Salut, Aragorn Vorbesti despre posibilitatea de disimulare (vad undeva, in tine, o mare dezamagire.. ghicesc ca in ceasca de cafea ) care-mi ascunde adevaratul profil al subiectului. Eu nu discut cu astfel de oameni, stiu sa-i recunosc si fug de ei. Ii ating atunci cand pot, pentru ca imediat sa ma indepartez. Nu-i judec dar imi rezerv dreptul de a-mi spune parerea. Nu sunt obisnuit sa traiesc intr-o lume unde fiecare cetatean poate fi definit intr-un cuvant. De aceea urasc invingatorul, fotograful, afectatul, tristul... Am slabiciuni evidente pentru un om trist care fotografiaza uneori, apoi zambeste, pe urma traieste, aduna timbre sau scoici, canta si se zbate sa iasa din rutina.

Erwin, jocul tau devine obsesie. In cuvant este cuprinsa (poate fara voie) o urma evidenta de frivolitate si inca cred ca exista ceva dincolo de joc. Dar, banuiesc, ca te gandesti la 'jocul' lui Eliade, echivalent (intr-o interpretare personala cumplit de veche) cu 'viata (si adauga tu aici cateva adjective)'

Concurentul
Cateodata particip cu regularitate la un concurs de fotografie. Concursul are un regulament destul de clar, fiind oarecum obiectiv prin prisma asta, si-mi pare suficient acest motiv pentru a indrazni sa-mi compromit banuita pricepere la imagini. Raman dupa fiecare participare cu o impresie de care nu scap oricat m-as scutura. Am cerut, nu foarte hotarat, ca topul sa contina doar numele fotografiilor si nu numele fotografului. Dezamagirea mea (unde era imaginea?) s-a transformat intr-un zambet ironic atunci cand am inteles relevanta gestului: nimeni nu era interesat de forma si culoare, toti urmareau sa-si faca cunoscute simpatiile sau, cel mai des, antipatiile. Si atunci cand mi s-a reprosat ca fotografia mea cu cirese are tenta sexuala, amintind de un 69 dubios, am inteles de ce urasc fotografia. E lipsita de decenta

Avem un joc cu imagini aici la Han, ştii... Ar fi interesant să treci pe acolo.
Am recitit poveştile pe care mi le scriai anul trecut. Mi-e dor de ele. Ce trebuie să fac să-mi scrii încă una?

Stiu jocul, imi place, il urmaresc, uneori, n-am sa pot juca, cere timp, idei, chef.

Nu mai scriu povesti directe, evit sa mai ma adresez cu precizie, caut sa fiu evaziv, nedefinit, interpretabil, fiindca am patit multe necazuri din cauza scrisului. De la dialog am ajuns la un fel de monolog ciudat, de necuprins in tiparul obisnuit. Unde am sa ma opresc sau unde am sa ajung? Greu de raspuns. Cel mai probabil, insa, e, nicaieri. Am deja un 'acasa' care-mi place, chiar daca pana acolo am vreo 4-5 kilometri.

A "citi" in cineva o mare dezamagire nu echivaleaza cu a concretiza un profil psihologic. Si oricum, ai fi putut realiza ca a fost vorba de asa ceva si din jurnalul meu. Asa spun multi, ca stiu sa ii recunoasca pe cei care disimuleaza, pe cei care se prefac a fi altfel... si in viata de zi cu zi, asa e, si eu fac parte dintre ei. Dar pe internet oricine poate fi oricine, este mult mai usor sa te prefaci, nu iti trebuie cine stie ce talent de actor, doar imaginatie, ceva inteligenta si un autocontrol destul de bun pentru a nu te da de gol. Spre exemplu eu, este posibil sa ma dau "lovit" in dragoste pentru ca stiu ca asta prinde la cel putin un esalon al sexului feminin. Nu este cazul... dar este posibil.

Imi pare rau pentru tine daca reactiile unora te-au facut sa nu mai scrii povesti directe sau cu directie, poate ar trebui sa devii mai nepasator. Mie unuia, asa cum am spus si cu alte ocazii, nu imi prea pasa de parerea altora, cel putin de parerea majoritatii. Asta sunt si cu asta basta. Cine ma vrea de prieten, amic, sau ce o fi, ma accepta asa cum sunt si atat cu defecte cat si cu acele calitati, care or fi. Asta nu inseamna ca nu mai accept si anumite compromisuri si modelari, dar nu prea multe. Daca ai talent la povesti, nu te opri. Eu unul nu am, imi lipseste imaginatia fantastica, poate ca sunt prea inradacinat in realitate si, drept urmare, doar pe aceasta o relatez si interpretez.
Cat despre jocul cu imagini... intr-o vreme in care eram mai activ pe aici pe la han obisnuiam si eu sa particip, acum nu mai dispun de timp decat sa frunzaresc forumul si sa mai scriu putin in jurnal si foarte putin in restul forumului.

cât de rece sună :( suntem toţi oameni până la urmă

Imi pare rau, nu am vrut sa sune rece. Si suntem toti oameni, perfect de acord, dar cum nu sunt pe dosnic si nici bisexual... in contextul respectiv nu era sa spun ca prinde la un esalon de oameni. Poftim, reformulez prin "prinde la o parte din fete si femei.". Asa e mai bine?

Aragorn, n-am citit jurnalul tau, dar am sa o fac (nu foarte curand, din pacate) pentru a descoperi despre cine e vorba. O sa-ti vorbesc despre ea, sperand sa nu te superi. Intr-un fel, oricat de ascunsi am fi aici, oricat de neconcludente sunt reactiile si cuvintele noastre, putem aprecia daca cineva ne 'priveste' cu rautate sau cu ingaduinta, chiar prietenie.

Despre acel 'esalon al sexului feminin' nu trebuie amintit cu ironie. In orice femeie, oricat de imatura, sta ascunsa o sora, mama sau asistenta. Daca compatimirea initiala se transforma in dragoste nu e de vina ea sau el, ci doar natura noastra sensibila si confuza, ideea de atasament, afinitate si nevoia de intelegere. Nu trebuie sa-i privim cu dispret nici pe cei care-si 'striga' pe unde apuca durerea si esecurile sentimentale. Cine nu a murit putin din dragoste, nu merita sa fie iubit.

Nepasator? Eu? Ma ating mereu cuvintele, in special a doua zi dupa rostire. Sunt plin de rani, abia reusesc sa-mi tratez o zgarietura, ca, imediat, o noua fraza se infige adanc in mine. Supravietuiesc fiindca simt durerea.

Daca am talent sau nu aproape ca nici nu mai conteaza. Imi place sa scriu, o fac mereu, si daca 'imaginatia mea fantastica' misca pe cineva sunt ingrozit. Candva asa s-a transformat o placere intr-un viciu, o nevoie de a marturisi intr-o nevoie de apreciere. Sunt nepoliticos uneori doar pentru a opri la timp orice posibilitate. N-am reusit asta intotdeauna.

"Inradacinarea in realitate' e, probabil, utila si comoda. Eu iti recomand ca uneori, atunci cand realitatea te va obosi suficient, in loc de o pastila de somn sa iei una de vis.

As fi vrut sa spun doua cuvinte despre cum ma simt.. dar ar insemna sa aducem tristetea intr-un loc care nu merita asa ceva

Nici prin cap nu mi-a trecut ca ati putea interpreta ca avand sens peiorativ exprimarea aceea. Mai ales dupa ce am explicat ce am vrut sa spun, ce ar fi trebuit sa se inteleaga. Haideti sa ne simtim jigniti si cand IRSOP sau alt institut de statistici va spune ca a facut un sondaj de opinie pe un esalon de ţ persoane, nu vreti? Hai sa explic si mai concret. Spre exemplu eu, ma pot da "lovit" din dragoste pentru ca asta constat ca prinde la femei, daca nu la toate atunci cel putin la o parte din ele. Si cu asta am incheiat povestea aceasta.
Esti invitatul meu sa imi citesti jurnalul, dar nu prea ai ce sa imi spui despre un subiect incheiat de ani de zile. Dar daca tu vrei, esti liber sa o faci, nu ma deranjeaza.
In ce priveste inradacinarea mea in realitate... mai visez si eu chiar si cu ochii deschisi, doar ca acele vise nu sunt fantastice.

Acest topic a fost editat de Aragorn: 6 Dec 2006, 12:21 AM

Lumea mea e o interpretare personala a unei lumi posibile. E o impresie despre o necunoscuta dintr-un sir probabil de mirari. Nu ating niciodata miezul, din nestiinta, graba sau perfecta vointa. Daca intr-o zi, sau intr-o noapte, mi s-ar revela brusc lipsa unui sens, as sari speriat inapoi, in lumea aceea apropiata si cunoscuta. Nu sper sa gasesc sensurile unei lumi si cu atat mai putin ale unor fraze. Imi permit doar sa caut, sau doar sa ma prefac ca scotocesc, ceva de care sa ma agat cu imaginatie, colorand totul dupa preferinte. Trecutul noastru e plin de inexplicabile erori, de coincidente stranii si de minunate neintelegeri. Totul duce catre un azi care pare de cele mai multe ori trist, incompatibil cu viziunea unui ieri deja uitat. O fotografie a unui 'eu' trecut ne-ar prezenta o imagine ciudata, a unui ins imposibil de recunoscut, care priveste in larg, increzator in fortele proprii, zambind la gandul realizarii pe toate planurile. Si daca aceasta poza ajunge rupta in mii de bucatele, pregatite pentru spulberat, de vina nu suntem noi, ci natura noastra neputincioasa, care nu se poate obisnui cu banalul intamplarilor extraordinare abia trecute. Aici este tot secretul: odata atinse de 'ieri', visele se ingalbenesc, devenind fade. Intrerupt, visul nu poate fi reluat din acelasi punct si, desi nu toate pier, unele isi pierd seva. O salba de nopti uscate ne atarna la brau, ca scalpuri ale invinsilor. Suntem vanatorii perfecti. Zilele, noptile, visele, dorintele, toate pot fi si sunt ucise. La capatul lantului trofic ne-am ascutit perfect instinctele de supravietuire. Ciudat, nimeni nu-l observa pe ucigasul absolut care pandeste. Poate fiindca el este mereu deghizat cu maiestrie in maine, azi, ieri.

E posibil sa-ti fie dor de cineva pe care nu-l cunosti? De ce aici, in spatele unor randuri, simtim mai degraba ca exista cineva decat in spatele unei tiparituri? Miracolul unei asa-zise afinitati poate sta in nevoia de a gasi urgent pe cineva care sa ne scoata din amorteala? Avem nevoie de un suflet-pereche virtual? Exista viata dincolo de sticla monitorului? Poate inlocui dialogul, atingerea? E continutul mai important decat ambalajul? De ce odata intrati aici nu ne gasim niciodata linistea? Unde am ascuns fericirea simpla, cea care e langa noi in fiecare zi? Poate inlocui un semn, zambetul? Ce simplu e sa imbratisezi pe cineva aici... si ce mult pierzi.

Psihologul

Pare intelept atunci cand iti silabiseste problemele evidente pe care le ai. Spune lucruri cu nivel ridicat de generalitate si parca toate pacatele lumii le vede in tine. Incepi sa simti cum scormoneste in adancurile tale, nedeslusite de nimeni pana atunci, scotand la iveala, cu doua degete, parca in sila, toate deseurile depuse sinistru pe fundul sufletului. Le agita apoi in fata ta cu o privire victorioasa sau scarbita, incercand sa te faca sa te apuci de nas, sa nu simti duhoarea grozava a problemelor tale nerezolvate pana atunci. Apoi, cu gesturi studiate, le arunca peste umar, intr-un loc in care presupui ca exista cosul de rebuturi al omenirii. Pentru o ora esti salvat, scapat de lucrurile care te-au macinat in ultimele luni, zambetul e iarasi pe chipul tau, iar daca psihologul are un aspect fizic ingrijit, chiar dragut, te poti indragosti de ea. Doar ea e singura persoana ingaduitoare, cea in fata careia iti poti varsa amarul si sufleca tricoul care-ti ascunde sufletul. Plecat, te intrebi cum e oare posibil sa te linistesti asa brusc, sa vezi lumea inflorind sub ochii tai, oamenii dansand in jur, aruncand priviri binevoitoare si eventual hartiute colorate in sus. Dupa cateva luni intelegi ce iluzie dureroasa te-a ametit, cum o pseudo-stiinta ti-a periat interiorul toracelui, facand sa sclipeasca in interior cazanul gol al sufletului negasit. Avem de nevoie de astfel de sperante, altfel sunetul sec pe care-l auzim la ciocnirea cu lumea l-am pune pe seama lumii.

psihologii astia ... is si ei oameni, n-am intalnit vreodata doi la fel

stii ce ma gandesc? daca oamenii ar avea nu doar sporadic, ci tot timpul curajul sa fie fericiti atunci n-ar mai fi nevoie de psihologi

Primul raspuns confuz
Bineinteles ca nu. Oamenii au ales acest cuvant, banal in aparenta, sa le defineasca o stare data de rememorarea unor intamplari simple, dar pline de semnificatii. La noi, pentru dor, ajung urme fine de amintiri, o aroma diluata de parfum, o expresie rara descoperita pe chipul ei, o fluturare usoara a parului, nelegata de adierea de afara. Sunt lucruri si gesturi incomplet desprinse de context si in acelasi timp imposibil de legat de orice altceva decat de amintirea noastra usor deformata de timpul trecut. Si totusi exista oameni aflati intr-o confuzie totala, legati buimac de acest cuvant-miracol, inventat de noi pentru a ne defini nostalgiile. Si nostalgia nu cere cunoastere. Ea vine din alta lume, e definitia perfecta a sperantei desarte.

Un psiholog ar fi in stare sa-mi demonteze pana si fericirea. Ar aseza in fata mea un maldar de suruburi ruginite, saibe uzate si parghii deformate, care sa-mi demonstreze ce constructie nefericita sunt, atunci cand ma pot bucura de toate lucrurile simple care mi se intampla. Mi-ar aduna tot curajul intr-o punga transparenta, depozitandu-l pe marginea biroului sau, transformandu-l in obiect de studiu pentru o mana de studenti fara minte. Dintr-un astfel de loc nu poti pleca decat cu mana goala si sufletul rascolit. Eu, cu ultima farama de ironie care mi-a mai ramas, am plecat de la o ultima astfel de intalnire, satisfacut de rezistenta pe care am opus-o. Am intrebat-o pe domnisoara din fata mea daca are de gand sa-mi lase in pace copilaria. Ea nu poate fi vinovata de nasterea mea.

eyes cati psihologi ai intalnit tu ? De cate specializari ? In ce terapii ? ... etc. ... "Domnisoara" era cumva psihanalist ?

eyes, psihologii sunt persoane interesante, poate peste medie. Din cati am cunoscut, cu greu semanau doi foarte bine ... oameni si ei ...

"Un psiholog ar fi in stare sa-mi demonteze pana si fericirea ... Mi-ar aduna tot curajul ... transformandu-l in obiect de studiu pentru o mana de studenti fara minte."

eyes, psihologii pot fi ei insisi obiect de studiu, nu ? Chiar tu, incerci aici o analiza a unui anumit tip de ...

Scuze pentru eventualul deranj ...

Acest topic a fost editat de calfa: 17 Dec 2006, 03:16 PM

Salut, calfa! Iata si raspunsurile la intrebarile tale: 7-8. Habar n-am. Terapii? Nu. Da.
Poate ca sunt interesanti in particular, dar acolo, eu sunt peste media mediei lor. Sunt convins ca nu semanau, doar erau in timpul lor liber. Sa-i vezi la serviciu, insa, cum seamana Nu ma deranjezi deloc, imi pare bine ca ai trecut pe aici. Prietenia lor, a psihologilor, te-a afectat si pe tine putin. Ii apreciezi si sunt convins ca sunt persoane deosebite. Si tu pari putin atins de magia asta a lor. Aici m-am lasat prada apucaturilor mele de 'specialist'. Sper ca poti privi cu zambetul pe buze mica mea incercare.

Voiam sa vorbesc in seara asta despre un film. Hmm.. era vorba de moda.

Adevarul e ca mai mult i-am descusut decat sa ma imprietenesc cu ei. Incerc sa ii inteleg. Si pe ei. I-am vazut si la lucru ... inclusiv psihanalisti, evaluatori, consilieri, studenti sau proaspat absolventi. Oameni ... fii sigur de asta. Daca am intrat in odaia ta, am facut-o cu un foarte calm si destins zambet pe buze, si asa m-am intors acum. Ai si tu magia ta ... zambetul e parte din ea ... mi se parea firesc sa pasesc aici ... in necesarul acord.

M-ai facut curios. Un film ...

In ultima vreme am vazut tot mai putine filme. Am observat chiar ca ratez constant filmele bune, fiind nevoit sa indur pana la sfarsit cosmarul unor secvente previzibile, fara miez si colorate prost. Muzica e din ce in ce mai legata de scenariu, bubuind odata cu usa trantita sau corpul cazut de undeva de sus, nu stiu de unde. Textul se deruleaza mai repede decat pot eu citi, auzul refuza sa se supuna, obosit de zgomotele infioratoare, doar eu am mai ramas sa cern cate ceva, sa aleg cateva detalii pe care sa le memorez.

Filmul a fost previzibil, siropos, gaunos, lipsit de profunzime si a transmis aceleasi mesaje universal obositoare si lipsite complet de subtilitate. Dar m-a atins. Probabil nu voi reusi sa prezint toate amanuntele care mi-au trezit interesul si m-au tinut in fotoliu pana la sfarsit, dar sper macar sa le amintesc pe cele mai importante. Oricat de constient esti de valoarea ta, oricat de bine te simti in propria-ti piele si oricat de satisfacut esti de cele cateva ticuri vestimentare pe care le ai, nu te poti impotrivi senzatiei pe care ti-o da un anumit tip de tinuta. Lumea se aseaza la picioarele tale frumos si scump incaltate, iti admira sacoul sau noua rochie care cade perfect si este asortata impecabil la palaria cea noua si la cele cateva accesorii atarnate de gat, mijloc sau urechi. Machiajul cu efect dramatic iti da un aer misterios, greu de cuprins in cuvinte, iti adanceste privirea si adauga buzelor un efect subtil de tristete. Valoarea este accentuata, parca vopsita pe tine, sarind necenzurata in ochii celor din jur. Dupa cateva zile, te indepartezi pe nesimtite de vechile tale obiceiuri si, in mod necesar, de prietenii tai demodati si insensibili la frumusetea adevarata. Revenirea se face doar daca ai norocul unor intamplari bulversante, care sa-ti readuca in minte ierarhiile pe care le-ai abandonat atunci cand ti-ai acoperit corpul. Alfel vei ramane stapanit de demonul acesta dragalas, insinuat in gandurile subtiri din anumite zile. Intr-un vraf de schite aiurite mi-am pierdut si eu cateva luni bune, aruncat, nu stiu cum, intr-o lume lipsita de profunzime, dar atat de seducatoare in superficialitatea ei. Si n-am amintit decat o singura coincidenta. Celelalte, pe scurt, sunt: un nume, city of blinding lights, alb si negru, intoarcerea si, poate putin, dorinta implinita. Frumos film.

Ceva a murit azi
Era o vreme cand nu reuseam sa inteleg foarte exact semnificatia cuvantului moarte. Nu aveam reprezentarea exacta a sensului si-mi parea o chestie neclara si indepartata. Fictiune. Dar, totodata, eram convins ca odata ce mori, ceasul de la mana se va opri, bineinteles. Acum mi-as imagina si ca telefonul mobil se va stinge brusc fara posibilitatea de a-l reporni vreodata. Si de chestia asta as fi fost atunci la fel de sigur. Acum, cand stiu exact ce inseamna totul, nu fac decat sa ma intreb daca atunci cand voi muri, chiar daca ceasul si telefonul se vor opri miraculos, nu cumva dupa mine va ramane ceva? Ma intreb, tu stii ce?

Eu umbra aceasta pe care / O semeni in sufletul meu / Cu milă si trista mirare / Voi duce-o cu mine mereu...
Fiori prin mine umbla / Si nu am trebuinta / Te rog pe tine umbra / Sa redevii fiinta...
Si sufletul meu te mai roaga / Magnetic catarg doborat / Tu umbra tacuta si draga / Aseaza-ti fularul la gat...
O umbra se inchide in mine / O umbra prin mine trecu / E-atata de rau ca e bine / E-atata de mult daca e nu...
O umbra in viata ma tine / Si umbra aceea esti tu / Si umbra aceea esti tu. (Umbra)

Esti prea trist azi eyes_wide_shut si nu cred ca ti-a murit nimeni... Nu-ti permiti oare prea repede sa o iei la vale? Ori esti mai antrenat decat pari si ai scopuri pe care nu le urmareste multa lume? Este numai o ipoteza careia eu nu pot sa-i dau crezare, chiar daca am formulat-o.
De fapt prietenii tai m-au trimis ( ) sa-ti aduc semn din partea lor ca au numai ganduri bune pentru tine acum la inceput de an .

Acest topic a fost editat de Merlina: 4 Jan 2007, 12:09 AM

La Multi Ani, eyes_wide_shut !

Multumesc, calfa. E tarziu daca iti spun la fel?
Tikky, la multi ani, si multumesc pentru imaginea atasata. Ai spirit de observatie si nici nu stii cat de aproape ai fost de raspuns..
As vrea sa-ti raspund si tie Merlina, dar tu ai vazut altceva. Oricum, am sa comentez curand randurile tale. La multi ani!

Iluzionistul
In buzunarele largi are ascunse mii de trucuri, vechi sau noi, cu care pacaleste sau amuza spectatorii. Nu-i priveste in ochi niciodata, parca de teama sa nu-i fie descoperite secretele, zambind mereu discret in aer, celor pe care-i are in gand si nu sunt langa el. Se simte detasat de reprezentatia lui si asta ii da putere sa o repete la nesfarsit, fara sa-i atenueze cu nimic elanul. Semiintunericul il ajuta sa-si mascheze putin smecheriile, creionand cu umbra naturala fiecare miscare pe care vrea sa o ascunda partial privitorului. Lumea il priveste incantata, sperand ca macar o iluzie sa poarte amprenta nenaturalului, a magiei. Fascinatia fata de lucrurile inexplicabile pluteste in sala si fiecare, macar pentru o clipa, isi doreste sa fie atins de miraculos. La sfarsit cortina cade grea si ridica un praf usor, care, luminat de reflectoarele colorate, aduce finalul perfect al intamplarilor unor lumi aflate, parca, in ceata. Parasind sala cu mica bucurie pe cale deja sa se destrame, toti isi reincarca mintile cu concret, uitand de miracolele abia trecute, fara insa sa-si piarda cu totul speranta ca macar intr-unul mic sa se piarda candva. Iluzionistul poate pleca si el multumit catre casa, numarul a fost reusit, a trezit pentru cateva clipe gustul pentru vis.

Vai, am uitat. Cine spuneai ca sunt prietenii mei? Si de ce te-au trimis pe tine? Adica, cine esti tu?

Auzi eyes_wide_shut, tu chiar citesti cu ochii inchisi ? Ca mie chestia cu prietenii mi-a starnit imediat curiozitatea: la ce s-o fi referit Merlina, cum o sa raspunda eyes_wide_shut, sa stau in primele randuri la spectacolul ce va urma, sau la balcon ?

Acest topic a fost editat de calfa: 5 Jan 2007, 07:44 PM

Eu zic sa stai la balcon, altfel e posibil sa te vad. Inainte sa declansez spectacolul (in treacat fie spus, am uitat replicile) as prefera sa citesc tot scenariul. O astept pe Merlina sa termine, ca citeste cu glas tare

Am observat de-a lungul timpului aici: una scrie autorul, alta inteleg cititorii, sau invers cateodata . Iar vina pentru confuzii se imparte in mod egal intre cele doua parti. Intr-o prima faza eyes_, care scrie frumos si cu subinteles, ne duce intr-un labirint colorat de idei, metafore, expresii uneori halucinante Fiecare intrepreteaza in mod personal si, oricum, cred ca adevaratul sens, sau mai bine zis complet, va scapa intelegerii.

Desi pare ca scrie pentru cei pe care ii caracterizeaza, de fapt gandurile sunt pentru el: nevoia de exprimare si evadare. Avatar nu are, pentru ca nici nu si-a gasit unul potrivit, cred , dar ce s-ar potrivi oare cu un nume de o asemenea rezonanta? Si ar mai fi un motiv, dar nu ma pronunt.

Ceea ce reuseste insa cu adevarat si cert, fara dubii de intelegere, este sa ne atinga... Si asta nu e intentionat, deliberat, ci face parte din modul natural al autorului de a reflecat realitatea vazuta prin ochii sai inchisi catre lumea concreta si deschisi catre propria realitate.


Am fugit...

Arunci `bomba` si fugi? hahaha

Eu vad asa. E ceva in orice caracterizare, mai ales daca stii ca vizeaza persoane (nu stii cine, care, de unde) care te face sa te cauti. Nu vii cu intentia asta, dar nu te poti abtine. Vrei sa te vezi in cuvintele lui si in unele desi te vezi ai vrea sa nu fie asa. Cert este ca orice profil oricat de `unic` retine trasaturi comune, in care mai multi se pot regasi. Avatarul nu conteaza atat de mult, poate in masura in care devine, te gaseste el pe tine, daca il lasi acolo (adica te obisnuiesti, e al tau, esti tu). Fug si eu.

Asa, fugiti toti.

Nu completez
Teoretic, ai trei variante. Primele doua, simple, usor de inteles si necesare arareori. Ultima e doar definitia refuzului sau a uitarii. Probabilitatea celui de-al doilea caz e mai mare, spre 90%, lasand la indemana celor care urmaresc detaliile importante, un spatiu in care se poate jongla cu imaginatia. Prefer intotdeauna un ametit in locul unui concret. Refuzul e doar semnul clar al copierii unui gest. Nu e decat dorinta de a-ti arata atasamentul fata de cineva, fara a folosi cuvinte. Atunci cand oscilezi intre cele trei variante e semnul care arata fara echivoc dorinta de a ramane neapelat sau, in cateva cazuri, sub 1%, dorinta de a iesi in evidenta. Daca si frazele reusesti sa le rupi in propozitii cat mai scurte, fara predicat chiar, ai de a face cu nevoia cuiva de a atrage atentia. Intrand sub semnul patologicului, nevoia exagerata de afectiune, tradeaza singuratatea. Gandurile sunt fragmentate nu pentru a fi inteles, ci fiindca vorbirea iti este sacadata. Emotie sau frustrare, sunt singurele variante probabile. La tine, vad acum, emotie. La inceput eram sigur ca era doar frustrare.

De ce fuge lumea??... Eu am intarziat. Probabil nu ma mai asteptai dar am intrat totusi, chiar daca la ora asta este asa de deranjant.
Oooooo, dar am intrat pe o scena! Da-mi voie sa il salut pe cetateanul de la balcon, cel care priveste prin lornieta. La multi ani, domnule!

Eyes_wide_shut, niciodata nu ai mai pus intrebari asa ciudate pentru un loc ca asta, in plus sunt intrebarile cele mai improbabile pentru persoana care ai pretins ca esti.
Tu de fapt ai vrut sa te salvezi de la o obligatie, un lucru pe care ai apucat sa il promiti dar nu poti(adica nu vrei) sa il faci. De aceea eu cred ca ai incercat sa smulgi de la mine niste marturisiri(tocmai tu!) ca sa maschezi acel impas. Crede-ma, nu esti obligat cu nimic.

Cam asa arata o parte din prietenii tai!
http://www.youtube.com/watch?v=tV9U-xESnUs

... Incercarea mea n-ar fi ramas nepedepsita

Acest topic a fost editat de vermeer: 9 Jan 2007, 09:30 PM

Eu am curaj

Vrajitoarea
La capatul opus al smecheriilor sta ea, femeia absoluta. Noaptea atarnata de un copac desirat, lugubru, care scartaie din toate incheieturile, ziua purtand ochelari de soare, sprijinita intr-o matura moderna cu coada si par de plastic, priveste cu superioritate normala la viermuiala amaratilor care defileaza condamnati. Dintr-un pocnet de degete iti poate schimba incadrarea in regn, destinul imediat sau sentimentele pe care le credeai eterne. Acum un mic experiment, maine un zambet care te mangaie pe crestet, poimaine o pedeapsa crunta si gata, nu te mai poti privi in oglinda. Ea nu vede in tine decat o eprubeta in care-si poate amesteca toanele. Intr-o zi m-am trezit speriat, atins in crestetul capului cu o bagheta magica. Cum n-am patit nimic si i-am zarit privirea buimaca, m-a bufnit rasul. Cred ca era un bal mascat.

....interesant, daaaa, interesant...
Nu-i greu de ghicit ca ai vazut pe undeva o vrajitoare(eu nu am bagat de seama ). Pe baza principiului dupa care persoanele de fata se exclud sunt sigura ca nici pe departe nu ar fi vorba despre mine. Cu toate astea, cel putin pentru mine personal, ai oferit niste subiecte de meditatie adanca; le-as recomanda chiar si suratelor mele care isi pot identifica in textul tau anumite metehne daunatoare intr-un grad mai mic sau mai mare.
Dar despre motivatiile vrajitoarei ai putea spune ceva? Poate incerci!

vermeer! ...Vezi ca s-ar putea sa fie mai interesant cand faci constatari pe direct .