adolescentini (Vladimir Gaitan, George Mihaita si Ileana Popovici -aflati pentru prima data pe un platou in aceasta productie).



Conotatiile filozofice abunda, iar constructia scenariului in ritm de procesiune pagana, ce pregateste un sacrificiu purificator este impecabil gestionata in gradarea actiunii, dar si in desele ruperi si deturnari ale cadrelor care isi aleg selectiv si compozitia si subiectele intr-o acrobatie estetica noua pentru cinema-ul romanesc de atunci.

Iarasi, solutia prin care organizarea filmului educativ, a filmului din film, este preluata pe rand cand de militian, cand de operator, cand de procuror, cand de omul partidului, deveniti brusc regizori, e o subtila denuntare a ingerintelor de tot felul din actul artisitic, dar si o revolta la diletantismul si la tendinta de minimalizare prin uniformitate a valorilor.

In plan secund, trimiterile la o simbolistica mistica sunt continuate transparent si chiar direct, multe dintre ele fiind anuntate simplu din schimbul de replici, relatia de tip Cain-Abel, dintre Nicu si Vuican fiind notorie in acest sens, insa ea prin finetea aluziei..



Filmul acesta a starnit antipatia si teama autoritatilor comuniste doar din motive legate de culisesle realizarii lui. In adevar, incriminate oficial au fost doar portretizarea militianului (socotita defaimatoare), alaturi de atmosfera generala ce nu aducea osanalele asteptate regimului, dar Pintilie era deja in atentia unei altfel de supravegheri de la prima sa productie (Duminica la ora 6) iar unele pareri exprimate fatis il aruncasera inca de atunci in cercul de creatori neangajati ce reprezentau un potential pericol pentru regim. Dupa lungi dezbateri productia a fost lasata pe piata numai in cinematografe periferice si doar atat cat sa isi recupereze bugetul investit in ea: adica patru saptamani.



Din filmul Reconstituirea, peste zeci de ani, ramai insa limpede in minte cu o singura imagine…cea a rebelului si inadaptabilului Vuican, intrupat de Gerorge Mihaita in cel mai important rol al carierei sale actoricesti.



“Vuican: De ce ai dat, mă, de ce ai dat?”
“Nicu: Te doare, mă, te doare?
Vuican: Mă doare, mă,… mă doare-n cur.”



„Eu am discutat cu Pintitlie, regizorul filmului Reconstituirea. Toţi sunt nişte tipi lipsiţi de orice receptivitate la orice observaţie critică, sunt nişte oameni înfumuraţi, desconsideră orice critică şi privesc cu desconsiderare capacitatea unor activişti politici de a-şi da cu părerea asupra a ceea ce înseamnă activitatea în cinematografie. El a încurajat o serie de elemente într-un mod deosebit de scandalos şi a folosit un sistem de relaţii care există în cinematografia noastră. A organizat o vizionare particulară cu toţi prietenii lui şi a creat un climat că cineva împiedică apariţia unor creaţii de mare valoare, că nu sunt în stare să priceapă noul în creaţie şi curajul acestui mare creator. Acest film sau alt film al său nici măcar nu ridică o problemă serioasă ca să facă atâta paradă de curajul şi îndrăzneala lui de a aborda nu ştiu ce probleme.“ – Ion Iliescu



Picanterii:
In luna mai 2013, cinemateca eforie, a rulat o versiune revizuita a filmului, produsa de Arhiva Nationala, pe format 35 mm; ea se reia periodic, asa ca cei care doresc sa o vada sunt rugati sa urmareasca atent programul proiectiior.

Acest topic a fost editat de The Dude: 9 Jan 2014, 05:46 PM

Varianta de pe youtube este versiunea originala? O recomanzi?

https://www.youtube.com/watch?v=11K73NjLJBE

Daca n-ai mari probleme legate de calitatea imaginii si a sunetului?
Este o varianta intermediara aparuta prin '90 cred, in care mai multe scene, dar in principal finalul filmului au fost modificate (prin corectie) fata de cel din 1970.

Cea pe care o recomand (fara sa o fi vazut insa pe aia propusa anul trecut de ANF) e versiunea pentru DVD-2008, remasterata, nu doar copiata.


Are imagine si coloana sonora mult imbunatatite..si e si mai lunga cu cateva minute bune...

Acest topic a fost editat de The Dude: 9 Jan 2014, 02:05 PM

O femeie sub influenta
A Woman Under the Influence - John Cassavetes (1974)

„Mabel is not crazy, she's unusual. She's not crazy, so don't say she's crazy.”


Nuuu...John Cassavetes nu este niciun regizor, iar A Woman Under the Influence e departe de a fi un film cu adevarat important, dar gasim in el una dintre cele mai meritorii incercari intreprinse vreodata in cinematografie, asa ca niciun cinefil cu pretentii nu ar trebui sa ocoleasca vizionarea asta.

A fost un actor foarte bun, un scenarist interesant, iar ca director de film s-a descurcat modest. Istoria artei ii mai retine numele si ca instructor emerit al atelierului de workshop din dramatizare, fiind cotat drept un profesor competent si sarguincios.

Fara mari pretentii Cassavetes a abordat productia de film ca pe o afacere personala si de familie si a tratat-o predominant din perspectivele ei economice (de aceea il gasim peste tot inconjurat mereu doar de rude apropiate, prieteni si persoane din anturajul imediat).



Asa cum foarte bine observa critica onesta de azi, orientarile sale in directiile propuse de regulile noului val, ca si alinierea ferma pe trendul cine-verite-ului, nu au fost atat optiuni artistice, cat comerciale: dupa acumularea unei averi insemnate (in cotele vremii) rularea banilor prin circuitele cele mai bine cunoscute fiind o practica curenta si uzuala in toate domeniile, iar avantajele oferite de coborarea stachetei comeptitionale din cinema, prin abandonul regulilor stricte, o oportunitate imensa pentru orice intreprinzator.

Si atunci, cum de acest nume s-a pastrat in galeria personajelor de referinta ?

Prin ambitia, ingeniozitatea si spiritul de investigator al artistului Cassavetes. Prin tenacitatea lui si prin forta unei experiente acumulate, dar mai mult prin prezenta unui anumit simt al scenei, atat de rar si atat putin intalnit in forma lui autentica. Nu in ultimul rand prin curajul de a infrunta un sistem gigantic, de pe pozitii de amatorism, care, insa, nu poate fi singurul responsabil de "mobilizarea exemplara" a lui Cassavetes, asa cum rautacios de aceasta data s-a sustinut.



Mania fata de conditia vitrega a femeii contemporane, este cea care sta la baza storyului din A Woman Under the Influence, si nu doar ea, cat problemele adevarate din viata de cuplu Gena Rowlands/John Cassavetes, intrat intr-o criza labirintica, cu multe si dese rabufniri. Intreaga intriga nu-i decat o diateza intre familie, casnicie si nebunie.

Filmul si-a dorit initial sa memoreze o suita de intamplari ce se petrec frecvent si cotidian intr-un mariaj avansat, motiv pentru care scenariul in prima lui forma nu a gasit nicio receptivitate printre producatorii de la Hollywood, unde raspunsul primit a fost mereu acelasi: No one wants to see a crazy, middle-aged dame.

Si e un lucru bun ca s-a intamplat asa, caci altfel niciun producator nu ar fi lasat de capul lor, nici solutiile de moment, nici abateriile sau mai exact alunecarile scriptului in cu totul altceva decat ceea ce si-a propus.

Caci schema lui Cassavetes in asta consta..in a alege atent o directie, in a contura doar suficient cateva personaje, si in a descrie in linii mari un conflict, mizand apoi totul pe spontaneitate si improvizatie...atat.. Reteta continua cu retragerea regizorului pe pozitia de martor impartial ce inregistreaza evenimentele decurgand din simpla lor urzeala, insa nu oricum, ci printr-o atitudine selectiva, orientata discret intr-un sens prestabilit al actiunii.



In A Woman Under the Influence insa, se intampla altceva...caci este limpede ca totul urmeaza tiparul celorlalte productii Cassavetes, insa dincolo de un punct lucrurile scapa din sablon si aleg singure o alta derulare... Centrarea actiunii pe nebunia femeii se transfera fara voia cuiva pe starea de tensiune ajunsa la nivel critic a sotului si de acolo, in cel mai surprinzator mod, reuseste sa devina un excelent debuseu si singura cale de a salva casnicia..Etapele transferului fiind naturale, si decurgang convingator, iar finalul pastrand gradul de „neasteptat” necesar unui asemenea film..Nivelurile de emotie intre care evolueaza Gena Rowlands sunt excelent valorificate (desi jocul actritei e de multe ori fortat, ori exagerat) iar Peter Falk chiar reuseste un rol remarcabil; cele doua prestatii fiind responsabile de schimbarea destinului acestui film



Cassavetas si-a folosit casa in locul platoului de productie, cunoscutii drept actori, iar aparatura necesara a fost una imprumutata de ori unde s-a putut, marea majoritate a scenelor asteptand saptamani in sir astfel de disponibilitati...Iarasi, ca si in alte cazuri, s-au ipotecat proprietati, si actorul principal, Peter Falk, a trebuit la un moment dat sa sustina cu bani proiectul care ameninta sa piara. Alte filmari s-au realizat in barul unui prieten, cu decorurile pregatite de alti regizori pentru alte scopuri, ori pe eclarajul unei echipe de muncitori care efectuau noaptea o serie de reparatii ale drumului.

Echipa tehnica a fost constituita aproape integral din studentii lui Cassavetes, si tot ei au facut voluntariat pentru distributia copiilor care au fost oferite salilor de proiectie in mod direct (pentru prima data), in afara sistemului, batand efectiv din poarta, in poarta...

Filmarile sunt din mana, alternanta unghiurilor: ceva ce se doreste foarte elaborat, dar care iese obositor si inadecvat, dialogurile preluate in priza directa si imaginate ad-hoc...in fine, una peste alta, e utilizata intreaga recuzita a cine-verite-ului...De un mare efect ramane optiunea de a realiza aprope integral inregistrarile in aceiasi casa, aproape aceiasi camera, conditie ce instaureaza in adancul spectatorului o puternica stare de claustrofobie, exploatata la fix de narativ si de intregul film.



Desi toata lumea este de acord ca pelicula asta dureaza nepermis de mult (2 ore si 35 de minute), intregul act artistic incapand foarte bine chiar si in jumatate din timpul pe care il pretinde, ea ramane un demers unic in cinematografie si mai mult decat cele doua nominalizari la Oscar, ea este cea care il confirma pe Cassavetes ca pionier de marca al filmului independent si personaj de referinta al zonei de cercetare, acolo unde cauta, si afla, noi cai de expresie.

Inarmat cu rabdare, dar cu ochii in patru, du-te sa vezi acest film-experiment

All of a sudden, I miss everyone...

Picanterii:
Aceasta ar fi trebuit sa fie o piesa de teatru, in care Gena Rowlands, ar fi urmat sa interpreteze rolul sotiei alienate...cand au parcurs insa impreuna etapele scenariului, Gena si-a dat seama ca o asemenea partitura nu se poate relua asa cum o cer reprezentatiile teatrale, intrucat intensitatea trairilor il consumau prea tare pe actor

Acest topic a fost editat de The Dude: 13 Jan 2014, 07:43 PM

Nymphomaniac - Director's Cut
Nymphomaniac - Lars von Trier (2013)



Mea Vulva, Mea Maxima Vulva…

Cel mai asteptat eveniment al acestei perioade de intreaga lume cinefila, ultimul film a lui Lars von Trier, posibil scandal, cu certitudine o provocare, si o inepuizabila sursa de controverse..

Desigur, asa cum titlul invoca, jurnalul de alcov al unei femei (Joe -Charlotte Gainsbourg) cu o viata destul de agitata, care se crede nimfomana si care poseda un mod destul de aparte de a relata evenimentele din trecut. Povestea pare decupata din fanteziile erotice cu umpleau rubricile “cititorii ni se destainuie” ale unor publicatii precum Hustler si Playboy , iar curajul camerei de filmat, care nu ocoleste zonele fierbinti, par sa trimita pelicula in randul productiilor cotate XXX si destinate strict adultilor.

Nu este locul ei acolo. Lars von Trier isi pastreaza relatia stransa si speciala cu sexualitatea, insa felul in care o utilizeaza in Nymphomaniac, surprinde si socheaza in egala masura, iar rezultatele sunt spectaculoase. Discursul conduce tot la radacinile conditiei umane, si tot prin dialectica specifica (de o exceptionala elocventa), insa de aceasta data pe un circuit invers, orientat din interior spre in afara.

Dubla odysee a lui Joe (Stacy Martin, pentru primele 5 capitole) in tara amintirilor si in cotloanele cele mai adanci ale fiintei, e incarcata de cate o cinematografie proprie fiecarei istorisiri si contine in ea cate o dezbatere unica "bine/rau" reluata mereu din puncte de vedere diferite; caci Joe se gaseste aprioric vinovata pentru fiecare dintre actiunile sale, care insa etalate memorialistic indica invariabil multe alte culpe…Sugestiile unui comportament de tip Emma Bovary "in revers" exista, dar nu sunt speculate, ci doar anuntate.



Filmul acesta ar trebui sa ramana de necomentat, dupa cum el este unul care trebuie cantarit in intimitate si cu o deosebita atentie. Reprezinta completarea si incununarea “trilogiei depresiei”, adica acea perioada strabatuta de Trier prin spitale si/sau in tratament, ce s-a concretizat deja pe ecran in etapele: "Antichrist" si "Melancholia" , unde a fost folosita aceiasi Charlotte Gainsbourg, ca marker al continuitatii.

Ca sa poata atinge profunzimile vizate Nymphomaniac forteaza barierele, si da frau liber unor obsesii standard ale consumatorului de sex: intrecerea dintrun tren ce opune doua concurete cu miza: cine reuseste “sa faca” mai repede si mai multi barbati, insertii vaginale a cat mai multe tacamuri intr-un restaurant de lux (care se pierd apoi zgomotos, pe masura ce Joe se deplaseaza), scene SDM, scene three-way (in care masculii se cearta intre ei pe intrarea pe care ar dori fiecare sa o foloseasca); Joe convingandu-si partenerul (Jerome) ca are nevoie de mai multi barbati - iar acesta acceptand situatia, sexul de performanta, zilnic, cu zeci de parteneri ocazionali (redat metaforic pe ecran prin proiectia in succesiune rapida a mai multor penisuri), dar si scena de mare ecou din spital, cu tatal muribund, si Joe in angajament sexual spontan cu personalul de acolo…

Imediat ce Joe este adusa in starea de victima a exceselor perverse, comparatia cu Don Juan devine inevitabila si prin contrast observam rapid ca "puterea de manipulare" nu ii aduce personajului asta nicio satisfactie; chiar si invidia naturala ce ar putea sa se nasca in fata unei vieti “traite din plin” e absenta din reactia spectatorului vis a vis de Joe.

Terenul este astfel defrisat de superstitii si tabu-uri devenind disponibil pentru orice constructie...



Pentru a evita comentariile inegale starnite de Melancholia, Trier a pregatit de aceasta data mai multe forme ale filmului, fiind convins ca publicul este impartit in cel putin doua structuri incompatibile. Si este pentru prima data in cinema cand o productie vine insotita de un ghid de utilizare si in variante de proiectie cu mari si importante diferente intre ele.

Astfel, Nymphomaniac se ofera pentru publicul larg, in doua parti separate, ce s-au lansat, ori urmeaza sa se lanseze in premiera pe ecrane, zilele astea: Volumul 1, si la o luna dupa, Volumul 2.



Pelicula, care functioneaza precum basmele din 1001 de nopti (o femeie este gasita, in ger, maltratata si abandonata intr-o fundatura, cineva o ajuta, iar ea, seara de seara, ii impartaseste amintirile intime), contine opt capitole: 1. The Compleat Angler, 2. Jerome, 3. Mrs. H, 4. Delirium, 5. The Little Organ School, 6. The Eastern & Western Church (The Silent Duck), 7. The Mirror, si 8. The Gun.



Din versiunea pentru popor, Volumul 1 (1. The Compleat Angler, 2. Jerome, 3. Mrs. H, 4. Delirium, 5. The Little Organ School)- dureaza 110 min, si Volumul 2 (The Eastern & Western Church (The Silent Duck), 7. The Mirror, si 8. The Gun) – 130 de minute..
In aceasta forma, cele doua, puse cap la cap reprezinta impreuna alternativa de consum a peliculei, asta pentru ca o a doua optiune, propusa ca Director’s Cut si in lungime totala de 5 ore si 50 de minute (impartita tot in doua serii) sa ramana rezervata strict unui public “de specialitate”.

Diferenta intre cele doua variante consta insa in principal din 90 de minute adaugate, ce contin scene de sex explicit, filmate cu profesionisti, care dubleaza actorii din distributie, in toate cadrele in care apar organe genitale.. Trier conteaza masiv pe impactul scenelor dure, ca singurele in masura sa coboare privitorul (transformat de plot in martor) pana la palierul care sa ii permita acestuia o perceptie apropiata de nivelul de transmitere al mesajului..pe de alta parte, pentru ca productia sa nu isi piarda prea mult din incarcatura destinata publicului larg, spectatorul de rand e scutit de o intreaga zona ce ar putea sa ii depaseasca intelegerea. Caci sexul nu este in acest film muschi, fibra si fluide ci mai degraba instrumentul prin care se exprima dragostea...sau inca si mai exact: lipsa ei.



Totodata, versiunea lunga (care cel mai probabil va circula oficial si pe DVD), are diferente importante de montaj si a fost justificata ca varianta artistica destinata precis doar participarilor din cadrul unor manifestari de tip festival; la acest moment Volumul 1 al ei fiind anuntat pentru o singura proiectie publica la Berlinala (6-16 februarie 2014).



Ca si predecesoarele sale "Antichrist" si "Melancholia", Nymphomaniac este tot un film criptic, incarcat de simboluri si plin de trimiteri, iar maturitatea si profesionalismul lui Trier sunt deasupra oricarei provocari..Intre multitudinea de procedee utilizate, sclipirile de geniu precum proiectiile multiple prin impartirea ecranului (split screen) din capitolul The Little Organ School sunt aluzive la polifonia coloanei sonore (aici Bach), si in completarea ei, reusind o atmosfera de mare sensibilitate, iar inchegarea intregului Volum 1 intr-o oda (constituita fragmentar) adusa dragostei si complementaritatii barbat/femeie e magistrala. Parabola din final (The Gun), in care tentativa de viol a unui personaj asexuat, cult si intelectual, este respinsa printr-un raspuns disproportionat de o practicanta (fara prea mari oprelisti) a sexului liber, nu-i decat o acuza (iarasi de o inegalabila subtilitate) la ipocrizia pe care cei mai multi o afiseaza fata de sexualitatea dezinhibata.




Perhaps the only difference between me and other people is that I've always demanded more from the sunset.
More spectacular colors when the sun hit the horizon. That's perhaps my only sin.

Pentru oricine se sinchiseste sa compare cele doua variante propuse, este evident ca cea completa (paradoxal chiar mai usor de urmarit dintr-o singura priza), este de preferat.

Slutirea filmului prin decupajul scenelor hard lasa insa clar spectatorului o impresie stranie de "incomplet", desi introduce in loc componenta imaginativa, la fel de activa si de importanta ce, pentru multi, poate suplini lipsurile.

Cand te hotarasti sa te duci sa il vezi, alege un spectacol de seara, dintro zi neutra a saptamanii...
Ai sa fii atunci exact in mijlocul publicului caruia i se adreseaza…si pe coordonatele cele mai potrivite acestei intamplari



Insa, recomandarea mea ferma e sa iti procuri varianta lunga si sa ramai acasa pentru vizionare
..nu de teama de a fi doborat de pasiuni ori de nevoi presante, ci pentru ca asta e un experiment ciudat, si extrem de bine realizat, ce reclama o concentrare deosebita si permanenta……….in ciuda a tot ce s-a spus, sau urmeaza a se spune, Nymphomaniac (in oricare dintre versiunile lui) nu numai ca nu este un film pornografic, dar se constituie chiar intr-una dintre cele mai vehemente critici la adresa pornografiei..



P.S. Iubitorii de Trier vor fi insa bucurosi sa afle ca pe piata circula deja variante pirat ale peliculei…in prea multe forme, inclusiv in cea de durata maxima (cca 6 ore de proiectie)…Varianta scurta (publicul larg) a Volumului 1 a avut lansarea oficiala pe 25.12.2013 in Danemarca. Adus de Independenţa Film, „Nymphomaniac” va rula pe ecranele româneşti în două părţi: „Nymphomaniac Volumul 1" - din 17 ianuarie 2014, şi „Nymphomaniac Volumul 2”, din 7 februarie 2014....deci..inainte de lansarea din S.U.A...




Picanterii:
- ca raspuns la solicitarea sa de a participa in proiectul Nymphomaniac actorului Shia LaBeouf i s-a cerut o fotografie a penisului, pe care el a transmis-o imediat. A fost angajat, iar ca explicatie, ulterior i s-a spus: “oricine este suficient de ticnit sa raspunda unei asemenea solicitari, poate face parte din distributia filmului”
- declaratiile actorilor, potrivit carora acestia ar fi participat activ la scenele erotice, opuse celor ale producatorului ce afirma ca in toate cazurile s-au utilizat dubluri profesioniste, ar putea avea numai motive ce tin de promovarea peliculei
- entuziasmat pana peste masura de calitatea filmului, criticul de cinema Thibaut Gregoire isi inchide recenzia cu afirmatia: “este singurul film de aceasta factura pe care privndu-l de unul singur, nu simti nevoia sa te masturbezi…”
- acuzatia pentru faptul ca premiera unui asemenea productii a fost programata in ziua de Craciun s-a demontat rapid si simplu de catre organizatori..se pare ca la origini, Mos Craciun (Santa Claus) a fost protectorul copiilor ....si al prostituatelor….
- numele Joe alocat eroinei principale este inspirat din piesa Hey Joe a lui Billy Roberts, cunoscuta cel mai ades din prelucrarea interpretata de Jimy Hendrix
- varianta afisului original al filmului (vol.1-scurt) imi pare geniala ea fiind o tripla aluzie la pescuit/agatat/hooker, momeala de tip musca denumita printre cunoscatori "nimfa" si forma monturii din primul plan ce schematizeaza.. o erectie
- scriptul original continea in multe puncte paralelisme cu Decameronul lui Boccaccio, Moll Flanders de Daniel Defoe si Canterbury Tales a lui Geoffrey Chaucer, la care nu s-a renutat, dar care au fost foarte mult nuantate prin simbol. S-a procedat asemanator si in cazul preluarilor din Monoloagele Vaginului - Eve Ensler

Acest topic a fost editat de The Dude: 16 Jan 2014, 12:00 PM

The Doors
The Doors - William Oliver Stone (1991)


I make my films like you're going to die if you miss the next minute. You better not go get popcorn. – Oliver Stone

Mai mult decat despre altele e vorba aici de Jim Morrison – solistul vocal al trupei The Doors, poet si artist vizual. Adica, cineva care a influentat intreaga cultura pop/rock, a marcat profund o generatie (cea mai nebuna de pana acum din intreaga istorie) a trait intr-o maxima libertate, si a murit exact asa cum si-ar fi dorit, si fix cand a trebuit ca sa poata deveni idol........Apoi i-a oferit lui Oliver Stone sansa unui proiect unic, pentru care regizorul a trebuit sa astepte 20 de ani...



No One Here Gets Out Alive

Jim Morrison este imaginea iconoclasta arhetipala a adolescentului rebel, care, asemeni lui Che Guevara, poarta in charisma stindardul manifest al unor aspiratii imposibile...In acelasi timp este un personaj blestemat sa ramana controversat pentru fiecare din intreprinderile sale, inclusiv cea in care a trebuit sa paraseasca marea scena a vietii, la numai 27 de ani (in absenta unei autopsii, cauzele decesului au facut loc la o sumedenii de speculatii). Sa scrii, sau sa povestesti despre un simbol de o asemenea insemnatate este, a fost, si va ramane pururi, o incercare curajoasa si riscanta in egala masura.




In cinema, evocarile memorialistice au apucat inca de la inceput calea filmului documentar, lasand liber lung metrajului doar instrumentele parodiei, ale romantarii, si/sau ale speculativului introspectiv convertit. Foarte putine productii au propus de-a lungul timpului ecranizari fidele evenimentelor din viata unei personalitati, iar dintre cele care au avut initiativa, inca si mai putine au reusit..
Acesta e unul dintre acele filme....





Elev la clasa profesorului Martin Scorsese, William Oliver Stone a luptat in Vietnam...de fapt si-a intrerupt sudiile si s-a oferit voluntar, obtinand cateva decoratii pentru actiunile militare la care a participat (intre care un Purple Heart with an Oak Leaf Cluster) acumuland si mai multe raniri (experienta avea sa ii foloseasca in realizarea celor trei, remarcate si remarcabile, fime dedicate razboiului: Platoon, Born on the Fourth of July si Heaven & Earth)




Ca student, combatant, si absolvent al unei institutii dedicate artei, Stone a trait vremurile sale la cele mai inalte cote ale intensitatii, oferind mediul optim germinarii mesajului revolutionar a lui Jim Morrison, si acest lucru se vede, dar mai ales se simte, in fiecare cadru din The Doors, un adevarat poem cinematografic, declamat in ritmul unei epoci care si-a intors fata spre natura si umanism, a crezut in puterea florii, si care si-a ales ca lozica imperativului lui Make Love, Not War.





Oliver Stone nu lasa spectatorului niciun moment de odihna, este una dintre particularitatile stilului sau inconfundabil. Evenimente de mare importanta sunt ingramadite succint, ori doar sugerate, in mare viteza si intr-un montaj alert, ca si cum timpul ar pune o presiune continua si sufocanta; ca si cum cele 140 de minute de proiectie ar trebui sa comprime relatari ce ar ocupa de zece ori aceasta durata...ca si cum cineva ar astepta cu cronometrul in mana o limita precisa de timp pana la tacere. Filmul urmeaza acest tratament, pana si in momentele de reverie alcoolica, ori halucinogena, acolo unde beneficiaza de o aglomerare nefireasca si stranie de un nemaipomenit efect.





Adevarul este ca grupul The Doors nu se identifica cu destinul fascinant al solistului sau, cum toti suntem tentati sa credem, ci cu ecoul unei stari a lucrurilor, a unui status, a unui moment din goana timpului; si de aceea, filmul urmareste evolutia succesului de scena al artistilor (si Doors si Morisson) in corelare simultana cu contextul, proiectat permanent pe fundalul californian a ceea ce s-a numit Venice Beach Culture, care la acea vreme era corespondentul fidel al fenomenului romanesc 2 Mai – Vama Veche de mai tarziu (anii '80), adica o boema cultivata, dornica sa se afirme, si aflata in cautare.





Debutul ecranizarii contine cateva elemente extrem de interesante, pentru publicul avizat, intre ele momentul UCLA (University of California, Los Angeles) imi pare deopotriva si plin de miez, si atat de subtil incat sa scape atentiei criticii, desi markerele erau evidente. Morrison ne este prezentat student, asistand impreuna cu colegii sai la proiectia ultimelor imagini ale unui film propriu. Sfarsitul vizualizarii e urmat de comentarii, iar in rolul profesorului de cinema, care conduce discutiile, apare insusi Oliver Stone...Mai mult, felul in care e organizat cursul, locul in care el e sustinut, impreuna cu metoda educationala utilizata (OpenClass) nu erau in programa ori in uzantele UCLA de atunci, dar in schimb seamana frapant cu tehnicile utilizate de Sundance Institute of Film (promotor al genului Indy, liber de orice constrangere scolastica) infiintat cam 15 ani mai tarziu decat evenimentele prezentate in plot...

Decurgand din aceasta mistificare, episoade izolate ale story-ului capata o abordare in acord strict cu impunerile curentului Sundance (scenele de familie, filmarile din concert, orgia Factory, etc.) urmarindu-se prin asta doar incarcarea semantica si evidentierea cuvantului "Independent" (emblematic pentru Morisson), cuvant fortat si prin alte mijloace (subliminale) sa se instaureze inauntrul fiecarui spectator, cat mai adanc si cat mai complet.





Obsesiile lui Morrison despre moarte, izbavire, sfarsit, sunt prezentate in cel mai obiectiv mod cu putinta si intregesc perfect personajul propus de Val Kilmer, care nu a incercat aici sa compuna un caracter, ci sa se transforme in el. Timp de doi ani, anterior filmarilor, Kilmer si-a imupus sa se poarte exact ca Morrison, imbracand aceleasi haine, invatandu-i pe de rost poeziile si cantecele, stilul, inflexiunile vocale, atitudinea..iar asemanarea reusita este atat de izbitoare incat cadrele din concert nici nu au avut nevoie sa fie procesate in playback, membrii adevaratei formatii Doors ramanand la randul lor stupefiati de acuratetea interpretarii.



Un idol se ridica, se pierde, se regaseste si pleaca...du-te sa ii vezi povestea…


There are things known and things unknown and in between are the doors. - Jim Morrison




Picanterii:
- timp de cateva luni din anul 1970, Oliver Stone l-a „vanat” pe Jim Morrison cu scenariul filmului (conceput inca din 1968) dorind sa ii prezente proiectul, si sa il antreneze in realizarea lui..Intalnirea dintre cei doi nu a avut niciodata loc.
- in realizarea filmului, care s-a dorit o relatare cat mai fidela si onesta a evenimentelor din existenta trupei The Doors, studiul scenariului a fost unul indelung pregatit, prin documentare atenta si precisa; singurul nemultumit de script fiind Raymond (Ray) Daniel Manzarek, membru fondator si cel responsabil de influentele Bach ale stilului adoptat. El e singurul care a contestat permanent si vehement felul in care decurge povestea spusa de Oliver Stone, motivatiile productiei, veridicitatea rolului interpretat de Kilmer
- intalnirea Warhol- Morrison a fost reconstituita in amanunte si detalii intime, din declaratiile celor prezenti. Distanta, plina de ingeniozitate, impusa de primul are explicatii identificate de exegeti in faptul ca Warhol il percepea pe Jim ca pe un artist angajat..ca pe unul recunoscut..unul ce a depasit deja nonconformismul

Acest topic a fost editat de The Dude: 22 Jan 2014, 10:22 AM