De partea cealalta -
The edge of Heaven - Fatih Akin (2011 )



Spuneam altudeva ca cinema-ul este un nou mod de comunicare si ca prin diversitatea posibilitatilor de transmitere a mesajului, ce ii stau la dispozitie, el ar putea fi chiar cel mai eficient dintre ele. Desigur, asta numai atunci cand limbajul cinematografic este atent utilizat iar discursul unul coerent, plauzibil si suficient de interesant...

De partea cealalta e un film frumos si usor de urmarit. Place. Istoria unui pensionar emigrant care isi angajaza o prostituata conationala « full time », se impleteste cu ceea a copiilor lor, respectiv un profesor universitar si o militanta activa, ultrareactionara; dar si cu destinul unei alte familii compusa din mama si fica, intr-un pulp destul de liric si de putin spectaculos, insa cu multe intersectari accidentale ori treceri tangentiale.

Cadre de o mare finete, cu travelinguri duble (atat axial cat si lateral), un montaj care impiedica orice alunecare a filmului in melodrama (zona telenovelei, directie catre care productia are o evidenta predispozitie), dar si dialogurile si scenele de strada, reusesc sa stabileasca o atmosfera ce fura repede spectatorul.

Presarat cu scene cheie, asa cum e cea cu sicriul ce pleaca din Germania in Turcia, urmata la numai cateva secvente de celalalt sicriu ce face ruta inversa; dar si actul de debut al filmului pe care Fatih Akin il reia exact in finalul peliculei, conferindu-i acesteia o circularitate stranie, conditie ce pare sa fi devenit una obligatorie pentru tot mai multi scenaristi, dar si o indecizie a narativului ramas suspendat undeva printre, ce-i drept, putine alternative.

Foarte frumoase, dar mai ales inteligente, rezolvarile de parcurs, jocul Hannei Sygulla (pe care eu nu il pot evalua decat subiectiv, intrucat o iubesc), ordinea abordarilor si unele sugestii schematic inserate.

Nimic din toate astea insa nu justifica insa pe de-a-ntregul recomandarea mea de a te duce sa vezi acest film. Interesante povesti, bine si riguros relatate, abunda in filmografia universala si aproape ca majoritatea lor au componenta spectaculara ce lipsete acestei mizanscene, in ciuda a doua crime, ori a celor patru drame personale obiectiv si rece etalate.

Ce reuseste cel mai bine productia The edge of Heaven sta intr-o dimensiune pe care eu as incadra-o in zona universalitatii. Nu imi amintesc de niciun film care sa faca asta atat de subtil, atat de elegant si atat de eficace. Personajele lui Fatih Akin au pasaje intregi de discurs in limba turca, asta daca nu cumva limba oficiala a filmului este chiar turca si nu germana; iarasi atat de desele drumuri de o parte ori de alta a granitei (de multe ori imaginara) dintre cele doua tari, pe fondul unei apropiate integrarii a Turciei in uniunea europeana (speculata intens in perioada in care se intampla plotul), sugereaza ca aceasta nici nu exista...

Intelegem astfel mult mai bine balbaiala din filmele romanesti postdecembriste, care ne vorbeau permanent despre o realitate pe care noi nu o resimteam niciodata in viata de zi cu zi; despre un nivel al civilizatiei in care nu exista frontiere, traditii care sa ne separe, stiluri de viata care sa ne faca atat de diferiti...

Asadar du-te sa vezi de cealalta parte ca sa te simti mondial...nu ai sa regreti.

Acest topic a fost editat de The Dude: 30 Jul 2013, 08:23 PM

Fantomele lui Goya
Milos Forman - Goya’s Ghosts (2006)




Poate o opera de arta sa ucida ? (daca e un tablou de dimensiuni pe care din cine stie ce motive trebuie sa il inghiti; daca e o statuie care iti cade in cap, ori o tepuse ca aia din piata revolutiei in care aluneci accidental..?.... Fara doar si poate ! Insa filmul asta ne spune ca treaba s-ar putea face si altfel...prin ricoseu)

***********

Goya, pictorul oficial al curtii spaniole realizeaza intr-un moment fecund portretul frumoasei tinere Ines. Ii iese bine...chiar foarte bine.
Ea e membra a unei familii importante de comercianti pe nume Bilbatua (cine altcineva si-ar fii putut permite serviciile pictorului regal ?), iar portretul place la nebunie unui inalt prelat : Fratele Lorenzo Casamaeres ( e un mic joc aici, pentru ca Lorenzo se indragosteste de opera de arta si nu de fata, insa asta declansaza in el interesul pentru Ines ce preia sentimentul).

Sunt vremuri tulburi in Europa acelei epoci, iar Inchizitia traverseaza cea mai importanta perioada din evolutia ei. Multe intrigi, culise, comploturi si conspiratii, executii, judecati sumare si suplicii.

Tinara adusa in atentie de tabloul lui Goya ajunge in temnita unde e abuzata si insarcinata de Lorentzo. Trec 15 ani. Se naste o fetita ce devine prostituata. Fratele Lorentzo e executat de cei pe care intr-o alta etapa ii judecase si condamnase, iar Spania trece pe rand de sub francezi, sub englezi si apoi isi revine siesi , reabilitandu-si institutiile intre care si Inchizitia. Goya e martorul tacut a tot ce se intampla.

Ines inebuneste..Scena finala in care ea insoteste caruta ce transporta trupul inert al celei ce a nenorocit-o, urmata la cativa pasi in spate de un Goya, batran, surd, neputincios dar cu partea lui de vine e de un mare efect.

*****************

Milos Foreman, un regizor inegal, reuseste aici o ecranizare eleganta a carei vizionare are sa iti faca placere. Daca Foreman a fost in stare de un Amadeus si de acel magic One Flew Over The Cuckoo’s Nest, el a reusit in egala masura si “performante“ la polul opus prin alte (sub)productii.

As zice ca filmul asta e undeva pe la mijloc, iar scenariul salveaza multe dintre scaparile regizorale pe care eu le pun pe seama pripelii, dar care ar putea apartine si unor subtilitati ce n-am stiut sa le deslusesc.

******

Productia reclama insa imperativ atentia spectatorului la detaliu, caci grija cu care fiecare cadru e adaptat modului de compozitie al celebrului autor al Ororilor Razboiului (si al sentintei : « somnul ratiunii zamisleste monstrii ») e impresionanta.

Pe de alta parte farmecul Nathaliei Portman contrastand grozaviilor din care e alcatuita productia e o gaselnita ideala, ca si montajul unor scene cheie. Mi-au mai placut mult si solutiile de comprimare a unor subploturi ce reusesc sa consolideze narativul si sa dea cursivitate filmului, facandu-l egal de interesant in fiecare dintre momentele lui.

Du-te sa-l vezi...


PS........ nota 10 pentru Javier Bardem, cel din No Country For Old Men, care si aici face un rol memorabil

Acest topic a fost editat de The Dude: 31 Jul 2013, 08:21 PM

Lili Marleen
Rainer Werner Fassbinder (1981)



„Das Lied eines jungen Soldaten auf der Wacht”
Stand eine Laterne und steht sie noch davor
So wollen wir uns da wiedersehen
Bei der Laterne wollen wir stehen
Wie einst Lili Marleen,
wie einst Lili Marleen"




Va vine sau nu sa credeti e doar povestea unui cantec. Ar fi putut sa ajunga la lada de gunoi, insa s-a intamplat sa aiba alt traseu. S-a intamplat, asta ne spune apasat Fassbinder in singurul lui film in care cauta sa faca pace cu critica si cu conventionalul, vanand cel mai probabil un premiu ceva.

****

In povestea lui, melodia e scrisa de un evreu pentru o amanta actrita, de care familia incearca sa il rupa. Unul dintre multele daruri si atentii neansemnate cu care el o gratuleaza. Se intampla insa lucruri: Der Krieg .

Nemtii ocupa Belgradul, evreul e implicat in miscarea de rezistenta, intervine o distanta, iar pe fondul ei un inalt ofiter german pune ochii pe actrita. La repezeala, in scopul interesat de a o ajuta, acesta ii inlesneste scoaterea unui disc si singura piesa la indemana, care convine, e cea scrisa de evreu. Oricum nu avea niciun viitor, si chiar si pe disc se rataceste repede printre rafturi.

Insa postul de radio Belgrad, care acum emite pentru wehrmacht (dar e ascultat intens in intreaga lumea) nu are decat 45 de discuri si trebuie sa faca fata la mii de dedicatii, catre sase milioane de soldati germani acordati pe frecventa, 24 din 24, asteptand cu infrigurare mesaje din partea familiilor lor.

O captura de placi ce continea aproape numai compozitori interzisi de gestapo, dar care are in ea si o copie cu Lili Marleen, ajunge la postul de radio si discul e difuzat around the clock mai mult de umplutura, pentru completarea playlistului.


******

Are insa un succes nebun, nu numai in randul armatei germane ci si la aliati (care soldat n-are pe pamant sau in gand o iubita ?). Devine rapid chiar o problema nationala si ameninta sa dispara intrucat Joseph Goebbels (ministrul culturii) o considera morbida si destabilizatoare. Dar ii place la nebunie lui Hitler. Ii place atat de mult incat acesta o rasfata cu nesfarsite onoruri pe interpreta si o ridica pana in cele mai inalte straturi ale societatii...unde, asemeni Mariei Tanase e repede racolata de servicii si introdusa in activitati de spionaj.

In fine, pe ultima linie a actualitatii lui, cantecul devine obiect de propaganda a aliatilor. Ei imprastie vestea executarii artistei (intr-un lagar de concentrare) si se ofera sa ii ajute pe soldatii inamici germani oferindu-le ei spre ascultare melodia de acum interzisa de nemti.

*********

Nici asta nu e cel mai bun film a lui Fassbinder (un regizor pentru care am multa pretuire), insa e unul dintre cele mai bune materiale de studiu ale cinemaului serios.

***

Exista pe la inceput o scena in care familia compozitorului si alti complotisti au o adunare intr-un salon. E atata tehnica in scena asta, care nu dureaza mai mult de cateva minute, incat ramai fara aer : aviz cunoscatorilor !

Pentru ceilalti cateva observatii necesare: Cand il vede pe DeNiro ridicand o spranceana si proferand o amenintare intr-un grup mafiot, Stan Papusa mare admirator al cinemaului si cu cateva vizionari din filmoteca de referinta la activ, se bate cu palma pe frunte si exclama stupefiat : Bai tata...Ce mai talent ?

El zice asta pentru ca da bine (n-ai cum sa dai gres apreciindu-l pe DeNiro) si din acest motiv chiar crede ca ii place. Papusa habar n-are de ce vede si de ce se intampla. Zice si el acolo o parere...

In practica DeNiro trebuie sa aiba mare grija la felul in care face mima si la tonul pe care il foloseste spunand replica...insa astea sunt ultimele dintre preocuparile lui. El e in film, ori in film are obligatii la fel de presante..Nu are voie sa se deplaseze decat intre niste linii marcate pe jos (cu guffer tape) si nu are libertatea de a se misca asa cum ar vrea..Daca face altfel cum el va iesi din aria de focus a aparatului, sau va parasi zonele special amenajate sa ii lumineze chipul intr-un anumit fel. E suficient sa plece capul cu cativa centimetrii si scena e ratata; dar in timpul filmarii actorii nu au voie sa se uite pe jos pentru a isi evalua permanent pozitia, asa ca fiecare trebuie sa isi memoreze si traiectul..Mai mult decat atat, va vorbi numai cand va ajunge intr-un anumit punct al deplasarii (caci poate rata girafa microfonului) si va actiona numai in concordanta cu reactia celorlalti actori implicati in turnarea scenei (care au aceleasi probleme, de multe ori devenind imprevizibili si el ca leadingpart va trebui sa corecteze greselile lor prin reactii de moment).

******

Sa ne intoarcem acum la scena din filmul lui Fassbinder. Ea are vreo opt personaje, fiecare in deplasare. Va imaginati ce labirint de culoare e marcat pe jos pentru fiecare dintre ele ?..Si ca acestea se intersecteaza unele cu altele, dar si cu sinele de rulare ale carului de traveling. ?.. Caci in salonul acela camera de filmat se misca si ea circular, acoperind aproape fiecare unghi. Va puteti imagina ce schema de iluminat e necesara ca sa poti prinde fiecare actor la momentul replicii in punctul stabilit si ce sincronizare perfecta trebuie sa existe ? Pentru ca intreaga scena e trasa direct...dintro bucata, fara taietura. (in mai multe stop cadre am incercat sa numar sursele de lumina de tip spot si m-am oprit la 64...ele sunt doar o parte din cele utilizate). De ce face Rainer asta ?

Pentru ca vrea sa scoata din cadrul asta tot ce poate el da.

Pentru ca el crede ca aici e un moment important al plotului si doreste sa obtina aici si acum de la spectator un efect participativ, de realitate, de coerenta si de credibilitate..sa transmita prin asta intreaga tensiune a demersului evocat … E razboi, iar oamenii aceia isi risca fara echivoc viata..nu poti bagateliza trairi de maxima intensitate

Pentru ca Fassbinder are un mare respect fata de cinema, fata de cei care aleg sa ii vada filmul si fata de reactiile lor posibile...Pentru ca vrea sa inlature orice neantelegere si orice dubiu.

Asta e Rainer Werner Fassbinder.
Un profesionist de o exigenta vecina cu patologicul.

La Von Trier ? Pai el le spunea la actori sa zica ce au de spus, eventual respectand ordinea dialogului, dar nu musai, si incheia cu asta orice indicatie. Baie de lumina (lumina egala in fiecare zona a cadrului) si filmatul cu camera in mana rezolvau scena cum puteau mai bine si in doar cateva minute...Dar domnule Trier, spectatorul si reactiile lui ??? - Pai daca n-are de unde pune de la el ce dracu’ cauta la filmele mele ? ..... ( poate onestitatea artistului fata de opera sa ? - n.a. )*

****

Se joaca mult cu luminile Rainer. Chipul lui Wilkie e in toate situatiile de debut scaldat in lumina...Radiaza...Ea e o femeie cu dragoste de viata, care mai si iubeste (in realitate e Hanna Sygulla, o actrita preferata de Fassbinder, dar si de mine...Nu ca femeie, ci ca daruire fata de scena...e un fel de Gina Patrichii a lor...in alt registru interpretativ, cu o altfel de abordare, dar cu acelasi devotament generalizat dedicat actoriei). Cand dragostea ei devine incerta lumina de pe chip dispare.

Iarasi, filmarile prin glasvand (e de mirare pentru un observator onest si neinstruit cum de in cele mai multe scene ale peliculei exista asa ceva), naste o relatie de confidentialitate cu spectatorul. El afla unele lucruri cu discretie...prin gaura cheii. Iar scena torturarii compozitorului intemnitat, in care acesta este silit sa asculte la volum mare un disc stricat care repeta obsesiv acelasi pasaj muzical, imi pare o gaselnita (bergmaniana) de-a dreptul extraordinara

Dar si drumul camerei, alegerea unghiurilor si a incadrarilor, conversatiile plan/contraplan, filmarile enchaine, in plonjon si racursi, coloana sonora...Totul e o demonstratie de film greu de suportat pentru atatia regizori « independenti » si la moda, dar si pentru publicul pe care acestia au reusit sa si-l formeze.

******

Du-te sa vezi povestea interesanta a unui cantec care a marcat o generatie greu incercata, dar mai ales du-te sa vezi o importanta lectie de cultura cinematografica...







* Dialogul inventat cu Lars Von Trier nu isi propune sa ii aduca vreo critica acestuia. Ca orice mare regizor el are tehnici proprii: bune, sau rele. Desigur, doar rezultatul final e cel care conteaza pana la urma si singurul care face diferenta, iar per total Lars von Trier e pe plus. Imi place teribil acest regizor, insa cu multe din metodele (citeste : excesele) lui nu pot fi de acord....Mi-ar bate Fassbinder obrazu’

Acest topic a fost editat de The Dude: 2 Aug 2013, 07:01 AM

Scurta Istorie a Cinematografiei
- episodul 4,





Gloria



Razboiul, dar si marea criza de peste ocean, au produs deturnari importante ale cursului pe care se angajase deja cinemaul si l-au fortat pe acesta sa urmeze doua directii pentru care nu aratase prea mare interes pana atunci.

In America fiecare al cincilea cetatean bun de munca e somer. Pe continent industria lucreaza integral, sau majoritar, doar pentru razboi. Banii sunt putini, lipsurile mari, tensiunea ridicata. Cu toate acestea si intr-o parte si in alta, cinematografele sunt asaltate si nu reusesc sa faca fata cererilor.

Cu o remarcabila viteza de raspuns productiile hollywoodiene incep sa se stabilizeze tot mai pronuntat in zona filmelor escapiste: povesti frumoase care se sfarsesc bine, cu eroi pozitivi ce reusesc de fiecare data, comedii, aventuri la capatul lumii si musicaluri.

Timid, genul filmelor propagandistice, ce au ocupat deja piata europeana, isi face simtita prezenta si aici, insa tot ce poate oferii o evadare din realitatea depresiva: monumentale realizari coregrafice, cascadorii de mare spectacol, gangsterismul si plotul de groaza, bufoneriile de vodevil, filmele cu efecte speciale, dar si lungmetrajele de animatie in care imaginatia depaseste orice limita, raman favoritele publicului.

Abia dupa atacul de la Pearl Harbor filmul militant intra in pas de defilare si pe portile studiourilor americane, prin povesti adevarate, pline de eroism, ce se pliaza pe subiecte din jurnalele de actualitati de la care si imprumuta imagini si chiar scene intregi.


Aceste doua directii predominante (escapsimul si propaganda) domina insa perioada si ele favorizeaza un fenomen ce deja exista, ducandu-l pe acesta pe culmi de pe care nu va mai avea sa coboare niciodata : vedetismul.

Daca in state stilul clasic hollywoodian reuseste sa isi stabileasca o puternica identitate tocmai prin diversificarea preocuparilor pe care le inglobeaza si prin asimilarea unor tendinte europene (de care beneficiaza ca urmare a regizorilor ce fugeau din calea razboiului si care aduc cu ei supletea si nota de cultura ce lipsea filmului american) in Europa documentarul si realismul, completeaza propaganda, imprimand tendinte care vor marca filmul european inca lungi decade si de care nu a reusit sa scape nici in prezent.

Incercarile extreme prin care lumea a trecut in perioada 1930-1945 nu au fost o piedica in dezvoltarea celei de a saptea arte, ci doar o reorientare a ei, una ce a prilejuit aprofundarea unor teme fata de care se distantase ori intentiona chiar sa le abandoneze.

Si nu numai in cinematografie, ba chiar in intreaga arta, ori cat de greu ar parea de crezut, datoram razboiului si crizei economice cateva dintre cele mai importante valori ale spiritului uman ; unele de care nici nu ne stiam in stare.


Filme si regizori care au marcat semnificativ perioada sunt : Leo McCarey – Duck Soup 1933 (cu fratii Marx), George Cukor - David Coperfield 1935, Marian Cooper Ernest Schoedsack – King Kong 1933, Walt Disney – Snow White 1937, Tex Avery – Bugs Bunny 1940, Tod Browing – Dracula 1931, Karl Freund – The Mummy 1932, James Whale – The bride of Frankenstein 1935 si Omul Invizibil 1933, Howard Hawks – Scareface 1932, William Wellman – The Public Enemy 1933, Ernest Lubitsch – The Love Parade 1930, Lloyd Bacon – 42nd Street 1933, Michael Curtiz – Angels With Dirty Faces 1938, Robin Hood 1939, Victor Fleming - The Wizard of Oz 1939, John Huston – The Maltese Falcon 1941.


In 1934 Codul Hays interzice aluziile sexuale in filmele hollywoodiene. Ca reactie Frank Capra reconverteste sexualitatea transpunand-o in alte planuri ale narativului si ii sporeste cota de particpare din productiile sale. Apare un curent nou, care prinde bine la public si de unde nu putem sa nu amintim: Frank Capra - It Happend One Night 1935 si It’s a Wonderful Life 1947, Gregory La Cava - My Man Godfrey 1936, Howard Hawks – Twentieth Centuri 1935 si Bringing Up baby 1938, Ernest Lubitsch – Ninotchka 1939, To Be or Not To Be 1942, Preston Sturges – The Lady Eve 1941 si The Palm Beach Story 1942, George Cukor - The Philadelphia Story 1942, William Wyler – Jezabel 1938


Dintre autorii filmelor de propaganda: Ilia Kopalin si Leonid Varlamov – Moskow Strikes Back 1942, Frank Capra si Anatole Livak – Why We Fight 1945, Veit Harlan – Evreul Suss 1940, Leni Riefenstahl- Triumph of Willens 1935 si Olympia 1838.

Iar dintre cei care au impus realismul poetic din Europa: Jean Renoir – La Regle du Jeu 1939 si La bete umaine 1938, Rene Clair I Married a Witch 1942 si Quatorze Juilet 1933, Marcel carne Les enfantes du Paradis 1945, Les visiteurs du soir 1942 si Le Jour se Leve 1939..



va urma..........

Acest topic a fost editat de The Dude: 5 Aug 2013, 06:49 PM

In Pat
En la Cama - Matías Bize (2005)



Americanii ii zic one night stand si cum tot ce vine de peste ocean e cool...


Nu, nu e vorba de vreo replica la filmul lui Mike Figgis Nici p-aproape; E vorba de sex, de apropieri si atingeri succinte, superficiale, animalice, dar si de implicatiile lor psihologice. Mai e vorba si de un istet artificiu tehnic prin care spectatorul este convins repede sa speculeze (atat cat ii permite frivolitatea) si sa faca asta constiincios pana la capat, mergand cu participarea cand mai timid, cand mai indraznet...dar totusi pana la final, intr-o manipulare neconstientizata.

Doi oameni care tocmai s-au cunoscut petrec o noaptea cu repetate partide de sex intr-un hotel. Nici nu isi cunosc numele, dar pe masura ce avanseaza in intimitatea pasionala, misterioase mecanisme declansaza in fiecare dintre ei atitudinile firesti ale cuplurilor responsabile, tocite de timp si de convietuire; cu griji, probleme si reprosuri apasate....Nope, Bize nu le da voie pe ecran. Doar le sugereaza prin aluzii fine la fazele lor incipiente, aluzii ce nu perturba ritmul, pastrat intact, la un anumit nivel atemporal prin optiunea pentru planul detaliu si cadrele lungi, alternanta unghiurilor si tehnicile de montaj.

E ca si cu cum o relatie de ceva ani buni dintre doi adulti s-ar derula comprimat in numai cateva ore, intr-o perioada mult prea scurta ca sa mai poata pastra in ea momentele tensionate ori grele, asa dupa cum amintirea noastra procedeaza la fel cu intamplarile de lunga durata prin care am trecut.

Matías Bize nu crede in relatiile de o noapte si nici eu nu cred in ele, insa ca sa poti avea o parere competenta in chestia asta experienta e indispensabila.

Un film usor, fara mari pretentii cu putine ambitii, dar foarte bine realizat.
O cinematografie interesanta si indrazneata, cu o tema generoasa si mereu actuala.

Du-te sa il vezi.

Zero Dark Thirty
Kathryn Bigelow (2012)



“For God and The War !”



Concluzia aproape unanima a celor ce au studiat responsabil marile operatiunile militare ale celui de al doilea razboi mondial este ca toate contin un grad de amatorism al carui nivel pare imposibil de atins.

De la desincronizari ce pot fi acceptate ca parte a unei suite accidentale, pana la exercitii de putere ce refuza sa se acomodeze conditiilor, ori care neglijeaza condamnabil conjuncturi ori consecinte; cele 50 de milioane de morti au principalul vinovat ascuns undeva printre nepricepere, veleitarism, orgoliu, vanitate, trufie, sau impostura. Daca stam sa ne gandim insa ceva mai bine, poate ca in absenta tuturor astora razboiul nici nu ar fi avut loc.

***********

Al noualea film a lui Kathryn Bigelow, taman starea asta de lucruri o acuza. Desigur e utilizat, stilistic si alegoric, un alt palier iar incriminate nu mai sunt armatele lumii, ci agentiile secrete ale statelor unite nord americane (si nu numai).

Asa cum ne-a obisnuit din acel superb Point Break (unul dintre preferatele mele) mesajul e foarte bine dismulat si in aceasta misanscena, de data asta prin manipularea abila a tendintei spectatorului (superficiala, condamnabila, dar en vogue) de a da verdicte.

********

Zero Dark Thirty e o sarada ce a creat atata confuzie in jurul ei incat nu e deloc usor sa ii deslusesti subtextul. Cei mai multi critici au ales sa nici nu incerce sa faca asa ceva pentru ca au constientizat imediat prezenta riscului unei reusite.

E vorba de operatiunea de capturare a inamicului public Nr.1 al Americii.

********

In Statele Unite e larg raspandita credinta ca Osama Ben Laden nici nu a existat. Ca el e doar un produs de sinteza, fabricat de CIA ca pe un debuseu pentru frustrarile poporului american, ca pe un motiv de discreditare a lumii arabe, ca o scuza pentru initiative necesare din alte ratiuni.... Un fel de tap ispasitor bun la toate. Teorii de aceiasi natura, dar mai avansate, ii confirma existenta, insa ii minimalizeaza rolul si aduc dovezi solide ca el ar fi murit inca din 2001.

Cert e ca nici in state, nici in restul lumi, misiunea de eliminare a lui Bin Laden nu a fost primita asa cum se anticipase de catre artizanii ei.

**********

In limbaj militar Zero indica miezul nopti, dark in intuneric, iar thirty numarul minutelor de dupa ora zero. Este asadar numele de cod al unei actiuni armate, iar faptul ca productia a fost finantata integral de catre guvernul american anunta suficient de limpede motivul realizarii ei: propaganda.

Kathryn Bigelow care tocmai ce isi luase Oscar pentru un film (cuminte) de razboi (2009-The Hurt Locker) parea exact omul potrivit caruia sa ii fie incredintat acest proiect, asa ca ei i-au fost puse la dispozitie toate documentele actiunii de comando fara nicio restrictie (fapt unic pana atunci, atat in istoria filmului, cat si in cea a serviciilor secrete americane).

Dar n-a fost asa. Bigelow e totusi cea care a facut Point Break-ul, asa ca e de departe alt aluat cand vine vorba de onestitate si de deontologie.

Asadar, pentru ca nici nu poti sa zici ce ai dori pe banii guvernului, dar pentru ca nici nu e deloc sanatos sa superi CIA, solutia unei sarade confuze in multe din punctele ei, nu mai apare ca o alegere chiar atat de proasta.

*************

De fapt plotul comprima lupta antiterorista a americanilor in 156 de minute de film si explica modul in care operatiunile din scenele de conflict militar au fost dublate de actiuni subversive de colectare a informatiilor ce nu au refuzat aproape nicio metoda, cu unicul scop de a decapita Jihadul controlat de Ben Laden.

Nu suntem ajutati de niciun marker si de niciun indiciu sa aflam pozitia celor ce ne povestesc evenimentele, dar avem destule motive sa credem ca pastrarea tonului intr-o atmosfera de ambiguitate isi propune tehnic sa recreeze o realitate fireasca.

*************

In ciuda unei primiri retinute, atunci cand nu a fost ostila, productia aceasta ramane in opinia mea una extrem de interesanta mai ales prin ermetismul utilizat la comunicarea laturii ei celei mai incarcate de sens.

Pentru cel care a fost la curent cu presa vremii, cu scanadalurile Guantanamo, cu toate dedesupturile razboiului antiterorist dezvaluite in media, sfarsitul fara concluzii al filmului nu reprezinta nici pe departe o incuvintare tacita a utilizarii unor astfel de practici pe care le vedem eficiente ; ci mai degraba o condamnare radicala si severa a lor.

O condamnare formulata in singurul mod posibil de pe pozitia unui angajat al guvernului, chemat sa faca propaganda metodelor lui de lucru, pe banii si cu intregul lui sprijin.

**********

Du-te sa vezi cu mare atentie acest film. Daca ai sa o faci asa si nu spargand seminte ori rontaind la floricele in asteptarea scenelor cu impuscaturi si cafteala, ai sa vezi un film care comunica exemplar un adevar, fara a il rosti, simboliza, ori sugera....Ci din amalgam de cuvinte...printre randuri...raspicat..Va vine sa credeti ca asa ceva e posibil ? Nuuuuu ? Mergeti la Zero Dark Thirty.

Acest topic a fost editat de The Dude: 8 Aug 2013, 07:14 AM

Daca imi permiti

http://www.filmeonline2013.biz/zero-dark-thirty-2012/

Desigur...Multumesc frumos

Bijuteriile Coroanei
Kronjuvelerna - Ella Lemhagen (2011)


Lumea este pana la urma doar o mare scena, iar noi simplii actori ai unei piese de teatru, cu roluri egal de principale, ori secundare.

In spectacolul vietii noastre succesul nu e un scop, ci doar natura prestatiei si originalitatea ei. Daca oamenii ar intelege cat de important este sa ramana ei insusi pe toata durata reprezentatiei…?

Filmul Bijuteriile Coroanei incearca sa relateze o istorie oarecum simpla, exact din aceasta perspectiva, inventand o poveste captivanta, despre familie, timp, iubire, incredere, greseli, imputari si reusita..Dar mai ales una despre valorile credintei, ale onestitatii si nostalgiei, ultimul un sentiment care aici capata un tratament aparte si multe alte valente, fiind intors aproape pe toate fetele.

Greu de gasit o bresa in impresionanta citadela a acestei productii.
Ma gandeam in timpul celei de a doua vizionari ce i s-ar putea imputa, insa a fost imposibil sa descopar ceva. A doua oara mi-a placut inca si mai mult.

Mesaj metaforic/filozofic, demn, direct si fermecator, imagine perfect acordata cu tensiunea fluctuanta din diversele momente ale plotului, naratiune impecabila cu flashbackuri recurente care conduc progresiv actiunea pana in puncte diferite ale dezvoltarii ei, pentru a o abandona apoi siesi… asa cum, inspectorul reuseste sa reabiliteze in etape distincte adevarul pe care il cauta (paralela deloc intamplatoare); dialoguri de o mare incarcatura emotionala, cadre oniric suprarealiste intercalate natural printre cele ale realitatii implacabile …

Du-te sa vezi acest extraordinar film…increderea ta in recomandarile de aici are sa creasca semnificativ..

Acest topic a fost editat de The Dude: 8 Aug 2013, 01:15 PM

The Blair Witch Project
The Blair Witch Project - Daniel Myrick and Eduardo Sánchez.1999



I am so so sorry for everything that has happened. Because in spite of what Mike says now, it is my fault. Because it was my project and I insisted. I insisted on everything. I insisted that we weren't lost. I insisted that we keep going. I insisted that we walk south. Everything had to be my way. And this is where we've ended up and it's all because of me that we're here now - hungry, cold, and hunted. I love you mom, dad. I am so sorry. What is that? I'm scared to close my eyes, I'm scared to open them! We're gonna die out here!


Pentru mine The Blair Witch Project este unul dintre cele mai interesante filme facute vreodata. Desi aprecierile de genul « cel mai, cea mai » sunt improprii cand vorbim de arta, filmul asta nu le poate evita, pentru ca eu unul il socot de departe cel mai bun horror, iar reteta lui a cunoscut fara doar si poate cea mai spectaculoasa evolutie. Mai inainte de toate este insa un experiment interesant si captivant ce isi datoreaza succesul, ideei fascinante dupa care s-a realizat si a modului genial in care a fost promovat (fiind primul dintre filmele la care publicitatea s-a facut in ceea mai mare parte pe internet).

*****

Nu putem trece la o analiza a ingeniozitatii regizorale fara sa spunem cateva cuvinte despre plot. E vorba de trei studenti la film, care aleg sa faca un documentar despre padurea Blair Witch - Maryland, acolo unde, o legenda din secolul 16 povesteste despre ispravile unei vrajitoare, spanzurata succint de consatenii ei, in urma unor acuze incerte. Era de bon ton pe atunci sa procedezi asa cu vrajitoarele, iar ele obisnuite cu un asemenea tratament.

Spiritul asteia insa se considera abuzat, asa ca ramane sa bantuie padurea (pe care si-o trece repede pe numele lui) si ocazional sa pedepseasca cate un vinovat care ii tulbura posesiunea. Padurea e plina de cadavre si istorioare terifiante, insa cea mai grava dintre repercursiunile de care localnicii inca isi amintestc, vine de prin 1940 cand spiritul vrajitoarei intuneca mintea unui pustnic si il forteaza pe acesta sa rapeasca, tortureze si ucida sapte copii intr-un mod inspaimantator.

************

Studentii isi incep deci filmarile, dar in incercarea de a gasi casa pustnicului pentru cateva cadre absolut necesare documentarului, se ratacesc in padure, fiind dati disparuti. In debutul proiectiei spectatorilor li se spune, ca nu s-a gasit nicio urma din cei trei studenti, ci doar cortul, cateva alte lucruri ce le-au apartinut, intre care si tot materialul filmat. Ceea ce urmeaza ei sa vada, e un montaj al acestor filmari.

Ca e vorba doar de un scenariu aflam tarziu, pe unul dintre ultimele cadre ale genericului de final, pe care multi nici nu il mai remarca.

*****

E asadar o minciuna. Dar cum de reuseste ea sa ne faca sa o credem intr-un mod atat de convingator ? Ia ascultati aici:

Proiectul filmului a inceput, in anul 1994, cu un scenariu de 68 de pagini (insignifiant) care miza foarte mult pe solutii de moment, ce urmau sa fie adoptate ad-hoc. Timp de mai multe luni aproape 2000 de actori au fost vizionati, cautandu-se printre ei aceia care au cele mai bune abilitati de a improviza. Dupa alegerea protagonistilor ei au fost invatati sa filmeze intr-un curs succint si accelerat, apoi li s-au aruncat in brate aparatele si au fost pusi sa faca exact ceea ce trebuiau sa faca cei trei studenti din plot.

***********

In primele scene trase, in care sunt intervievati localnici, exista asistenta profesionista la filmari si lucrul asta e evident, insa printre localnici care isi dau cu parerea regizorii au strecurat si artisti profesionisti cu partituri de discurs bine invatate (fara stiinta echipei de filmare). Asta ajuta mult spectatorul sa aiba incredere in poveste si filmul sa depaseasca cel mai greu moment, cel de captare a atentiei. Apoi cei trei actori au fost lasati in padure, cu toate echipamentele si cu cateva instructiuni de baza privind scenariul. Zilnic, fiecare din ei gasea cu ajutorul gps-ului un recipient in care se aflau instructiunile a ceea ce urma sa improvizeze in ziua respectiva dar si punctul catre care trebuiau sa se deplaseze pentru urmatorul mesaj (toate, plantate acolo anterior de realizatori). Opt zile filmarile au decurs astfel si de aceea actorii, nevoiti sa se confrunte cu situatia reala prin care ar fi trecut personajele lor, au reusit roluri atat puternice si de expresive.

Intreaga actiune a fost coordonata de un consultant militar expert in supravietuire, iar scenele de hartuire filmate noaptea ca si faptul ca la un moment dat protagonistii au ramas fara mancare sunt sugestii ale acestuia care fac reactia interpretilor inca si mai credibila.

S-au obtinut astfel circa 20 de ore de film, care in final au fost reduse la doar 90 de minute intr-o perioada de opt luni de zile de montaj si post-procesare.

Rezultatul ?

******************


Cu un buget initial de 22 000 de dolari, filmul a ajuns la incasari de aproape 250 000 000 (!!!!), partea cea mai interesanta ramanand insa, asa cum am spus, felul in care s-a realizat promovarea peliculei, ce nu a starnit mare interes la inceput. S-a gasit totusi o companie care sa bage intr-un film de 35 000 de dolari (la gata) alte 800 000 strict in publicitate, aceasta dovedind la randul ei unde poate duce profesionalismul si inventivitatea (cum am spus e prima dintre peliculele care au beneficiat de aportul retelei internet).

************

Nu numai ca piesa importanta din puzzle-ul culturi generale a unui cinefil, ci chiar pentru ca e un film interesant, bine facut si extrem de incitant, fa-ti timp de el. Pana la urma aici nu zboara capete, nu sunt despicate abdomene ori torace, nu se scot ochi, amputeaza maini, ori picioare...Practic nu se intampla nimic, ci doar groaza crescanda a unor personaje ratacite, care sunt convinse (si extrem de convingatoare) ca ceva infiorator urmeaza sa se produca.

***

Sti ceva ? Du-te sa-l vezi.


P.S. Genul filmului documentar, dar mai ales a filmului documentar in care exista parti regizate si realizate cu actori, apartine lui Robert Flaherty de prin anii ’20 (vezi scurta istorie a filmului de pe acest topic).

Acest topic a fost editat de The Dude: 9 Aug 2013, 05:54 PM

Dead Man
Dead Man: Jim Jarmusch (1995)



“If the doors of perception were cleansed, everything would appear to man as it is: infinite.” - William Blake

Aaaaaaaaaaa...Aha !!
William Blake.

Despre asta e vorba in filmul Dead Man, cea mai costisitoare dintre productiile lui Jim Jarmusch (cu o reteta de 9 milioane usd), si in acelasi timp cea care i-a adus acestuia cel mai prost box-office din intreaga cariera (incasari de un milion), iar cinemaului unul dintre marile dezastre.

*********

Sigur, daca ar fi fost vreun succes de casa, discursul lui Jim si al criticilor care vad in el un mare regizor ar fi avut o alta orientare; asa el (ei) au trebuit sa se multumeasca cu tema clasica a artistului neanteles si a operei prea subtile pentru digestia greoaie a marelui public.

****

Insa nu e nimic prea subtil in filmul asta. Trimiterile, mai mult sau mai putin directe, sunt orientate catre poetul/grafician englez si opera sa; iar printre si peste ele, sunt inserate numele unor muzicieni, actori, sportivi, producatori (de importanta discutabila) sub care evolueaza diverse personaje ale plotului, amestec bizar marca Jarmusch*.

*****

Cum filmul independent e al dracului de dependent de raportul incasari/ cheltuieli, s-ar putea spune ca avem de a face aici cu o adevarata catastrofa..Insa nu e chiar asa. Sunt cateva argumente izolate, dar puternice, care au reusit sa pastreze productia pe o anumita linie de plutire si care au mentinut-o permanent intr-o relativa actualitate printre iubitorii devotati ai celei de a saptea arte.

Primele doua dintre ele au un nume si nu necesita niciun alt comentariu : Johnny Depp si William Blake

Al treilea se datoreaza unei perfecte documentari.

Al patrulea compozitiei catorva cadre si ingeniozitatii asamblarii altora.

Al cincilea, indubitabil coloanei sonore, format Neil Young, stabilite ad hoc prin inregistrarea directa a propriilor reacti muzicale pe care proiectia uneia din primele copii montate ale filmului, le-a starnit spontan in mintea sa.

Sa zicem acum de fiecare :

-Blake e un poet de mare forta, iar Jarmusch, absolvent al unei facultati care a avut ca obiectiv principal studiul poeziei si in acelasi timp cineva care l-a inteles suficient de bine. Daca ai sa te apleci insa cu atentie asupra poeziei lui Blake, ai sa constati inevitabil si cu oarecare surprindere ca el este unul dintre acei artisti la care opera nu se poate disocia de biografie. Nu intru in amanunte, insa sunt tare curios cum ar putea cineva sa il inteleaga in afara misticismului sau vizionar, ori al trairilor revelative, experiente puternice de o deosebita forta si intensitate, pentru care reactia lui poetica nu e decat unul dintre efecte.

Dar William Blake este si un excelent pictor, grafician, gravor - si asta il transforma automat in unul dintre primii artisti cu o activitate prolifica deopotriva in poezie si in arta vizuala. Daca mai adaugam si faptul ca Blake, poet romantic, filozof si mistic, sincer si idealist, debordand de creativitate si expresivitate e socotit o “stea glorioasă” și "un om care nu a fost anticipat de predecesori, nici nu a putut fi încadrat contemporanilor, nici înlocuit ușor de vreun succesor cunoscut sau ipotetic."; atunci e mult mai lesne de priceput alegerea lui Jarmusch, care ne propune o varianta in miscare a marelui poet ; una ce nu isi cunoaste nici chemarea, nici talentul si nici menirea, dar care si le descopera (initiatic) pe rand.

-Nu cred ca Blake, caruia mediul artistic al cinemaului nu i-a adus inca un omagiu pe masura, sa fi putut fi interpretat mai bine de altcineva decat de Johnny Depp. Alegerea e pur si simplu perfecta, actorul avand si trasaturi apropiate de chipul lui Blake din tinerete, dar si disponibilitatea nativa de a crea roluri introvertite, cu evolutii simultane in mai multe planuri.

-Studiul modului de viata al indienilor ce apar in film este unul minutios si analitic. Desi replicile consistente ale acestora raman netraduse (o adevarata jignire pentru spectator), iar unele dintre reactiile lui Nobody sunt putin credibile, tot restul este riguros si autentic, conferind un anume balans filmului, ce are de compensat multe frivolitati gratuite si excese stranii.

-Nu poate sa ii apartina lui Jarmusch, asa ca ii dau credit directorului de imagine, sau mai exact vreunuia dintre asistenti. Zic de cateva scene bine incadrate si frumos constituite, care chiar leaga imaginile intre ele. Spun ca Jarmusch n-are o asemenea grija intrucat toate filmele lui denunta asta, si dau ca exemplu, scena din debut, ce ne transmite dimensiunea impresionanta a calatoriei prin schimbarea compozitiei cadrului si a genului de persoane ce apar succesiv in el (ne este astfel indicat, prin schimbarea vestimentatiei, a tipului de pasageri si a genului de calatorie practicata de acestia, teritoriile pe care trenul le traverseaza si implicit lungimea traseului)

-Nu e deloc o idee noua sa pui un muzician sa cante pe ceea ce vede. In primele zile ale cinematografiei copiile filmelor mute veneau insotite de partituri ce trebuiau executate la pian in timpul proiectiei. Asa erau realizate primele coloane sonore, insa de multe ori se intampla diferit, iar multe role de film ajungeau neansotite de nimic ori gresit imperecheate; In situatiile astea pianistul trebuia sa improvizeze. Imi pare insa o gaselnita de mare efect reluarea unei asemenea practici in filmul modern, ca si cum Jarmusch nu gaseste coloana potrivita si trebuie sa apeleze, ca si predecesorii sai aflati intr-o situatie similara, la improvizatii. Desi abuzul de fuzzing, reverb si alte efecte ale unei chitari nu prea bine stapanite (ea intra de multe ori in zone de distorsiune necontrolate) e deranjanta in cateva dintre pasaje (banuiesc aici o scapare intentionata tocmai pentru ca ele dau mai multa veridicitate improvizatiei ).

*****

As mai atrage atentia si asupra unui amanunt ce ar fi obligatoriu de stiut pentru spectator. Indienii au o viziune aparte a numelui. El este altceva decat un apelativ. In cele mai multe cazuri numele reprezinta o suita de evenimente, ori imprejurari deosebite ce se pot asocia cu persoana cuiva. Intotdeauna insa numele e sacru, iar atunci cand avem de a face cu un nume secret (indienii au mai multe nume dintre care cateva sunt pastrate strict pentru anturajul intim) sacralitatea este la apogeu.

Acum, cand un indian care cunoaste poezia lui Blake (n-are a face pe ce cai) intalneste pe cineva care poarta acest nume, este evident ca el se afla in fata unei revelatii mistice profunde. Asa trebuie inteles Nobody (atentie si la numele lui) si tot asa si Dead-Man.

“Nobody: My name is Exaybachay = He Who Talks Loud, Saying Nothing.
William Blake: He who talks... I thought you said your name was Nobody.
Nobody: I preferred to be called Nobody. “


*******

Du-te sa vezi un film care nu te va plictisii, o sa iti bucure 121 de minute din viata si are sa te intrige in multe din partile lui bune.


* e vorba de mereu acelasi tribut obositor, pe care Jim il plateste ori de cate ori are prilejul, grupului de artisti descendenti din miscarea The Factory initiata de Andy Warhol, mai exact ai celor care s-au autointitulat The Warhol’s Superstars.

Acest topic a fost editat de The Dude: 13 Aug 2013, 05:52 AM

4 luni, 3 saptamâni si 2 zile
Cristian Mungiu - (2007)



Este primul film romanesc de dupa revolutie care reuseste performanta unei coerente totale de la un cap la altul. Meritul lui Mungiu in chestia asta chiar ii apartine si e unul cu totul remarcabil. Sigur ca in intreaga tarasenia pune umarul la greu si plotul, interesant, neprevazut, credibil si tensionant, iar grija fata de decorurile ce reusesc sa fie pastrate strict in epoca (pana la detaliu, chiar si dincolo de zona de blur), au efecte decisive in economia filmului (gurile rele zic ca la reconstituirea atmosferei, familia Mungiu ar fi contribuit in corpore cu sfaturi).

Mai e si jocul actorilor, ce si atunci cand improvizeaza, reusesc sa fie la fel de convingatori si in fine, dar nu in ultimul rand, felul in care ansamblul reuseste sa aduca la un numitor comun elemente cinematografice din curente si orientari diferite.

Toate astea contribuie la realizarea unor scene grele (luate in priza directa dintrun singur unghi cu camera tinuta ferm in mana), cu replici spontane plauzibile si fac ca aceasta pelicula sa fie intr-adevar un succes de marca al cinemaului national.

*************

Plotul ne zice de doua caministe care se ajuta intre ele sa scape de o sarcina intarziata si nedorita (a uneia dintre ele) si care sunt abuzate de cel angajat sa le ajute, pe fondul unei legislatii acerbe care pedepsea grav astfel de fapte.

Chiar si interlopii mai putin versati stiu lucrul asta inca din primele lor zile de activitate : cele mai vulnerabile dintre victime sunt cele din mediul rural care ajung sa locuiasca la oras. Intre ei caministii sunt fruntasi (aici in sensul de cei mai expusi). Au naivitatea si bravada specifica varstei, sunt smulsi direct dintrun mediu pentru a ocupa, fara adaptare prealabila, altul si asta de pe o pozitie absolut noua, una privilegiata in societate, aceea de student. Trec prin multe si variate schimbari, din mers si in goana, ...asa ca intotdeauna raman destule nerezolvate in urma...iar astea se razbuna...mai devreme ori mai tarziu.

Provincialism si naivitatea sunt insa doar subploturi ale acestui film. La fel prietenia, devotamentul ori sacrificiul. E mai degraba vorba de impostura. De doua personaje care se cred altceva decat ceea ce sunt si care actioneaza in acord cu tipologiilele pe care le interpreteaza (in viata, nu in film). Otilia nu se culca cu felcerul ala din daruire fata de relatia ei cu Gabita..O face pentru ca individul propus de ea mediului functioneaza in aceste limite. Pentru ca personajul ei crede ca nu poate face altfel ; nu are solutii alternative si nici vreme sa aloce pentru asa ceva. Sa gatam totul cat mai repede si cat mai convenabil..Ce e o tavaleala pana la urma ?..


***

De un lucru trebuie sa ne lamurim: pe vremea lui Ceasca existau structuri precise, bine stabilite si precis functionale. Accesand gruparea potrivita puteai rezolva orice problema. Si asta nu era un atu al elitelor. Era un sistem cu o larga adresabilitate si avea chiar si un nume PCR (pile, cunostinte, relatii).

Retelele care se ocupau cu intreruperea de sarcini aveau nevoie vitala de clienti ca sa se poata sustine, asa ca exista o deschidere catre toate paturile sociale. Preturile erau piperate iar intreprinderea, una atat de profitabila incat dezvoltata cum trebuie a ajuns repede sa isi poata asigura acoperirea eficace de care ar fi avut nevoie la o adica (intre altele vezi si confesiunile lui Gheorghe Florescu). Asa ca superficialitatea de care cele doua protagoniste dau dovada coroborata cu o stare de confuzie apropiata de euforie, sunt atat de neasteptate incat chiar capeti incredere in ele si in ascuns chiar iti plac.

Intregul lant de neglijente e atat de tineresc incat te castiga imediat: Gabita a ramas gravida, Gabita a intarziat nepermis in luarea unei decizii, cand ia o alege e una pripita, venita prin interpusi, ne-negociata si insuficient clarificata. Otilia o secondeaza. Ea pare ceva mai matura si un pic mai lucida, dar nu e asa. O vedem incurcandu-se cu socoteala banilor, amestecand hotelurile si multe din deciziile luate, amalgamand momente importante dintro alta viata mai personala, ce se desfasoara in paralel si in alt plan..

*******

Ce reprosez filmului. Pai graba cu care incearca sa ne introduca in atmosfera anilor ‘70. Mungiu baga in primele cadre o agulmerare nefireasca de markere menite sa ne readuca in epoca de aur. Sunt folosite atat imaginile, practicile, replicile, obiceiurile si conditiile deosebite de atunci, printr-o tehnica ce pacatuieste prin exagerarea unor realitati si minimalizarea altora. Este evident ca Mungiu a primit informatii incomplete de la sfatuitorii sai, ori ca din ce a primit unele nu i-au convenit asa ca a umblat prin ele ajustandu-le cu un filtru al actualitatii care sa le faca in opinia sa accesibile si/sau plauzibile. E o greseala.

Eu n-am fost caminist. Sunt orasean de generatii intregi, insa in studentie mi-am petrecut mult timp prin camine. Lucrai altfel in colectiv la proiecte, invatai mai repede, mai placut si mai eficient si nu in ultimul rand te distrai mult mai bine ca la berarie. Nici blugi, nici tricouri, nici adidasi nu gaseai prin alte locuri asa cum gaseai in mini magazinele amenajate in C-urile din Grozavesti.

*******

O alta scapare a filmului e mai putin evidentiata de cel care nu a trait acele timpuri.
Reactiile personajelor din film nu incap in epoca. Sunt evident mai apropiate de zilele noastre. Nu exista un libertinaj de acest fel. O relatie intre tineri decurgea altfel, iar multe dintre lucrurile care se faceau ca si acum nu ajungeau niciodata sa fie rostite...spuse..Iar daca se faceau, atunci limajul care le insotea era cu totul altul si apartinea confesiunii mai degraba decat dialogului, asa cum se intampla azi..

************

Pentru ce laud aceasta productie ?…Pai pentru ansamblul ei, de care aminteam in debutul cronicii, pentru supletea discursului…dar foarte mult pentru un singur moment..cel din final, in care se lamuresc lucrurile. Cele doua protagoniste stau la o masa de restaurant si se linistesc una pe alta. Povestea s-a incheiat ?...Nu, caci in ultimele cadre Otilia isi intoarce brusc capul si mai inainte ca genericul sa inceapa, priveste direct si tacut fix in camera. Priveste in ochi martorii acestei intamplari infruntandu-i. E o secventa extrem de reusita.


************





Bravos domnule Mungiu, asta chiar mi-a placut…Iar tu ?
Tu Du-te sa vezi acest film, ca merita..

Acest topic a fost editat de The Dude: 13 Aug 2013, 10:51 AM

Intr-adevar merita - mi-a placut si buletinul uitat la receptie care parea ca va duce undeva si totusi nu a dus, intr-un fel, la nimic

o alta chestie... chiar exista tic-tac pe vremea aia? mie nu mi s-a parut ca povestea sa se desfasoare prin anii 70, ci mai degraba prin 80 spre 90. poate ma insel eu...

Nope, povestea se desfasoara fix in anul 1987...atmosfera e de anii '70...insist pe asta si din acest motiv am si adus un repros filmului care vizand epoca de aur amesteca temporal realitatile...

ani '70 apartin unei destinderi, urmate de o crunta contractie, pentru ca in 1987 sa avem un fel de alunecare confuza, greu de pus intr-un film, toate etape ce s-au succedat rapid pe fondul efortului national dedicat "centrului civic" si casei poporului.


De aia Mungiu alege in fundal epoca, nu o perioada anume, in contrast cu intamplarea care e precis localizata..

Acest topic a fost editat de The Dude: 13 Aug 2013, 06:34 PM

Magnolia
Magnolia – Paul Thomas Anderson(1999)




"This happens. This is something that happens."


Un tanar, satul de certurile dintre parintii sai, incarca pe ascuns arma cu care cei doi obisnuiau teatral sa se ameninte unul pe altul in timpul disputelor. Dupa ceva vreme, macinat de multe alte contradictii decide sa se arunce de pe blocul in care locuia, ceea ce si face. In ziua in care actul are loc, o echipa de alpinisti utilitari apuca sa monteze o plasa de siguranta in care sinucigasul si cade. Ar fi fost astfel salvat....dar , in cadere, ajungand in dreptul ferestrei apartamentului parintilor, primeste in piept alicele pustii pe care o incarcase, atunci cand unul din ei trage in celalalt la capatul ultimei dintre infruntarile lor armate.

Intr-o ampla actiune de stingere a unui incendiu forestier, avionul care arunca apa din cer preia, accidental si inconstient, din lacul din care se incarca in zbor planat, un scafandru amator pe care apoi il deverseaza, fara sa afle, peste copacii in flacari. Cei doi, pilotul si scafandrul erau cunoscuti si cu o zi inainte tocmai fusesera angajati intr-un conflict violent.


****************

Paul Thomas Anderson (Punch-Drunk Love, Boogie Nights, There Will be Blood ) ne prezinta aceaste stiri adevarate, preluate din presa, in preambulul filmului sau ca pe un resume la ceea ce va urma ; caci intr-adevar filmul acesta isi propune sa povesteasca despre coincidente, intr-un pulp complicat, cu multe ite si incurcate dedesupturi ce pare sa aiba ca tema principala abuzul (exploatarea) parinti/copii.

Spre deosebire de continutul intamplarilor citate in prolog, intrepatrunderile dintre destinul comun al unei duzini de personaje de aici sunt mult mai delicate si merg ceva mai adanc, solicitand din partea spectatorului o atentie deosebita si o participare activa.

Asta si pentru ca filmul mizeaza mult pe montajul incrucisat, ce alterneaza scene de lungimi si intensitati diferite si care, alturi de o coloana sonora minutios construita, reusesc sa ii confere un ritm marin. Actiunea vine in valuri care se sparg zgomotos si exploziv in mal, pentru ca apoi sa se retraga tacut si lin, pregatind revenirea.

Atentie mare la acest puls al actiunii, caci el reprezinta una dintre cele mai importante dimensiuni ale productiei Magnolia; una care abunda in cadre bine compuse, cu traveliguri axiale de mare impact si in prestatii actoricesti de o excelenta calitate.

Tom Cruise chiar face rolul carierei sale, reusind o transpunere totala intr-un personaj dificil, temperamental, cu mari probleme narcisiste si nu numai, cu blocaje, reconsiderari si repozitionari veridice, cu un discurs bine dozat si de o mare naturalete. Efortul lui este cu atat mai meritoriu cu cat, in privat, in aceiasi perioada de timp, el inca mai lucra in filmul lui Kubrick : eyes wide shut.

Sunt foarte multe scene pline de intensitate insa de departe momentul de culme al plotului ramane ploaia cu broaste, inserata exact in acel moment in care intamplarile par sa ajunga intr-un impas emotional, dar si intr-o pauza de interes. Anderson simte ca aglomerarea si densitatea narativului il pot pierde pe cel absorbit in evaluarea proiectiei, asa ca face aceasta ruptura din care insa decurg imediat si solutii neasteptate, cum este cea cu pistolul pierdut, redat si el povestii de ploaia neobisnuita..caci daca din cer cad broaste, de ce n-ar cadea tot de acolo si arma ratacita ?

**************

Doua melodi au fost compuse special pentru aceasta productie de catre Aimee Mann (pe care eu o apreciez in mod deosebit), si nu sunt piese rau scrise. Tot ei ii apartine si coverul dupa « One » a lui Harry Nilsson de la inceputul peliculei si inca alte cateva cantece din care auzim pe parcurs pasaje izolate.

***********



Magnolia este un film care trebuie vazut fiindca tehnic, el se afla la o raspantie importanta a cinematografiei. Este acel gen destul de rar pe care nu poti pune etichete ; si nu zic aici despre incadrarea peliculei ce pare sa acopere toata gama disponibila (drama psihlogica, poveste moderna, fantezie urbana, comedie neagra?) ci zic despre faptul ca pana la urma nimeni nu a putut sa explice de ce acest movie place, in ciuda unei sume de imputari si a unor tendinte evidente de marginalizare..

Sau mai bine zis, este acel gen de ecranizari care ne captiveaza fara sa aflam de ce..



Du-te sa vezi Magnolia...e un experiment mai mult decat un entertainment


The film opens and closes with a narrated tale about coincidences. In the opinion of this film, there are no coincidences, only a strange string that significantly ties all of us together, determining our path, giving us opportunities or obstacles as it sees fit. This connection is arguably a spiritual one that is more or less imperceptible to the vast majority of us.

am bolduit concluzia....

Acest topic a fost editat de The Dude: 16 Aug 2013, 08:27 PM

Argo
Argo - Ben Affleck (2012)



"Argo f**k Yourself"

Al treilea film de sub directia lui Ben Affleck se vrea un elogiu adus acelor eroi necunoscuti si imposibil de onorat, care intreprind actiuni curajoase cu riscuri enorme intr-un deplin anonimat. Parte din ei sunt agenti ai serviciilor secrete.

******

“film in film, film de aventuri, film de spionaj, satira” Argo nu are decat o legatura vaga cu argonautii, intrucat e si aici denumirea unei misiuni care implica personaje; cu Iason ori cu lana de aur ? Niciuna ! E numele bravei si coerentei initiative a unui agent CIA (Tony Mendez - Ben Affleck) dinautrul unei actiuni mai mari si haotice a serviciului din care el face parte.

****

Intriga reia fapte reale ce au tinut prima pagina a ziarelor pentru 444 de zile (1979-1981) :
Ambasada Americana de la Teheran este atacata de protestatatarii Ayatulahului Khomeini (insurgentii deghizati: vedem statii de emisie care coordoneaza ambuscada, arme de foc profesional manuite, etc.) si 52 de functionari sunt luati ostatici. In timpul asediului ei reusesc mai inainte sa distruga prin tocare toate documentele detinute. Grija imediata a statului american este orientata catre salvarea a sase dintre acestia, care in timpul evenimentelor, apuca sa se refugiaze in casa ambasadorului canadian. Descoperirea lor acolo i-ar transforma in victime sigure, atat pe ei cat si pe cei care i-au adapostit (diplomatul canadian si familia sa). Intre timp in cladirea ocupata a ambasadei sunt aduse cateva sute de copii care au sarcina de a juca puzzle cu franturile de documente si nu e decat o chestiune de timp pana cand hartia care contine componenta completa a misiunii americane si fotografiile membrilor ei, vor fi reconstituite, denuntand astfel absenta celor sase oficiali si declansand cautarea lor, o treaba simpla si de scurta durata intr-un stat devenit peste noapte anarhic-politienesc.

Ideea lui Mendez este sa deplaseze la Teheran o echipa de filmare (canadiana) interesata de realizarea unei super productii (Argo- a science fantasy), care sa ii preia pe cei sase, si sa ii extraga astfel din situatia limita in care se afla. Pe fondul actiunii personale se desfasoara si preparativele reactiei americane oficiale: o interventie in forta a trupelor speciale (Delta Force-proaspat constituite si aflate, imi pare, la prima lor actiune de anvergura).

*****

Cum se termina nu zic….dar daca vrei sa afli: du-te si vezi !
Filmul are ritm, suspans, povestea e tensionata si alerta, mijloacele cinematografice sunt cele ce trebuiau utilizate, dar se remarca jenant o lipsa acuta de personalitate. Sunt folosite cu un fel de teama procedeele clasice de gradare a intensitatii actiunii: cupaje rapide de cadre, camera din mana, conversatii ale unor planuri disproportionate, buletine informative oficiale introduse in naratiune sub un alt format de imagine (influenta lui Oliver Stone e chiar deranjanta); iar filmarile « in poza » ce au ca scop evidentierea calitatilor « de baiat frumos » ale lui Affleck, cu care povestea e presarata mai peste tot sunt chiar obositoare.

****

Recomand acest film si din alt motiv decat acela ca el a produs o ampla si interesanta controversa (ce trebuie cunoscuta macar, de orice cinefil) Recomand cu insistenta filmul si pentru ca el vorbeste cu subiect si predicat despre relatiile sistemului cinematografic mainstream. Pentru multi va fi o mare surpriza sa afle cum e numit un director de film, ba chiar si intreaga echipa ; dar mai ales sa afle care sunt cateva etape generale si de neocolit in realizarea unei productii, ce pana la urma nu e decat o investitie ca oricare alta din industrie (ramura ei cinematografica, de data asta).

********

Nicio indoiala ca avem de a face cu o realizare foarte buna, insa daca pui filmul asta alaturi de celelalte productii majore ale anului 2012: “Amour”, “Seven Psihopats”, “Tabu”,” Les Miserablles”, “Lincoln”, “Holy Motors”, ” Post Tenebras Lux” “Life of Pi”, “Da reun na-ra-e-suh”, “Moon Rise Kindom”…si inca…nu prea pricepi cum de a luat el Oscarul pentru cel mai bun film…(daca as fi rautacios, as face o legatura directa intre actiunea de tip militar, gestul eroic al unui agent, decernarea premiului de catre Michelle Obama, propaganda, politic, ingerinta, scopuri ascunse, alea, alea….Dar nu sunt un rautacios = Bravo Argo !).


And Argo....Do f**k Yourself Bro....



PS. sintagma "Argo f**k Yourself" prin care cei implicati direct numesc invariabil proiectul evadarii pus la cale de ei, semnifica prin analogia cu onanismul soarta unui demers fictiv ce se poate substitui, intr-o oarecare masura, realitatii.

Despre cum se face un film. 1



Industria filmului nu difera cu nimic fata de celelalte surate ale ei. Atata vreme cat plimba bani intr-un circuit economic dupa regulile acestuia, filmul e doar o investitie financiara menita sa aduca profit. Nu-i alta cale. Observam cu multa amaraciune, in scrieri mai vechi, aceasta trista stare de lucruri: pentru ca sa poata ajunge la consumatorul de arta, opera trebuie sa devina marfa, ori produs. Sa parcurga un circuit atent jalonat si sa se incadreze in regulile stricte ale comertului, pierzandu-si pe acest traseu cateva din componentele ei esentiale.

Filmul incepe asadar de la producator (investitor). El este persoana care declansaza intregul mecanism, piatra care urneste intreaga rostogolire. Un producator e in general cineva care a mai functionat in sistem. Ar putea fi un magnat (care n-are nici in clin, nici in maneca cu domeniul) ce are deja angajata o societate specializata in productiile cinematografice, dupa cum ar putea fi un outsider naiv, ce taman a primit o mostenire pe care nu stie cum sa o inzeceasca cat mai repede.

Ar mai putea fi si un visator ce vrea sa isi realizeze un proiect, ori poate un aventurier in goana dupa un castig usor, de tip loterie. Cel mai ades insa, producatorii sunt oameni de film (regizori, actori, scenaristi, directori de imagine, de lumini, scenografi, etc.) care au dat lovitura cu una, doua productii, care stiu ca banii pastrati in banca mor si care cunosc intim avantajele si riscurile unui asemenea demers.

Oricine ar fi, atunci cand decide sa isi bage banii in film, producatorul isi alege mai intai un scenariu. Pentru asta fiecare studio are cate o baza de date bine garnisita, exista reviste specializate care ofera pe genuri povesti propuse de amatori, ori exista scriitori specializati ce si-au capatat un renume in piata si care contra unor preturi adecvate pozitiei pe care au reusit sa o ocupe in lumea filmului, pot scrie, rescrie, absolut orice.

Dar este un scenariu doar o relatare? Nu. El e ceva mai mult decat doar o poveste, asa dupa cum cred unii si cum ideobste s-a raspandit zvonul ca ar fi. Un scenariu contine prescriptii regizorale, schite si crochiuri ale unor cadre cheie, dialoguri ale unor scene de referinta. E schema unui film. El este transcrierea unei naratiuni in termeni cinematografici si in viziunea autorului ei. Un scenariu e mai mult o idee generala si o propunere deschisa , susceptibila schimbarilor, adaugirilor, ori adaptarilor. Pe el se pot plia personalizari regizorale, roluri dedicate, scheme cinematografice de anverguri diferite, orientari cu scop publicitar, ori politic, etc.

Alegerea unui scenariu are in vedere si bugetul estimat, insa aceasta nu e o conditie obligatorie. Exista situatii in care scenariul dicteaza bugetul, ex: cazul filmului in care ne este relatata misiunea de executare a lui Osama. Un astfel de film, realizat in cel mai scurt timp de la eveniment, poate conta pe un interes crescut al publicului si asta ii va conferii un avantaj de piata urias. In aceste conditii, ca sa ai primul o ecranizare competenta, va fii nevoie de un buget caruia tu trebuie sa i te aliniezi.

Insa azi nu mai e obligatoriu sa incepi de la un scenariu. Poti incepe de la o echipa de filmare deja constituita, care a avut rezultate de piata meritorii si care e disponibila intr-un anume moment, intrucat tocmai a terminat un proiect si nu are in perspectiva imediata un alt angajament.



Va urma...

Despre cum se face un film. 2


E momentul acum sa vorbim de bani. Ca in orice investitie gestionata profesionist, cu cat numarul lor este mai mare cu atat sansele de reusita ale intreprinderii cresc. Cu cat bagi mai multi bani:

-intr-o echipa de filmare recunoascuta (premiata: oscar, bafta, cannes, etc..d-aia se bucura aia asa la decerenarea premiilor),
-in actori cu cota mare de piata (in actualitate, in afirmare, ori in crestere de popularitate),
- intr-un un scenariu apartinand unui scriitor de renume (ale carui drepturi de autor costa adevarate averi) ,
- in agentii de gestionare ale productiei care sa efienticizeze costurile si in agentii asiguratoare care sa acopere eventulale pierderi.
- intr-un sistem publicitar de promovare dovedit, recunoscut, eficient si cuantificabil. Multe productii au realizat incasari miraculoase numai pentru simplul fapt ca au fost prezentate publicului intr-un mod atat de tentant incat acesta nu le-a putut evita.


..cu cat investesti mai mult si mai bine asadar, cu atat sansele succesului sunt mai mari, iar riscurile unor eventuale pagube dispar.


Acum, rolul producatorului nu se limiteaza la acela de a pompa bani intr-o afacere atunci cand vine vorba de film. Asta cu atat mai mult cu cat el este un cunoscator, ori daca provine si din lumea cinemaului. Un astfel de om, si nu numai, va avea o participare activa in derularea productiei, intervenind in anumite momente ale ei si corectand, ori dispunand corectii, ce i se par mai in acord cu programul de recuperare a investitiei. Nu o data in istoria filmului producatorii au schimbat regizorii pe la jumatatea productiei, au inlocuit actori principali, ori au dispus rescrieri radicale ale scenariului ce nu mai corespundea unor sitatii din actualitate, ori planului de afaceri initial.

In filmul Argo a lui Ben Affleck vedem cum producatorul (exista unul singur care are glas, celalalt, coproducatorul, fiind doar un pachet de bani) alege intreaga echipa de la director de imagine, scenograf, designer, pana la cel de productie, in mod arbitrar. Sigur, e vorba aici de un film care nu se va face niciodata, insa schema de functionare e una tipica pentru Holywood.

Daca ai alege sa iti investesti banii intr-o fabrica de salam nu ai actiona diferit.
Asadar e total incorect sa atribui rezultatul unei intreprinderi cinematografice regizorului de film, desi el e persoana cea mai expusa unei asemenea titularizari. In afara eventualitatii in care regizorul nu este si producator, o astfel de tendinta e gresita si abuziva, chiar daca multi producatori, ori asociatatii de producatori, au mare incredere in abilitatile directorilor pe care ii aleg si le lasa o mare, ori desavarsita libertate artistica. Numai si acest gest de neimplicare face ca producatorul sa fie principalul responsabil de evolutia unei pelicule.

Asta la filmele din mainstream...caci la cinemaul independent...



va urma...

Acest topic a fost editat de The Dude: 22 Aug 2013, 07:15 AM

Despre cum se face un film. 3



Filmul independent nu este independent de vreun buget. (am citit pe aici ca asa ar fi, intr-o duluma extrasa din putul gandirii si scapata unei persoane care ne-a delectat si in trecut cu nazdravanii inca si mai dihai). Niciun alt film in afara filmului independent nu e atat de strans legat de banii ce i se pun la dispozitie. E legat ombilical de ei, intrucat acest tip de film aduce cu el riscuri infinit mai mari pentru investitori, chiar daca aici se opereaza cu sume semnificativ reduse.

Filmul independent pretinde ca ar fi independent fata de un sistem oficial, de un mod clasic de a realiza o pelicula si de mijloace cinematografice de referinta. Invariabil, pana la urma, el nu face decat sa repete si sa mimeze retete tocite, insa dintro noua perspectiva. Filmul independent nu-i decat o alta smecherie contabila.

Sa luam de exemplu Dog Ville-ul lui Von Trier. Nu exista decoruri, nu exista cadre pre-lucrate (scene fixe cu travelinguri, ori eclaraj special). Aveti idee ce economii se fac prin aceste doua optiuni ce sunt imbracate insa intr-o forma de exprimare artistica de tip excentric. ?

..Ceea ce poate ca si e, caci prin anularea acestor cai de expresie se face loc exclusiv jocului actorilor, chemat sa suplineasca marea lipsa.

Se redistribuie astfel intreaga organizare a demersului, iar limbajul cinematografic e remodelat in termeni noi. Produsul rezultat: un film interesant si placut. Poti sa il numesti rezultat al unei viziuni regizorale curajoase si libere de orice prejudecata; ori il poti numi un film experiment. Si intr-un caz si in altul scopul producatorului ramane neschimbat; ce se modifica e doar rodul istetimii lui Trier de a rezolva pazzle-ul permutarilor, comutand banii dintro parte in alta, in cazul exemplului ales fondurile economisite s-au dus pe actori de renume care sa faca productia sa fie prezenta si in atentia criticii (indirect a publicului).

Pentru un ochi avizat, nu se pot insa masca in spatele acestor gaselnite schemele cinice ale mecanismului reglat pe profit; si nci nu se poate trece cu vederea ca o astfel de abordare trimite la promisiunile mult mai optimiste ale castigului diversificat (intrucat asa, el vine pe mai multe planuri).

Si ca sa nu ramanem in cadrul general iata si un exemplu concret despre care taman ce am vorbit: Dead Man-ul lui Jim Jarmusch. El are doi producatori Demetra J. MacBride si Karen Koch, doua tute care au facut bani din clipuri (prima) si din investitii in film (a doua). In urma esecului Demetra si-a luat-o atat de rau in freza, incat dupa plasamentul asta a si disparut de pe piata. Acum as vrea sa va rog sa vi-l imaginati pe Jim, framantand caciula in maini si milogindu-se pe langa tipele astea doua pentru cele 9 milioane de dolari…iar apoi, la cateva luni distanta razandu-le in nas…

Pentru ca e ca si cum ai baga mana in buzunarul cuiva, atunci cand vi sa ii propui o afacere perdanta, impuindu-i capul cu tot felul de prognoze aiurea, dar pastrand permanent un bun plac ce refuza sa tina cont de indicatorii investitionali si atentionarile din piata. Daca Jim Jarmusch ar fi facut toata investitia printr-un imprumut onest la banca, ipotecand una, doua dintre proprietatile sale…Pai atunci: DA, desigur ; Asta da sacrificiu pe altarul artei….dar asa ??

Pastrandu-ne insa in onestitatea, in marea cinematografie, chiar si atunci cand pierzi, intr-un anume fel...castigi. In acelasi exemplu, Jarmusch reuseste ca in alt plan sa isi creasca considerabil cotele de piata exact pe seama uriasului sau insucces. El are un public format pe criterii straine de cele ale filmului, un public care aclama cu mult mai mult entuziasm ratarea decat reusita, asa ca….

Simultan fiascoul cu Dead Man ii mai consolideaza si pozitia de cel mai autorizat reprezentant al curentului Sundance, care iarasi inseamna faima si…bani…caci iata, nu mai departe de festivalul Cannes 2013, acolo unde participarea lui Jim Jarmusch (Only Lovers Left Alive) e asimilata cu insusi participarea filmului independent (??)




va urma...

Acest topic a fost editat de The Dude: 23 Aug 2013, 10:27 PM

Despre cum se face un film. 4




Productiile realizate dupa scheme clasice, cele categorisite mainstream, sunt insa organizari solide care lasa foarte putin in seama sansei. Ele folosesc scheme precise, bine rodate si au avantajul unei imense flexibilitati in interiorul acestora, putandu-se adapta cu usurinta pe o multitudine de variante posibile.
Sunt aceste scheme cele care au permis dezvoltarea cinematografului spre super-productii, ori abordarea serioasa a unor tehnici noi de tipul celei 3D.

Sigur, da bine sa critici un sistem de tip corporatist, care, ca orice monopol are tendinta de a sufoca creativitatea si de a ingradi libera exprimare ; insa avantajele acestui sistem raman greu de contestat.

In modul mainstream toate cele patru dimensiuni ale unei productii isi impart diferentiat bugetul dupa reguli cu variatiuni minore. Scenariul, productia (include echipa de filmare, distridutia, decoruri, etc.), post productia si promovarea.

Un film de succes poate rezulta (cel mai frecvent asa se intampla) dintr-o repartizare in care se aloca 10% scenariului, 60% productia, 10% post productie si 20% promovare.

Daca la cinemaul nealiniat pot functiona la fel de bine si retete magice de tip : 2% scenariu, 90% productia, 3% post procesare si 5% promovare (cofee& cigarettes – Jarmusch, etc.) la mainstream asa ceva e de neconceput .


Ideea unui buget, ca apartine unui curent ori altuia, este ca ce pui (in exces) intr-un capitol de cheltuieli trebuie scazut din altul. Aceasta orologerie pur economica poate da nastere la doua situatii absolut bizare...dar functionale :

1. Filme in care scenariul si productia capata cel mult 10% din buget (de exemplu : filmezi 20 de minute o capra pascand); mai dai un 2% pe post productie si trimiti tot restul de 88% spre promovare. Toate ziarele, toate televiziunile si cea mai galagioasa parte a criticii vor vui despre exceptionala prestatie a caprei, de subtilitatile metaforice ale cadrului, de ingeniozitatea si originalitatea inegalabila a scenariului. De replica dura pe care o astfel de productie o azvarle direct in fata cinematografului clasic, perimat, erodat si epuizat artistic..Publicul, acea fauna care pune botul (foarte prezenta si pe aici) nu numai ca se va ingramadi la proiectie, dar se va grabii sa identifice valente noi, simboluri ascunse, subtexte pline de talc...etc. etc. etc.....

2. Filme in care repartizezi 25% pentru scenariu, asta inseamna o poveste foarte buna si un limbaj cinematografic suficient de pretentios, 70% productiei (din care 14% post-procesarii si 1% promovarii). In felul asta n-are cum sa iasa altceva decat un film pe ansamblu bun...dar anonim. Se va vorbi mult despre el in mediile elevate (reduse si insignifiante ca aport economic), va fi proiectat pe la festivaluri si cinemateci si ar putea deveni obiect de studiu pe la universitati...cam atat.

Desigur, pe piata filmului orice combinatie, permutare, compromis orice sinopsa, e posibila si poate chiar functiona. Optiunea ramane la latitudinea producatorului(lor).


In incheiere as vrea doar sa vorbesc despre doua extreme:

Filmul Razboiul Stelelor care imi pare cea mai structurata organizare de film ever. Peste 100 de actori cu roluri (fara figuratie), au fost incartiruiti pe perioada filmarilor intr-o zona izolata din Guatemala (mai tarziu Tunisia, Arizona si HertfordShire Anglia). Intregul staf de filmare s-a apropiat de 2000 de persoane, pentru care s-au construit facilitati diverse (ansamble de locuit, apa curenta, incalzire, canalizare, etc.). Au existat echipe speciale de catering, multiple servicii complete, inclusiv asistenta spirituala (patru religii).

Cei trei producatori au incredintat manageriatul acestei intreprinderi unui colectiv de directori alcatuit din cinci persoane cu responsabilitati partajate,care s-au ocupat strict de gestionarea banilor.

De latura artistica s-au ocupat alti doi directori ce au avut in subordine zece departamente intre care: art design, make-up, sound, special effects, visual effects (cel mai numeros), stunts, camera&electrical, costume&ward, editorial, music ; dar si alte structuri (casting, production design, photography, set decoration).

Acum comparati aceasta caseta cu cea a filmului The Texas Chain Saw Massacre (1974) care abia numara 50 de nume, inclusiv cele ale producatorilor, patru la numar in acest caz.


No comment.




Sfarsit.

Acest topic a fost editat de The Dude: 24 Aug 2013, 03:39 PM

In categoria povestilor sosite de la capatul lumii, de secole lungi, sunt asezate mereu cele mai inspaimintatoare dintre relatari. Animale fabuloase, personaje magice, locuri pline de fantezie, cicluri atemporale, ori in bucle inegale, sau nesfarsite...Marginea lumii nu a fost niciodata anticipata ca un spatiu primitor ori debordand de ospitalitate, dar in ciuda acestui fapt ea a reprezentat in permanenta o tentatie fascinanta pentru om, fie ca el s-a simtit chemat sa o descopere, fie sa o viziteze, fie ca s-a vazut limitat doar sa o exploreze comod, de acasa, din adancul fotoliului, prin intermediul lecturii sau, mai nou, al vizionarii unor filme documentare.

Fata de necunoscut omul a simtit in permanenta teama, dar si atractie....

Productia Canibal Holocaust se inscrie in aceasta linie, reusind sa se faca remarcata mai ales prin indrazneala felului de a depana o istorie destul de incalcita si cu motivatii puerile (scenariu Gianfranco Clerici); dar si prin cruzimea unor cadre cum rar se mai pot vedea azi in salile de proiectie.

Punem asta pe seama libertinajului anilor 70 si o incadram in suita unor realizari de tip Mondo film, ce chiar asta isi propuneau: „sa socheze” prin exoticism, prin exacerbarea unor practici violente, ori sexuale. ( adica un film exploitation* - un film documentar, sau cateodata pseudo-documentar, care dezbate teme incitante, cu scene sau situatii iesite din comun – filmul Mondo a avut o larga circulatie in anii 60, 70, 80 cea mai cunoscuta serie fiind Mondo Cane)

Caci despre asta e vorba...De filmari de o mare duritate, asezate intr-un plot de circumstanta, intr-o ordine coerenta si cu un final...neasteptat.

************

Urmarind insa ecranizarea ai senzatia ca vezi in oglinda o replica directa a productiei „Blair Witch Project” despre care tocmai am discutat. Sigur, avand in vedere diferenta de aproape 20 de ani dintre ele si faptul ca ordinea aparitiei e inversa, unele speculatii ar putea atinge altfel de corelari, insa: daca in blair witch avem de a face cu o poveste solida, cu o realizare cinematografica de clasa, cu multa subtilitate si practic niciun moment adevarat de violenta fizica, in canibal holocaust povestea e modesta, realizarea cinematografica firava, subtilitatea absenta, iar violenta fizica la cele mai inalte cote.

Cat despre similitudini ? Daca in unul din filme intamplarea are loc intr-o nesfarsita padure, in celalalt avem de a face cu jungla amazoniana. In ambele cazuri avem de a face cu o expeditie, in ambele cazuri ea se pierde dramatic, in ambele cazuri aflam povestea ei prin vizionarea unui material filmat ramas marturie, ratacit de protagonisti si recuperat de altcineva.

Asa ca s-ar putea zice.... “Call it The Blair Cannibal Project, if you’d like”.

*************

Recomand acest film strict pentru scenele lui abuzive: eviscerarea unui bizam si decalotarea unei maimute pe viu si de vii, ciopartirea unei testoase si decuparea ei in bucati cat inca se mai zbate in convulsii. Torturarea unei adulterine ce este abuzata cu un urias falus din piatra, dupa care vaginul ii este umplut cu pamant, iar teasta sfaramata intr-un ritual punitiv; Violarea in grup a unei fete urmata de tragerea ei in teapa, o castrare, scene de canibalism, incendierea unui sat, siluirea unei albe de indigeni in timp ce e batuta si decapitata...
Nu vezi azi asa ceva nicaieri..

**************

Se numeste cine-verite, inventia stilului ii este atribuita lui Jean Roch, dar apartine lui Dziga Vertov si Robert Flaherty, si se refera la prezentarea realitatii in forma ei cea mai directa, in modul „observator”.
Realitatea surprinsa in intreaga ei spontaneitate..ne-alterata..cine-adevarul, asadar.

**********

Canibal holocaust nu apartine cine-verite-ului, insa il vizeaza in modul cel mai direct si ii aduce acestuia servicii infinit mai mari decat majoritatea productiilor care i-au fost dedicate. Nu apartine insa nici celeilalte extreme: filmul snuff** si nici documentarului contrafacut, desi chiar si astazi proiectia lui a ramas in continuare interzisa in Italia.

Sa ne-ntelegem. Canibal holocaust e o productie de categoria B, ce nici nu aspira la altceva decat la un succes de casa modest care sa ii dubleze cel mult cheltuielile, insa contine in el o anumita genialitate morbida, pe care eu unul o pun exclusiv in carca regizorului Ruggero Deodato, un personaj cu mari probleme de ordin psihic, care a si fost arestat cativa ani dupa filmul de care vorbim, tocmai din cauza implicarii sale in realizarea unui film snuff adevarat (o crima reala inregistrata..”pe viu”).

Du-te sa vezi filmul asta. E o parte din cinematografie de care ea nu-i foarte mandra, dar pe care tu trebuie sa o cunosti.
Eu nu l-as revedea, dar nu regret ca l-am vazut…Daca insa iti si place….consulta cat mai curand un medic.



Il poti gasi pe net….si filmul si cabinetul medical…





* Filmul exploitation reprezinta o eticheta ce poate fi aplicata oricarei productii de buget mic, cu pretentii artistice marunte, tinuta morala dubioasa, dar care se asteapta sa aiba venituri substantiale “exploatand” superficial subiecte actuale si/sau in voga.
** Un film snuff este o pelicula in care ne este prezentata ucidere unei persoane in unicul scop de a surprinde moartea ei pe film. Sunt productii ce mizeaza totul pe senzational si urmaresc doar profitul. Termenul de snuff este insa insuficient lamurit, el acceptand si inregistrari ale unor executii, torturi, ori surprinderea unor accidente fatale, sau urmari ale acestora.

Acest topic a fost editat de The Dude: 26 Aug 2013, 12:51 PM

2001 A Space Odyssey
Stanley Kubrik (1968)



Pentru cinefilul bine crescut si atent educat Stanley Kubrik este un fel de legenda de al carui realitate incepi sa te indoiesti prin unele locuri atunci cand incepi sa il aprofundezi si sa ii percepi dimensiunile si complexitatatea. Personalitatea lui Kubrik este atat de puternica, iar felul in care ea s-a manifestat in cinema acopera atat de multe zone de interes, incat iti vine greu sa crezi ca atunci cand ii evaluezi opera studiezi de fapt doar un om.

Dezvaluiri recente ne povestesc prin presa despre omul Kubrik ca de un perfectionist obsedat de munca; unul care se transpunea cu totul in proiectele pe care le accepta, capabil sa adune literalmente tone intregi de documente in sprijinul constructiei unui personaj, ori a unui story, sau poate compunerii vreunui cadru..

De la acest superb SF (2001- A space Odisey), la inegalabilul The Shinning, la surprinzatorul Full Metal Jacket, la socantul ClockWork Orange si la misteriosul Eyes Wide Shut, filmografia lui Kubrick se constituie intr- un adevarat imn adresat cinematografiei. In bogata sa activitate aproape niciun gen nu a fost ocolit, fiecare reprezentand o provocare pe care minunatul regizor a infruntat-o cu mare curaj si de fiecare data cu egal succes.

Fara indoiala ca Stanley Kubrick a influentat profund cea de a saptea arta si ca in Panteonul personalitatilor, el ramane unul dintre cei mai importanti formatori, dar si fondator al unui curent inca greu de delimitat si/sau de definit (si de care voi mai vorbi).

Ca sa spun de Kubrick am ales filmul 2001- Space Odissey, el fiind cel mai reprezentativ in ordinea calitatii operei lui complete; caci in ciuda celor mai bine de 40 de ani ce au trecut de la realizarea sa, pelicula ramane intr-o mereu vie si continua actualitate, intocmai ca in zilele in care umplea salile de spectacol. Subiectul, secundar, al calculatorului care se razvrateste capatand constinta de sine (ce anunta indirect un posibil sfarsit al omenirii) alaturi de cel principal, cel al questului in scopul identificarii originii vietii inteligente de pe planeta noastra, sunt si azi teme la fel de serioase ce genereaza frecvent scenarii remarcabile (terminator, prometheus, etc) asteptate de public cu interes, receptivitate si preocupare.

Dar cine e Stanley Kubrick ?
Ani de-a randul fotograf profesionist, calitate in care a lucrat pentru cateva dintre cele mai prestigioase publicatii, Kubrick a dovedit inca de la inceput o predispozitia pentru cadrele simbol, recurente si grave, de care fimele sale aveau sa profite abuziv. In 2001- Space Odissey, imaginea osului aruncat in aer de o primata agresiva, ce se transpune peste forma similara a unei statii spatiale orbitand Pamantul, in acordurile ample ale Dunarii Albastre ( johan strauss) a facut epoca si a ramas adanc sapata in memoria celor care au urmarit filmul in zilele lui de glorie, dar si ulterior. Gaselnita, semnifica saltul urias pe care omenirea l-a facut de la utilizarea primului obiect pe post de arma, gest care in economia plotului reprezinta declansarea mecansimlui inteligentei, cea care avea sa permita peste ani cucerirea spatiului cosmic si implicit constructia de statii spatiale.

Participantii la filmarile scenei au povestit pe pagini intregi felul in care Kubrick a gandit fiecare milimetru de cadru, cum a trebuit sa foloseasca oglinzi si acceleratoare de filmat, complicate dispozitive ajutatoare si proiectii care sa creeze fundalul atmosferei de inceput...cat de mult s-a preocupat in redactarea unor rapoarte de scena care sa elimine orice desincronizari, suprapuneri, ori alterari a cursivitatii acestui prim act al filmului.

Nu am sa reiterez nici scenariul si nici nu voi detaila fiecare simbol. E o treaba pe care fiecare dintre cei care eventual vor da curs invitatiei mele de a (re)vedea acest film va trebui sa o rezolve singur, caci ATENTIE !! vorbim aici de un exercitiu obligatoriu pentru aspirantul la o minima cultura cinematografica. Pentru ca avem de a face cu un adevarat magician nelinistit si dornic sa aduca ceva absolut nou in fiecare dintre productiile sale.

Voi comenta in nume propriu doar doua scene care au socat si care au prilejuit confuzie, capatand infinite interpretari..Intrarea capsulei spatiale in atmosfera planetei Jupiter si respectiv ultimele secvente ale filmului ce reprezinta un embrion uman deplasandu-se, intr-o aura protectoare, prin spatiu in directia pamantului (cel mai probabil).

In opinia mea minutele lungi de imagini vectoriale multicolore ce ocupa ecranul pe perioada in care pilotul se apropie de suprafata planetei Jupiter semnifica ca ceea ce s-ar afla acolo este peste limitele perceptiei noastre spatio-temporale. In sprijinul unei asemenea speculatii vine si faptul ca la capatul proiectiei lor nu urmeaza imaginile vreunui sol accidentat, asa cum ne-am astepta in cazul unei coborari pe o planeta banuita pustie, ci direct ambianta unui salon in care culoarea alba predomina. Putem crede ca tot ce a urmat e doar o agonie a cosmonautului care poate ca nici nu a supravietuit ajupiterizarii; sau ca acesta a facut de fapt un salt intr-o alta dimensiune, una in care viata se reia prin regenere embrionara, ipoteza ce ar justifica zborul de intoarcere al acestuia.

Voi mai adauga ca cele mai multe dintre tehnologiile prezentate sau sugerate ori presupuse in plot, care la data ecranizarii veneau din domeniul SF, au ajuns astazi realitati banale si apartin deja cotidianului.

Totodata, afirmatia acelui critic care in cronica sa postpremiera, a afirmat cu un entuziasm nebun, ca un film SF care sa fie mai bun ca Odiseea Spatiala va trebui filmat pe viu, s-a dovedit premonitorie, exacta si pana la acest moment cel putin: justificata.


**************


Nu pot sa inchei aceasta prezentare fara sa nu taxez ignoranta rautacioasa a cuiva care intr-un moment de ratacire si aroganta (altfel nu imi explic) se lansase intr-o comparatie natanga intre Quentin Tarantino si Stanley Kubrick, la capatul careia marele regizor .....iesea perdant. Sigur ca arta nu admite nici ierarhii, nici comparatii..dar cand vorbim de ”opera” lui Tarantino e discutabil daca vorbim in acelasi timp si de arta...Dar chiar daca ar fi asa sa ne lamurim: Kubrick este un regizor de referinta in istoria cinemaului, iar Tarantino (care nici macar nu este regizor) e doar un moment trecator al ei (cei drept care a sclipt o secunda intreaga pe firmamentul lui).

Ca pionier novator si maestru incontestabil al ecranului Stanley Kubrick ocupa un cu totul alt palier al devenirii artistice si apartine de ceva vreme patrimoniului culturii universale...Ceva ce lui Quentin nu i se va intampla in aceasta existenta...Cred chiar, ca unul ca el trebuie sa se nasca de mai multe ori ca sa poata avea macar o astfel de speranta.


Stanley Kubrick e acel regizor care s-a straduit mai multe luni de zile sa cumpere cateva obiective foto rare fabricate de Zeiss pentru NASA si sa le adapteze pe acestea camerelor de filmat pentru a realiza o singura scena de numai cateva secunde. O scena care trebuia sa ramana autentica si necontaminata de tehnologie, caci era un film de epoca si se turna la lumina unor lumanari. E acel regizor care pentru a crea atmosfera misterioasa necesara orgiei mascate a unei societati secrete din Eyes Wide Shut, a ascultat mii de ore de inregistrari religioase oprindu-se la o slujba ortodoxa dintr-o abatie de pe langa Baia Mare, pe care in film a introdus-o cu efectul banda-intoarsa…si ce mai atmosfera a reusit…


Stanley Kubrick este un zeu al cinemaului...Quentin Tarantino, doar un scamator.





Acest topic a fost editat de The Dude: 27 Aug 2013, 08:57 AM

Există câteva filme, nu multe, pe care îmi place să le revăd la anumite intervale de timp. Unul dintre acestea e 2001: A Space Odyssey. Parcă de fiecare dată mai descoper ceva, reinterpretez sau găsesc o semnificație nouă. Nu e oare ciudat că filmul în care se vorbește cel mai puțin, este unul dintre cele mai filosofice din întreaga istorie a cinematografului? Cum a reușit Kubrick acest lucru? Să-l fi ajutat trecutul lui de artist foto (de care nu știam înainte de a citi aici)?
Și ca să trecem puțin la interpretări, știați că finalul acest film este socotit de mișcarea New Age ca zorii Noii Ere (New Age), într-o dimensiune nouă, cu un om nou, Copilul Stelar? Ceva legături și cu Childlike Faith in Childhood’s End (piesa trupei de rock progresiv Van der Graaf Generator de pe albumul Still Life).
În ce privește propriile mele interpretări, poate altădată, după ce îl mai revăd.

P.S.: Dude, e extraordinar ce faci tu aici. Încă nu am citit tot, dar am să o fac. Aș mai avea de zis câte ceva și despre alte filme, dar peste vreo două saptamâni, după ce mă întorc din concediu (acum sunt cu gândul numai la bagaje, ghiduri turistice și aparatură foto). Până plec încerc totuși să revăd Roma lui Fellini.

multumesc Gryphon..

Cronica de film propusa de mine trebuie sa ramana intre niste limite precise ca sa nu plictiseasca, sau sa oboseasca cititorul cu prea multe amanunte...Pentru asta selectez numai informatiile care imi par cele mai importante in legatura cu o pelicula, sau cu alta, scurtand pe cat posibil textul ce poate descuraja daca e dimensionat atat cat ar fi necesar.

nu-i vorba, ca despre faza cu New Age nici nu stiam...(cu Hammill insa, cunosc interviul la care te referi...sunt parte din publicul lui ales)


Acum, mi-ar placea mult daca ti-ai deschide si tu un topic personal de film...Acolo unde sa putem discuta liber orice productie (caci e o adevarat placere sa poti comunica cu cineva acordat pe aceiasi lungime de unda)..


Structura cronicii asteia nu permite insa asa ceva..Am sa iti explic mai pe larg pe PM..



Pana una alta, in cateva zile plec si eu in concediu..asa ca si pe aici se va asterne o liniste...temporara...

Acest topic a fost editat de The Dude: 30 Aug 2013, 05:55 AM

Holy Motors
Holy Motors - Alexandre Oscar Dupont aka Leos Carax (2012)



Leos Carax: "Acolo unde oamenii “garează” pe timpul nopții – este ceea ce numim “acasă”. Dar unde este adevarata reședință a fiecăruia? Sau este mai bine să-ți trăiești viața în mișcare, ca un explorator, străbătând țări și mari? Dar, probabil, casele noastre adevărate sunt deja computerele."




O parabola adresata cinematografiei in ansamblul ei. Pozitionarea e atat de incerta si abila incat ar putea la fel de bine sa fie vorba de o pledoarie, ori de un rechizitoriu. Critica de specialitate insasi oscileaza intre aceste extreme, atunci cand incearca sa evalueze pelicula Holy Motors, care ramane o realizare de tip suprarealist, cu tenta film noir, ce se desfasoara intr-un univers fantezist..

In decursul unei zile, inceputa dimineata devreme si terminate seara tarziu, un personaj pe nume Oscar, actionand impotriva vointei lui, calatoreste intr-o limuzina pe un traseu cu multe opriri. In timpul lor, Oscar coboara din masina pentru a performa cateva secvente spuse sau jucate, dintrun rol mereu diferit. Gama acestora e una foarte larga si foarte variata. El e pe rand : om de afaceri, cersetoare…”este un tată care își ia fetița de la o petrecere, un acordeonist, domnul Merde (din scurt metrajul cu același nume, semnat tot Carax), molfăind crizanteme în fugă printr-un Pere Lachaise în care inscripțiile de pe morminte sunt trimiteri către siteuri de internet. Compune o Pieta cu Eva Mendes pe post de Maria. Se înjughie cu un mafiot. Se luptă și mimează sexul cu o contorsionistă pentru un anime. E pe patul de moarte, plâns de o tânără decupată din Portretul unei doamne” .

Cand Oscar nu este una dintre interpretarile sale, el o pregateste pe urmatoarea, in interiorul limuzinei, consultand o asistenta, scenariul si preparand machiajul adecvat. Oscar este, una peste alta, un actor al propriului sau destin, iar daca analizam personajele pe care trebuie sa le compuna, aduce in felul asta un omagiu, sau platese un tribut, datorat cinemaului.

Depersonalizarea lui prin dizolvare in fiecare dintre indivizii pe care e silit sa ii intruchipeze, transmite mesajul lui Carax, care acuza (ori aclama) filmul pentru extraordinara lui expansiune si agresivitate, pentru felul deranjant (sau meritoriu) in care acapareaza fiinta, intr-un permanent asalt de productii din care nu lipsesc niciodata sangele, rasul si lacrimile, violenta si patima.

Momentele si locatiile defileaza prin fata noastra intr-un periplu greu de anticipat si cu un efect destul de bizar, simbolizand drama si complexele celui silit de propriul ambient sa fie zilnic altcineva, utilizand dar fiind si folosit. Un personaj asimilat masinilor care in esenta fac acelasi lucru.. Das man machine, nici nu-i un concept nou..

Lumea e asadar una a motoarelor in care nu difera decat modelul, asa ca ingrijorarea din dialogul final al limuzinelor merge mult mai departe decat grija lor pentru sine..E un semnal de alarma pentru toate motoarele, mecanice ori biologice…Plotul nu e mai complicat decat atat, iar trimiterile catre Godard, Jarmusch, Trier si Franju, la filmele Multimea (The Crowd -King Vidor) , Timpuri Noi (Modern Times – Chaplin) si Frumoasa si Bestia (La Belle Et La Bête - Jean Cocteau), inca multe altele, sunt evidente si suficient de bine stilizate.

Ar mai putea fi vorba de un manifest impotriva consumatorismului, de un poem abstract, de un eseu filozofic, de relatia particulara si nesigura dintre om si tehnologie, ori de un pamflet psihologic; insa, una peste alta, cred ca este mai degraba vorba despre un vis. Inceputul peliculei, care ni-l arata pe insusi regizorul Carax, descoperind o usa secreta din dormitorul sau ce duce spre o sala de spectacol, prin care el si paseste, pare sa indice cel mai sigur asta. Un vis (cosmar, ori idilic) in care oamenii “de film” ne pastreaza martori ai propriei noastre erodari, fara posibilitatea de a interveni in cursul evenimentelor altfel cum decat contemplativ.

Leos Carax: "Pentru “Holy Motors” am inclus imaginea acelor limuzine extra-lungi, pe care le tot vedem de câțiva ani. M-am intersectat cu ele pentru prima dată în America, și acum la Paris, în cartierul meu, în fiecare duminică la nunțile chinezilor. Ele sunt în ton cu timpul lor. Atât de ostentative și de prost gust. Aspectuase la exterior, dar în interior se simte un fel de tristețe, ca într-un hotel de prostituate. Chiar și atunci când mă emoționează. Sunt desuete, vechi jucării futuriste ale trecutului. Cred că ele marchează sfârșitul unei ere, cea a mașinilor de mari dimensiuni. Curând, aceste mașini au devenit inima filmului, motorul său, pot să spun. Mi le-am imaginat ca lungi nave care poartă oamenii în ultimele lor călătorii, ultimele lor activități.

Filmul este un fel de science-fiction, unde bărbați, fiare și mașini ar fi în pericol de dispariție – “motoare sacre” unite, legate printr-un destin comun, sclave într-o lume din ce în ce mai virtuală. O lume din care ar dispărea treptat mașinile adevărate, experiențele reale, acțiunea in sine."



Du-te sa vezi alegoria unei apocalipse “de catifea”, pusa la cale de o conspiratie la care participa un ecran, un aparat de filmat si cateva echipamente de proiectie, prin complicitatea activa a unor masini…sfinte…

Du-te sa vezi un film deosebit de interesant…

Acest topic a fost editat de The Dude: 30 Aug 2013, 05:59 AM

Oferta irezistibila
"La migliore offerta" - Giuseppe Tornatore (2013)



Locuitorii constienti ai planetei Pamant, oamenii, experimenteaza perioadic etape intregi de comportament bizar, ce au in spate explicatii din sfera ritmului biologic. Se numesc „criza a varstei”...

Barbatii o traiesc cel mai ades pe la 35 de ani si apoi intens (si invariabil dupa Mario Vargas Llosa) la 50...La femei e una pe la 30, alta la 40 si instalarea menopauzei....cu efecte asemanatoare. E cunoscut si dovedit deja ca la pragurile amintite un declic existential se produce, iar persoana afectata intra in vrie pronuntata, dezvoltand puternice depresii, ori generand importante gesturi esentiale, decizii ciudate, lipsite de coerenta, sau chiar de logica...

Tot pe planeta asta, se intampla mereu ca niciun om cu adevarat bogat sa nu fie neglijat de retelele infractionale. Luand urma banilor escrocii ajung repede sa il repereze pe cel care a reusit, indiferent de domeniul de activitate al acestuia, iar dupa ce l-au identificat nu mai e decat o chestiune de strategie a abordarii pentru a realiza cat mai eficient tapajul.

*******************


Despre astea e vorba in partea epica a filmului „Cea mai buna oferta”, despre un barbat matur, putin sociabil, expert in meseria sa, ajuns in pragul unei varste critice si posesor al unei averi ce a atras deja conspiratia in derulare a unor talhari ce se grabesc sa dea lovitura, intr-un stil adecvat cazului. Sunt doua demersuri distincte, care insa sunt tratate simultan si in conjugare, iar pentru ca lucrurile sa aiba si un fundal, totul se petrece in lumea ultraselecta a artei de valoare.


*******************

Imaginile sunt naucitoare. Nu zic aici de tablourile care apar frecvent in film, ci de compozitia fiecarei scene in parte si de grija regizorului de a propune in aproape fiecare dintre ele replici ale unor celebre panze apartinand unor nu mai putin celebri autori. Zic de lumina, care iarasi aminteste de atmosfera din picturile scolii olandeze. Zic de detaliu, pe care lentila e minutios concentrata in aceasta superba productie. Mai zic si de coloana sonora ce sustine si completeaza magistral cadrele, semnata de Ennio Morricone (83 ani).

Pe ne-simtite, valoarea filmului asta sta cel mai mult in imagine, iar abia dupa ce ea reuseste sa te captiveze, incepi sa apreciezi jocul desavarsit al lui Geoffrey Rush, caruia personajul interpretat ii vine ca o manusa (..si care ramane in mintea mea legat indisolubil de rolurile fascinante din Pirates of the Caribbean- Barbossa si Quills - Marquis De Sade); apoi plotul spectaculos, destul de dificil de anticipat si nu in ultimul rand suportul actoricesc secundar, discret, elaborat, elegant si distant.

*******************

Regizorul Giuseppe Tornatore (Nuovo Cinema Paradiso, Malena) chiar da lovitura cu un story ce reuseste sa intruneasca o unanimitate neasteptata, insa pe deplin meritata, una ce nu exclude nici critica, nici publicul larg, nici pe cel exigent, ori pretentios, nici pe cel plin de mofturi ori cusurgiu; caci ne prezinta o incursiune intr-o zona putin cunoscuta chiar si de cei care o ocupa in mod frecvent.

*******************

Virgil Oldman e singur. Nu a fost niciodata casatorit, nu a avut niciodata vreo prietena si e un solitar ce nu suporta nici macar privirea cuiva. Atingerea de o alta persoane e evitata prin masuri speciale (intre altele o impresionanta garderoba de manusi, pentru orice ocazie).

Sacrificiul sau in favoarea artei si izolarea instituita cu restul lumii, s-au despagubit insa prin pasiunea devoratoare pentru o uriasa si inestimabila colectie de portrete femeiesti, careia ii este adict devotat si pe care o cultiva cu o ardoare ce depseste normalul, periodic, intr-un fel de camera-seif bine protejata, in care petrece multe ore de intima contemplare.

In subplot, pe calea meseriei pe care o practica, Oldman ajunge in slujba unei doamne tinere, bantuita de propriile obsesii, intre care si o puternica agorafobie (condamnata, ca si colectia de tablouri a lui Virgil, sa evolueze strict in limitele unei incinte asigurate).
Povestea de dragoste se infiripa natural si timid. Apoi profitand de reciprocitatea crizelor de varsta (traite in faze diferite, cu o egala intesitate), dar si de cea a angoaselor ce ii domina pe amandoi, ea preia controlul narativului si conduce filmul spre un happy end comun si temperat idilic.

Nu se intampla insa asa…
Basmul si promisiunea sunt interzise acestui film. La fel zanele si feti-frumosii.

Doar monstrii sunt permisi.


Finalul productiei, ce ne prezinta un om resemnat si invins de timp este impresionant si cutremurator. Excelent simbolul clubului decorat cu piese de orologerie, din ultimele secvente (in care Oldman asteapta sa fie servit) ce alaturat scenei in care el ne este prezentat ezitand in fata sectiei de politie apoi indepartandu-se de ea, semnifica infrangerea totala si irevocabila a personajului, dar si confera ecranizarii o mare importanta si o plaseaza direct si sigur in galeria de aur a cinematografiei.


Du-te sa vezi ce n-ai voie sa faci cand simti ca nu esti tu insuti..





Du-te sa vezi..poate tu ai sa poti insela criza varstei cand are sa te viziteze…

Acest topic a fost editat de The Dude: 30 Aug 2013, 04:37 PM

Scary Movie
Scary Movie V – Malcolm D. Lee (2013)

Nuuuu...Nici pe departe.
NU, Nu, nu...si iarasi NU !

Daca am reusit sa iti captez atentia pana la acest moment cu ceva observatii pertinente si cu miez ..Daca te-am surprins prin dezvaluiri legate de functionalitati ale cinemaului ce nu iti treceau prin minte...In fine, daca esti de acord cu cele mai multe din afirmatiile de aici...atunci ia nota de cuvintele mele: Scary Movie nu e o comedioara de duzina, nu e o productie de doi lei si mai ales nu e un film de umplutura. E o parodie…

*******

Parodia in sine nu e ceea ce lumea e inclinata si dispusa sa creada ca ar fi si mai nimic din ceea ce s-a spus despre ea ca este. Cand este bine facuta, pardoia poate depasi in valoare materialul parodiat pentru ca ea functioneaza numai in asociere stricta cu o cultura ampla si solida, ce nu prea e la indemana oricui. Are parghii delicate, infinite variante de exprimare si este singura care poate atinge cotele abisale ale fiintei printr-o surlicarie (smacherie, scurtatura) numita corelare, ori corelationare.

Pentru ca parodia este aluzie, sarcasm, reinterpretare si ironie; e conspiratie si replica la cotidian ; e adevar pur convertit ilar in forma de comunicare.

********

Reteta unui film ca asta incepe cu selectia scenelor ce urmeaza a fi parodiate. In general lista alegerilor e una deschisa, insa in cazul seriei Scary Movie (un comercial pana la urma) se impune ca ele sa apartina actualitatii cinematografice (exista o continuitate si alegerea asta extinde considerabil aria publicului vizat).

Sunt pana acum cinci ecranizari Scary Movie (peste 12 ore de proiectie) care acopera destul de bine momente cheie ale unor realizari de exceptie, chiar daca ele apartin preponderent mainstreamului, genului horror, ori altora ce s-au bucurat de mediatizare, regula fiind ca elementele parodiate sa existe (macar vag) in bagajul cognitiv al spectatorului.


Prescriptia continua cu asezarea scenelor alese intr-un plot cat de cat coerent si credibil, urmarit general fiind umorul si buna dispozitie, dar si un narativ care, eventual la randul lui sa fie o parodie la altceva.

************

N-ai cum sa intelegi subtilitatea unor solutii de mare valoare stilistica atunci cand nu cunosti constructia la care ele se refera.

De aceea Scary Movie e un film al dracului de serios ce paradoxal, se deruleaza strict si direct doar in zona comediei de situatii.
Ca este asa si nu altfel o dovedeste cumulativ evolutia seriei de la o productie la alta; caci observam constant si progresiv o atentie crescuta fata de calitatea scenelor filmate care merg cu ironia si pamfletul mult dincolo de dialoguri si situatii, implicand decoruri, tehnici de filmare, elemente de coloana sonora etc.

*******

Eu zic sa mergi sa vezi acest film... Scary Movie 5 (de exemplu, caci el e cel mai recent) dar cu alti ochi.

Pana la urma vezi-l pe oricare, insa supune-te acestui exercitiu dur : lasa poantele, lasa hazul; incearca in schimb sa intelegi fiecare aluzie a filmului...caci Scary Movie asta e : doar o succesiune de replici ale unor scene remarcabile selectate din filme celebre, ori foarte populare (nu numai horror)...Vezi apoi cat de bine, ori cat de inspirat sunt realizate aceste citate...experimentul are sa iti placa trust me...once again...




Nota: intre toate seriile ultima realizare 5, e de departe cea mai slaba, insa du-te sa vezi macar unul dintre cele cinci episoade...

Acest topic a fost editat de The Dude: 2 Sep 2013, 08:33 AM

Luminile Orasului
City Lights - Charles Chaplin(1931)



"He is the only person to have gone down into cinematic history without any shadow of a doubt. The films he left behind can never grow old." Andrei Tarkovsky despre Charlie Chaplin.



..a fost cotat ca o comedie romantica, insa este mai degraba o drama optimista..

...e filmul in care un om ce nu are nimic ii daruie altuia universul..si una dintre cele mai bune pelicule turnate vreodata.


Moment important in evolutia cinematografului si incununare a carierei unuia dintre cei mai reprezentativi fii legitimi ai acestuia Charlie Chaplin, City Lights reprezinta piatra de hotar ce desparte teoretic si istoric filmul mut, de cel vorbit.

De fapt productia a aparut pe piata, atunci cand salile de spectacol erau deja acaparate de filmul sonorizat, mizand aproape totul pe popularitatea lui Chaplin si a personajului sau Charlot, calcule ce s-au dovedit exacte intrucat veritabila capodopera a inregistrat cel mai rasunator succes financiar si artistic din intreaga cariera a actorului (englez ?) american. Nu-i mai putin adevarat ca Chaplin nici nu avea de ales daca dorea sa continue cu personajul sau, intrucat era evident ca Vagabondul nu ar fi reusit niciodata in filmul sonor.


Story-ul se deruleaza intre doua subploturi. Povestea de iubire dintre Charlot si o florareasa oarba, pe de o parte, si prietenia ciudata dintre micul vagabond si un milionar devenit depresiv ori de cate ori se imbata, pe de alta. Un lant de coincidente conduc la o situatie de involuntara impostura, in care florareasa il confunda pe Charlot cu milionarul melancolic.

Coloana muzicala, ce introduce pe langa o melodie ce avea sa devina celebra (La Violetera (Who’ll buy my Violets) a compozitorului spaniol José Padilla) si sunete de studio (alocate catorva scene) inserate in fundal, reprezinta un suport genial in sustinerea narativului. Iar episodul meciului de box, ce rupe continuitatea povestii exact atunci cand ea risca sa alunece in monotonie, e definitorie stilului impus de Chaplin si ramane ca entitate o bijuterie cinematografica de nemarginita valoare.

Scena finala a story-ului, de o simplitate si o remarcabila profunzime, e predata azi in scolile de cinematografie si poate inlacrima si cel mai inghetat suflet. Fata, cu vederea restabilita, observa prin geamul florariei (da, acum are si asa ceva) pe vagabondul ce culege de pe jos o jumatate de floare smulsa accidental din buchetul unui client ce parasise magazinul. Gestul o surprinde si o induioseaza in atat de mare masura, incat ea decide sa iasa in strada si sa ii ofere o floare intreaga si un banut. Ii intinde mai intai floarea, apoi il prinde de brat pentru a ii pune acolo moneda, insa atingerea ii prilejuieste recunosterea binefacatorului pe care il credea cu totul altfel... își dă seama cine este el. "Tu?" spune ea, și el dă din cap afirmativ, întreabănd: "Poti vedea acum?" Ea răspunde: "Da, pot vedea acum.." și ii duce mâna la inima ei, plângând în hohote. Omuletul zâmbește rușinat, apropie floarea gasita de față, in timp ce isi musca o unghie, cu ochii plini de iubire și speranță, filmul se termină.

"It’s a beautiful scene, beautiful, and because it isn’t over-acted" - Charlie Chaplin...and George Bernard Shaw called Chaplin: "the only genius to come out of the movie industry".



Mai, te rog frumos: du-te sa (re)vezi filmul asta.

Acest topic a fost editat de The Dude: 7 Sep 2013, 07:21 AM

Psycho
Alfred Hitchcock (1960)


Nu de putine ori un film ne ramane adanc intiparit in amintire pentru o singura scena a lui. Poate fii vorba de un cadru de mare impact si cu multe ecouri, poate de unul ce ne prilejuieste intense trairi personale legate de intamplari din trecut…Ar fi insa un mare pacat ca cineva sa ramana in minte cu Psycho-ul lui Hitchcock doar pentru actul asasinatului din baie, care chiar este un moment memorabil (se spune ca e cea mai recunoscuta dintre scenele filmate vreodata).


Asta pentru ca productia de care zic isi merita cu prisosinta locul de frunte ocupat in istoria cinemaului, iar titlul de cea mai profitabila investitie (pentru un film alb/negru, sonor) pe care il detine e de necontestat (intrucat reteta de box-office indica un raport de-a dreptul fabulous de ~1/50, asta si datorita faptului ca regizorul a fost nevoit sa utilizeze pentru proiect, echipa de filmare cu care realiza in aceiasi perioada de timp celebrul sau serial TV, si care nu l-a costat mai nimic).

In Psycho, grabit si fara resurse financiare adevarate, cu mijloace simple si la indemana, Hitchcock reuseste sa adune intreaga lui pricepere “si inca ceva pe deasupra” intr-un plot plin, tensionat, incarcat de suspans si de mister, ce se deruleaza intr-o stranie atmosfera, construita preponderant din lumini amestecate cu umbre; cu fixatii precise pe cateva repere simbol: ferestre, pasari, apa si oglinizi.

Unghiurile alternative si montajul alert, close-up-urile si back-lightingurile, coloana sonora, intregesc story-ul si contribuie decisiv la realizarea unei constructii solide ce orienteaza asertiv atentia spectatorului catre zonele abisale ale psihicului, acolo unde se intampla schimbarile ce genereaza alunecarea din normal a personajului principal, Norman.

Apropierea de psihanaliza lui Freud, pe care filmele lui Hitchcock o denunta ca pe o politica constanta, este aici de o evidenta limpede si indispensabila intelegerii evenimentelor, dar mai ales a motivatiilor lor, azi Psycho fiind unanim recunoscut ca primul thriller psihanalitic si in acelasi timp principalul precursor al genului “slasher film” (Halloween, Scream, Friday the 13th, Texas Chainsaw).

De pe aceste pozitii, analiza atenta (care se impune) poate dezvalui nenumaratele markere ale alienarii ce au concurat la dedublarea de personalitate, asociata substituirii autoritatii dictatoriale a mamei decedate. E un exercitiu de o mare finite, obligatoriu formarii oricarui terapeut din domeniu, insa la fel de interesant pentru orice persoana aflata in cautarea motivatiei reale a gesturilor mai putin explicabile ale celorlalti.

Analogia, ca mijloc principal de codificare, sugereaza interpretari tematice clasice ale subconstientului: decizia de a se imbaia a eroinei inaintea intoarcerii ei in (orasul) Phoenix (symbol al renasterii) chiar asta e, o dorinta disimulata de purificare, o simulare a unui ritual de curatire prin botez, de alungare a raului si a pacatului (...hotiei, ea a fugit totusi cu banii firmei). De asemenea, pasarile impaiate (trimitere clara la expresia argotica "stuffing birds" prin care e desmnata actiunea de a face sex cu o femeie), asociate cu prezervarea (probabil prin aceiasi metoda) a corpului mamei, indica o relatie de tip incestos, responsabila la randul ei de multe din cauzele prabusirii personajului.

In aceiasi maniera, Slavoj Zizek (cineast si critic de film) coreleaza just imaginea casei lui Norman Bates, care are trei niveluri, intocmai ca cele identificate in psihanaliza lui Freud, respectiv superego=etajul de sus, acolo unde locuieste mama, ego =parterul, acolo unde Norman evolueaza ca un om normal si id=subsolul, echivalent subconstientului. Permutarea cadavrului mamei, pana la urma o obsesie patologica, de la etajul casei la subsolul ei semnificand nevoia de a refula, de a nega, o vina recunoscuta careia nu i te poti opune.



Nu este singurul lucru pe care trebuie sa il retinem din acesta remarcabila pelicula, insa totul se invarte in jurul lui, iar Hitchcock si-a dat seama de asta atunci cand a concentrat uriase eforturi in regizarea cadrului din sala de baie. Scena, ce dureaza in film putin sub 3 minute a fost filmata in sase zile, contine 77 de unghiuri diferite de filmare si are nu mai putin de 50 de taieturi de montaj. Ar fi putut sa fie realizata cu un obiectiv wide, dintr-o singura bucata, in numai cateva minute, insa prin tehnica utilizata Hitchcock “transfera amenitarea de pe ecran direct in mintea auditoriului”.

Elemenete esentiale ale reusitei sunt in egala masura, muzica de violoncel…zgomotul carnii sfartecate de cutit (s-a folosit taierea unui pepene galben), consistenta sangelui inlocuit cu sos de ciocolata toping (filmul alb negru nefacand diferenta dintre culori, ci doar intre tonurile de gris), dar si tipatul infricosator si naturaletea jocului femeii asasinate (despre ultimele doua s-a fabulat ca au fost obtinute, strigatul prin inlocuirea apei calde de la dus, brusc, cu apa rece; iar prestatia actritei pe seama faptului ca ea nu a stiut pana la turnare cum se va termina scena).

Impactul este atat de puternic incat el a afectat definitiv actrita principala (Janet Leigh) care dincolo de experienta traita, a refuzat sa mai faca dus fara a isi lua masuri disproportionate de protectie: incuierea si asigurarea tuturor geamurilor si ferestrelor din casa, usile de la baie larg deschise, protectia unui apropiat. Ea avea sa marturiseasca presei ca nu si-a dat seama niciodata, pana la vizionarea scenei “cat de vulnerabil si lipsit de aparare poate fi cineva care se imbaiaza”.






Du-te sa vezi (cu mare atentie si profunda participare) un film de referinta din istoria cinematografiei.

Acest topic a fost editat de The Dude: 11 Sep 2013, 06:47 PM

Margaret
Margaret - Kenneth Lonergan (2011)



E filmul unei singure replici: „Margaret: Because... this isn't an opera! And we are not all supporting characters to the drama of your amazing life! – pentru ca nu ne aflam intr-o sala de opera !..Si pentru ca nu suntem cu totii personajele secundare din drama fascinantei tale vieti !”


Pe durata (mult prea lunga) a 150 de minute, Regizorul Kenneth Lonergan (Gangs of New York, You Can Count on Me) experimenteaza destul de riscant psihologia adolescentina aflata in prag de maturitate. Nu-i un demers simplu pentru ca nu e unul tratat simplist, Lonergan dovedindu-se observator atent, subtil si complex, iar in completarea muncii lui, Anna Paquin (interpreta principala) reusind un rol de mare clasa si atat de credibil, incat multa lume o confunda si azi cu personajul ei, unul atat greu de suportat si inca si mai greu de dat uitarii.

Pentru ca Lisa, la cei 17 ani ai ei, traieste cu convingerea ferma si nealterata, ca are intotdeuana dreptate, ca le stie pe toate, ca e centrul atentiei si ca beneficiaza integral de toate drepturile si de nicio indatorire. Lisa Cohen vorbeste mult si vorbeste rastit, bruscand progresiv indivizi si situatii, ajungand pana la a ii brutaliza efectiv pe toti cei care ii sunt prin apropiere, fie ca e vorba de mama, de fratele ei, de colegii de scoala, sau prietenii, de poltisti, profesori, avocati, etc. si sfarsind prin a isi aplica acelasi tratament si siesi. E adolescentul arhetipal.

Destul de anevoios si platind disproportionat, Lisa intelege si e nevoita sa accepte un adevar essential, prezent discret pe tot parcursul filmului, care ii vorbeste permanent despre o lume ce functioneaza numai datorita compromisului.

Personajul cheie, ce imprumuta numele sau filmului, este insa Margaret, un fel de Jiminy the Cricket, adica o constiinta sfatuitoare ce supervizeaza procesul devenirii si emite sugestii corective, ori observatii imperative. Este un “cineva” conex povestii, o formă de reflectare psihică a realității cu rol de responsabilizare etica si morala. Nu intamplator ei ii apartine replica fundamntala a filmului, rostita pe ton apasat, in ceea ce este fara indoiala cel mai tensionat moment al story-ului.

In subtext e vorba de un accident mortal. De vina producerii lui sunt responsabili in egala masura: Lisa care distrage atentia unui sofer de autobuz, soferul neatent, dar si destinul. Lovita de masina gresit manevrata, o femeie moare in bratele Lisei, trimitand spectatorul pe o pista falsa a narativului, acolo unde el asteapta rezultatul unei trauma psihice majore din partea adolescentei. Cateva markere il conving suficient de asta, dar sunt numai deturnari.

Trauma exista, insa este de alta natura caci aflam relativ repede si despre conflictul real, cel al Lisei cu restul lumii, si ii urmarim etapele de evolutie in episoade separate cu incarcaturi emotionale diferite. Cearta cu colegii, debutul in viata sexuala, un avort, nevoia controlului asupra unei stari de echitate orientata la inceput impotriva soferului de autobuz, apoi asupra celor ce au alte solutii “imorale” si in final asupra propriei persoane printr-un fel de autoflagelare.

Utilizand o parabola de mare finite si originalitate, filmul se incheie cu transpunerea pe pelicula a replici lui cheie, amintite in debutul cronicii..Fara prea mare legatura cu derularea evenimentelor, vedem un spectacol de opera, cu personaje la fel de importante (egal de principale si egal de secundare)…cu o Lisa maturizata prin tinuta, alaturi de mama ei, aflate in sala, ca spectatori…dar mai ales cu o Lisa intelegand, si acceptand in lacrimi amare si convingatoare…


Du-te sa vezi un film psihologic, care chiar daca e prea lung* e foarte bine, si mai ales foarte grijuliu realizat.





* initial pelicula insuma trei ore de proiectie, insa producatori au rezumat versiunea oficiala cu aproape o ora fara voia regizorului. Scurtarea prin omiterea unor scene s-a facut de catre Martin Scorsese si Thelma Schoonmaker. Chiar si asa insa, o versiune integrala a circulat in paralel pe DVD.

Acest topic a fost editat de The Dude: 23 Sep 2013, 12:01 PM

Imratisari Frante - Broken Embraces
Los abrazos rotos - Pedro Almodóvar (2009)

“….It’s a great story about cinema, about the fragility of cinema if someone steps in between the author and the film. It’s about parents, children and guilt. It’s also a declaration of love for my profession.” - Pedro Almodóvar

Intamplarea face sa fi ales acest film tocmai azi, 25 septembrie, adica exact ziua de nastere a regizorului spaniol Pedro Almodóvar (socotit cel mai influent regizor spaniol de la Luis Bunuel incoace), iar coincidenta e responsabila pentru filmul ales, Los abrazos rotos ,cel care se constituie intr-o adevarata confesiune/pledoarie a lui Almodóvar, una in care el aduce elogiu filmului ca profesiune de credinta.

La Multi Ani, maestre !! (....si o imbratisare…nefracturata….)

Caricacturist, comerciant de taraba SH, electrician si canteret glam-rock, artist de teatru si scenograf/scenarist, figura proeminenta a mediilor gay, Almodovar e un autor constincios si consecvent, aflat in permanenta lupta cu conventionalul, impotriva caruia utilizeaza ca arme sensibilitatea, ironia, dramatismul si forta emotionala, iar productia despre care vorbim: una reprezentativa.

Caci, intr-adevar “Imbratisari Frante” este un film, in film, surprins de alt film, ce ne povesteste despre o adevarata datorie pe care regizorul ar trebui sa o aiba fata de opera sa; o datorie care ramane la fel de vie si daca perioada ce se scurge intre realizarea operei si definitivarea ei se masoara in 15 ani de zile.

***************

Regizorul de film Mateo Blanco o iubeste pe starleta Lena (Penelope Cruz), care pentru a obtine finantarea productiei in care joaca rolul titular e nevoita sa accepte relatia amoroasa cu varstnicul om de afaceri Ernesto Martel. Sub pretextul realizarii unui making-off, Ray-X, fiul lui Martel, filmeaza..toate filmarile din platou si din spatele lui, deconspirand astfel tatalui sau idila Lena/ Blanco. Turnarea filmului este deja terminata atunci cand Lena il paraseste pe Martel, fugind cu Mateo Blanco, care isi schimba numele in Harry Caine, intr-un loc necunoscut. Ca sa se razbune magnatul realizeaza filmul din cele mai neinspirate duble trase si in cel mai defavorabil montaj, lansandu-l astfel pe piata in absenta regizorului si a actritei principale. E o catastrofa. Un accident tragic are loc, Lena moare, iar Harry Caine isi pierde vederea. Moare si Ernesto Martel. Trec 15 ani Ray-X revine in anturajul lui Mateo Blanco aka Harry Caine si prin intermediul asistentei de productie de atunci, desi este nevazator, reusesc impreuna remontarea filmului, din amintire, in cea mai profesionala varianta.

***************

Maiestria lui Pedro Almodóvar in tehnicile de filmare, alegerea cadrelor si subtilitatile de imagine nu se dezmint nici in aceasta pelicula, cea care a insemnat pentru regizor cel mai mare buget de pana la ea (11 milioane). Gustul pentru culorile primare, experimentele inserate ocazional (remarcabil dialogul cadru-contra cadru, de plan mediu, in care camera se plimba intre cei doi interlocutori pe masura replicilor, fara nicio taietura si care ne invita in intimitatea comunicarii dintre ei; a lucrurilor nerostite de acolo), dar mai ales nenumaratele aluzii, care pretind din partea spectatorului o cultura solida almodovariana (si nu numai), sunt absolut incantatoare. De la Matisse (nudul albastru), Audrey Hepburn (in “Sabrina”) la Marilyn Monroe, Sophia Loren , Magritte (sarutul prin cearceaf), la citate din propriile filme: Mujeres al borde de un ataque de nervios, Tacones lejanos, Hable con ella..care culmineaza cu excelent aleasa scena din Viaggio in Italia (al lui Roberto Rossellini) in care Lena si Mateo (deja Harry) urmaresc la televizor secventa in care destramarea unei casnicii se petrece pe fundalul de tip ecou al ruinelor arheologice…

Si iarasi, utilizarea unui element comun pentru toate scenele in care Lena e distribuita (prin culoarea rosie) leaga imaginile intre ele, inlantuindu-le unitar. Caci fiecare cadru cu ea contine cate un rosu, fie ca e vorba de pantofi, de o bluza, de un obiect, de un afis, de o palarie, ori de un costum.

Cum spuneam, pana sa se opreasca la film Pedro Almodóvar a trecut prin multe…Si nu erau vremuri limpezi (regimul franchist – criza spaniola). In totalitate realizarile sale sunt marcate de experimentele traite si nu este nici macar unul singur printre ele, in care autorul sa faca vreun rabat de la o anumita reteta, profund personala si extrem de riguroasa; ce oscileaza constant numai intre cateva tematici (destul de generoase si commune): sexualitate, comedie, noir, melodrama, prostitutie si drog.

Desi in aceiasi linie a filmografiei artistului, Broken Embraces este insa ceva aparte. Ceva care “nu merge” la fel. In povestea asta secventele nu decurg una din alta, iar calitate continutului lor e suspecta. Fara sa poata convinge despre ce anume e vorba, critica a identificat totusi mai multi culpabili: neatentia regizorala, inconsecventa si suprerficialitatea tratarii unor sublpoturi cu miza in poveste (cum este tatal bolnav care determina revenirea Lenei la prostitutie, si care dispare brusc, fara nicio urma) dar nu a elucidat cazul, care ramane unul deschis.


Parerea mea este ca Almodovar chiar si-a propus aici o tratare mai detasata, pe fundalul unui subiect destul de contorsionat, tocmai pentru a focusa spectatorul intr-o directie interiorizata si lugubra, din care semi-happy-endul final sa proiecteze separat bucuria artistului care isi poate in sfarsit realiza opera.

Mateo Blanco: No, what matters is to finish it. Films have to be finished, even if you do it blindly.



Oricum….du-te sa vezi un film frumos, cu o poveste de dragoste, suprapusa peste una care zice despre determinarea artistului, datoria sa fata de creatie si raporturile sale cu lumea.

It’s maybe Almodóvar’s most cerebral film.





* Gurile rele au insa si o versiune potrivit careia disparitia prematura din film a Penelopei Cruz, prin uciderea ei in accidentul de masina, a fost rezultatul unor neantelegeri fara legatura cu scenariul initial; o asemenea alternativa ar putea starnii si alte comentarii…

Acest topic a fost editat de The Dude: 25 Sep 2013, 09:34 AM

Scurta Istorie a Cinematografiei
- episodul 5,





Maturizarea



Perioada posbelica inseamna, aparent, un moment de stationare pentru industria cinematografica. Consumata de atatea pierderi inutile de vieti, de atatea drame traite pe viu, de atatea grozavii, societatea umana se distanteaza de arta preferand in schimbul ei trairea directa si intensa.

Din cel mai indepartat sat si pana in centrul celei mai mari metropole, petrecerile se tin lant, relatiile interumane se strang, se intrepatrund si se adancesc.

Dezmeticirea din bahica euforie se produce mai intai economic, ea absorbind in final preocuparile si grijile cotidiene ce se aliniaza curand intr-o dogma care avea sa nasca consumatorismul. Pe seama afirmarii clasei de mijloc, lumea devine tot mai interesata de bunastare si confort si e tot mai dispusa la compromis pentru satisfacerea acestor nevoi.

Studiourile de film au un moment de ezitare pana sa inteleaga noile nevoi ale publicului si sa isi alinieze oferta la ele. Nu e un tempo pierdut, ci mai degraba unul extrem de bine valorificat; unul ce a permis redirectionarea cinemaului catre cea mai interesanta dintre toate alternativele care i se prefigurau. Asistam in acest punct de stagnare la o intoarcere catre calitate a productiilor si spre utilizarea cat mai eficienta in platou a tuturor tehnicilor cunoscute, dar si de identificare a altora noi.

Scenariile de film, utilizarea unor mijloace de décor, de eclaraj, de montaj, de incadrare si de sonorizare, capata foarte mult in profesionism, iar in cadrul echipelor de filmare apar pozitii corespunzatoare unor specializari noi (light designer, art director, clear head, etc.). Productiile de film se institutionalizeaza si isi deschid portile catre orice fel de investitie si catre orice fel de investitor, iar pe de alta parte, o selectie instituita pe criterii valorice confirmate dupa alte standarde decat ierarhia propusa de incasari, isi face locul autoritar si dictatorial, insinundu-se cu tupeu mai intai in concursuri si festivaluri, pentru ca apoi, prin intermediul mediei sa se impuna definitiv opiniei publice.

Structural, reteaua compusa din case de film, oameni de film si studiouri de proiectie se consololideaza si devine exclusivista, functionand strict numai pe un singur traseu. Apare si o migrare pronuntata a mijloacelor de expresie, segmente intregi de mesaj apartinand dialogului fiind preluate de imagine si invers, pasaje complete ale ambalajului vizual devenind conversatie (atunci cand redarea unor cadre era prea costisitoare, ori greu, sau imposibil de realizat).

Este limpede ca filmul se pregateste sa iasa din adolescenta, dar primul semnal ferm de alarma il trage productia Casablanca (Michael Curtiz-1942) cu Humphrey Bogart, acolo unde atentia spectatorului e disipata pe mai multe directii, care converg insa intr-un singur sens. E o poveste de dragoste intr-o poveste de dragoste, cu un atemporal succes. Din aceiasi forma Victor Flaming preia stafeta si repeta reteta in Ioana D’arc (1948) cu rezultate asemanatoare, dar cumuland si tehnicile ce au contribuit major la realizarea filmului Ninotchka (1939) a lui Ernst Lubitsh (si chiar din To be or not To be, a aceluiasi autor).

Tot in context, o tema originala e lansata de Preston Sturges in Sullivan’s Travels in anul 1941, acolo unde sunt aduse pe ecran, ca pe o satira acida, culisele studiourilor de film americane (..o linie de scenarii ce se va dovedi extrem de prolifica) dar si ca pe o introspectie sumara, specifica varstei a doua.

Contributii substantiale sunt asezate precum caramizile intr-un zid, de Gaslight-ul lui George Cukor (1941), Frank Capra - It’s a Wonderful Life (1947), un fel de remake dupa Christmas Carol-ul lui Dickens, William Wyler - Roman Holiday (1953), cu Gregory Peck si Audrei Hepburn.

Insa momentul fundamental al acestei etape este super filmul lui Orson Welles – The Citizen Kane (1941), o adevarata perla a carei stralucire pare sa eclipseze totul in jurul ei. Welles nici nu vroia sa faca un film, ci doar sa experimenteze tehnici noi care sa permita altora care se pricep mai bine la acest lucru sa avanseze. Insa s-a intamplat sa pice si pe un story fascinant si generos. Legenda spune ca intreaga echipa a fost socata de prima proiectie, ce a depasit chiar absolut orice asteptare. Caci tehnicile de focalizare profunda, de filmari in plonjon, din unghiuri joase, dominatia contrastului clar/obscur si coloana sonora, sporesc emotiile prin contradictia (de alt mare efect) cu montajul sacadat si abrupt (coloana sonora care pentru prima data refuza sa mai ramana doar un accesoriu si preia curajos fraiele unor scene, pe care singura le scoate la capat in cel mai exemplar mod) . Efectiv totul, in acest film, se armoniza si se imbina perfect…


Cinderella lui Walt Dysney (1950), Der Blaue Engel – Josef von Sterenberg (1930-cu Marlene Dietrich), The Treasure of The Sierra Madre (1948 cu Humphrey Bogart), La Bete Humaine – Jean Renoir (1938- dupa Zola, si precursor al filmelor noir), I Married a Witch-ul lui Rene Clair (1942) culminand cu Le jour se Leve – Marcel Carne (1939), care iarasi instiga la o abordare vizuala distincta si personala ("realismul poetic"ce avea sa fie reluat decade bune mai tarziu de alte curente), sunt ultimele convulsii ale perioadei de maturizare a cinematografiei, care se opreste o clipa pe loc, pentru a isi trage gospodareste sufletul…

......si bine face, caci in 1951, Andre Bazin scoate pe piata revista Cahiers du Cinéma (Jacques Doniol-Valcroze and Joseph-Marie Lo Duca sunt coautori si cofondatori).



O revolutie de mari proportii incepe de aici….

Va urma…

Acest topic a fost editat de The Dude: 27 Sep 2013, 05:46 PM

Viata lui Pi
Life of Pi - Ang Lee (2012)


Above all: don't lose hope.



O vorba de demult spune ca India e mai mare ca lumea, iar Petre Tutea a zis: "M-au întrebat unii care sînt foarte filoamericani ce cred despre americani. Sînt lacatusi cosmici, domnule, le-am zis. India, de pilda, este inferioara tehnic Americii. Nici nu încape îndoiala: America o baga la jiletca. Da' spiritual America e o Ghana; pe lînga India e primitiva.”

Regizorul Ang Lee (Brokeback Mountaine, Crouching Tiger - Hidden Dragon) e un visator.

Si viseaza atat de frumos…127 de minute face asta impreuna cu tine, si e un dar de care ar trebui sa te bucuri pana la extaz…ca nu-s multi cei care ne fac asemenea cadouri.



Du-te sa vezi The Life of Pi, caci e ditamai filmul…nu-i vorba si cartea trebuie citita, fiindca e chiar altceva, dar ecranizarea asta e fabuloasa, si atat de bine facuta……

Thank you Vishnu, for introducing me to Christ.

Un copil devine adult in 227 de zile de naufragiu, in care trebuie sa aiba grija de un tigru…sau poate tigrul de el ?

Imagini generate sintetic, ori filmate in clarul impecabil al celor de la National Geographic, dialoguri ferme si memorabile, oceanul… Ang Lee chiar este un mare nedreptatit al sistemului de evaluare din lumea cinemaului…nu poti lasa asa ceva sa treaca pe langa tine fara sa tresalti macar.

Life is a Story
Writer: So your story does have a happy ending.
Adult Pi Patel: Well, that's up to you. The story's yours now.

E un film care te lasa fara cuvinte…asa cum sunt si eu acum…

Nu mai pierde nicio clipa…Du-te sa il vezi !


Adult Pi Patel: Faith is a house with many rooms.
Writer: But no room for doubt?
Adult Pi Patel: Oh plenty, on every floor. Doubt is useful, it keeps faith a living thing. After all, you cannot know the strength of your faith until it is tested.


Above all: don't lose hope.

Acest topic a fost editat de The Dude: 30 Sep 2013, 12:18 PM

The Matrix
The Matrix - Andy Wachowski, Lana Wachowski(1999)


Civilizatia Maya, pe la apogeul ei isi punea fascinanta intrebare: suntem oare visul cuiva ? Ce anume ii facea sa aiba aceasta dilema…?..dar mai ales ce raspuns au gasit pentru ea ?..E posibil ca disparitia lor brusca de pe scena istoriei sa fie pana la urma doar rezultatul unei treziri ?



"No one can be told what the Matrix is. You have to see it for yourself." says Morpheus (Laurence Fishburne), the earnest, elegant John the Baptist figure in the Wachowski brothers' allegorical science fiction masterpiece. Well, we'll give it a shot. - Nimeni nu poate spune ce este Matricea. Fiecare trebuie să găsească singur raspunsul. ", zice Morpheus (Laurence Fishburne), reprezentare alegorica a lui Ioan Botezătorul, din capodopera SF a fratilor Wachowski. Ei bine, sa ii dam o sansa..



A fost denumita “a cyberspace opera” si este o pelicula ce reia tema clasica a naturii concretului obiectiv, cu argumente menite sa convinga de existenta unei alte realitati, ce evolueaza undeva in spatele celei aparente..Nimic nou aici de la Platon incoace.., insa chiar daca e reshapat, narativul din filmul “The Matrix” este unul actualizat, adaptat momentului…adica in termenii story-ului: upgradat la zi.


“Este o alternativa a viitorului în care roboți conduc planeta și ii păstreza pe oamenii conectati într-o matrice de realitate virtuală, in care acestia trăiesc într-o lume de vis, în timp ce energiile lor sunt combustibili pentru mașini.”

In varianta aceasta suntem, asadar, doar visari ale unui corp clonat, conservat in viata intr-un lichid obligatoriu vascos, pe care masini inteligente il hranesc prin impulsuri electronice si il fac sa creada ca ar fi un individ, ce evolueaza intr-un ambient de pe o planeta numita Pamant, dintr-un anume timp…


Pentru ca, dintrun viitor destul de indepartat, doar va imaginati ca in clipa asta va aflati pe Hanuancutei citind aceasta cronica, la sugestia unui urias calculator (situat mult inainte in timp), si care va face sa credeti asa ceva…


Film dinamic, plin de nerv, de efecte speciale absolut noi si de rasturnari spectaculoase de situatie..Un script curajos, cu o tema captivanta, original abordata, ce se intampla la granita dintre fantezie si realitate intr-un mod unic si intr-o atmosfera de legenda. E un plot ce speculeaza obsesiv temerea umana, inoculata periodic de sentimentul incertitudinii dintre vis si realitate caci, de cate ori in viata nu ne-am ratacit nestiind foarte sigur daca suntem treji, ori daca inca visam ?

Fratii Andy si Larry Wachowski (Bound, Cloud Atlas, scenariu: V for Vendetta)..actually: Andy si ….Lana Wachowski, caci fratele mai mare a urmat un tratament de schimbare de sex (2003-2005) si a devenit o ea (sau un transexual, mai exact) – sunt doi oameni de cinema foarte, foarte talentati. Regia acestui film de referinta si de cotitura in istoria tehnicilor de platou (filmare, sound, eclaraj) este impartita de cei doi si pe palierul operator camera, undeva printre zecile de participanti nemijlociti la preluarea imaginilor (188!!), desi cu un buget de 63,000,000 usd, The Matrix si-a permis o echipa absolut uriasa care sa acopere toate pozitiile necesare si inca multe altele noi pe deasupra.

Un SF, care va sa zica, cu o lupta de guerila impotriva masinii, purtata in afara corpului si doar in lumea mintii, dar la fel de periculoasa pentru ca: You can still get killed, though: "The body cannot live without the mind", conditie ce da originalitate si identitate ecranizarii; si asta nu numai in proiectie, acolo unde imaginile sunt captate intr-o calitate exemplara, ci si in difuzoare, caci avem de a face cu o minunata coloana sonora ce separa sunetele pe nenumarate coloane si canale.

Stau insa mult mai multe ascunse in filmul Matrix.
Dincolo de costumele din piele, ochelari de soare, armele sofisticate, filmarile “bullet time”, cascade si kung-fu; dincolo de lupta underground, de rebeliune, revolutie si eliberare, exista foarte multa substanta in aceasta productie. Ea sta concentrata in legenda si mit cu imprumuturi masive din evangheliile biblice (Isus=Neo=new man) si budism (cele cinci agregate ce compun fiinta: materialitatea, senzorialul, vointa, constiinta, perceptiile), mitologia greaca (oracolul si profetia) si questul cavaleresc de tip templier (eliberarea/prezervarea unui loc sacru).

Parabola destul de bine camuflata ne spune despre o societate, sau o elita a ei, traind in bunastare si confort, in timp ce restul lumii, ce exista in suferinta si ignoranta suporta aceasta structura. Realitatea virtuala impusa clonelor umane este conceputa sa asigure o supunere oarba fata de sistem, una care sa permita celeilalte prosperitatea. Nu poti sa nu recunosti aici criticile de tip socialist, ce au fost mereu opuse relatiilor din lumea caiptalului…

Desigur raul identificat permite restaurarea binelui, iar personajele din film se angajeaza imediat in aventura de eliberare a fiintelor umane pastrate prizoniere, actiune cu o finalitate ipotetica cel putin bizara…Caci involuntar, iti imaginezi imediat ce s-ar intampla cu aceasta lume debransata brusc de la virtualitatea ei, si care ar fi astfel fortata sa faca fata instantaneu unei realitati in care nimeni nu mai are nicio identitate, niciun trecut, nicio norma de convietuire, nicio proprietate, niciun tel, nicio slujba, niciun aproape..Productia greseste grav aici, insa in economia filmului scaparea se dilueaza destul de usor…suntem prea captivati de efectele ce ii fac pe Neo si Trinity sa poata alerga orizontal pe pereti, sa zboare, sa evite milimetric gloante trase din apropiere, sau care le permit sa zaboveasca in aer sufficient de mult timp pentru a putea aplica cea mai precisa si eficienta lovitura de kung-fu..

Un film ce a revolutionat cinematografia in directii despre care vom mai vorbi.


Se spune ca atunci cand nu putem dormi este pentru ca suntem de fapt treji in visul altcuiva..



Du-te sa vezi Matrix….pana la urma, o chestie despre vis...visare si visuri....

Acest topic a fost editat de The Dude: 4 Oct 2013, 05:52 AM