Oare bine vad eu ultima poza ? da parca e lumina daca o dai la o parte. Oricum , toate trec cumva, cumva.

Pentru regina fotografiilor in schimbul minunatiilor

Avem nevoie de o zi de Martie

Blamata, renegata, sau, dimpotriva, sarbatorita cu fast, ziua de 8 martie nu poate sa treaca neobservata.

Unii barbati o comenteaza de dimineata, cu prietenii, la o cafea - "ce mai vor si femeile astea, nu le sarbatorim destul in restul anului ? si-au gasit tocmai ziua aceasta de sorginte comunista ca sa iasa in prim plan ?", impartind felicitari de complezenta colegelor de birou si neuitand sa isi sune sotia, mama si fiica si sa le felicite, ajungand acasa cu 3 buchete de flori.

In primul rand, sorgintea zilei nu e comunista, ci socialista. Feministele ar trebui sa isi atarne in camera portretul lui Engels, cel mai infocat sustinator al emanciparii femeii. Faptul ca aceasta "sarbatoare" a "prins" in regimul comunist e un fapt normal, tinand cont ca femeia trebuia sa fie si mama eroina, si participanta cu trup si suflet in procesul de productie din marile uzine si fabrici. Atatea responsabilitati nu a avut niciodata si, prin urmare, nu s-a simtit nicicand mai valorizata. Deci, merita o zi a ei.

Apoi, 8 Martie NU e ziua mamei. E chiar o contradictie de termeni, deoarece ziua "femeii", in acceptiunea ei originala, era similara cu o "desprindere" de indatoririle familiale, lasatul copiilor in grija tatalui, eventual, si evadarea in peisajul pana atunci limitat sau interzis lor, cel al domeniilor prin excelenta "masculine".

E aproape de necrezut pentru prietenele mele din tara ca aici, in Germania, nu exista isteria florilor si a cadourilor de 8 martie pentru femei. Nu, aici 8 martie e (inca) ziua femeilor militante, a celor cateva care isi mai aduc aminte de asta.

Ok, de acord cu dreptul la educatie al femeilor, cu dreptul de proprietate, cu dreptul de asistenta medicala, cu dreptul de vot (desi ar fi mai bine ca femeile sa nu vada fetzele celor pe care ii vor alege....), drepturi atat de normale in ziua de azi, dar atat de inexistente in trecut. Dar de aici si pana la dreptul de a opri Globul in loc pentru ca e ziua lor, e cale lunga.

De acord cu cararile de flori pana la job-ul femeilor sau pana acasa la ele, de acord cu mai multe zambete in aceasta zi oferite lor, dar de aici si pana la aparatura electrocasnica cumparata invatatoarelor, de aici si pana la numaratul crinilor imperiali in detrimentul unui buchetel de ghiocei sau de zambile (in functie de care se ajusteaza imaginea despre ceilalti), de aici si pana la numararea recoltei de cadouri acumulate la sfarsit de zi si pana la petreceri intinse pana in miez de noapte intre femei, eventual cu stripperi, e cale lunga. De acord cu e-mailurile de felicitare, dar de aici si pana la e-mailurile de a doua zi, cu "uite ce am primit" sau "tu ce ai primit de 8 martie ?" e cale mai lunga. Uneori, am impresia ca e o zi a defularii frustrarilor de peste an...

Asimilarea zilei femeii cu ziua mamei s-a facut de catre comunisti, din motivele enumerate mai sus. Insa, ziua mamei exista cu mult inainte de acel 8 martie socialist. In perioada pre-crestina, exista festivalul dedicat zeitei Cybele, zeita pamantului si sotia lui Cronos, fiind in acelasi timp si mama tuturor zeilor si zeitelor din Olimp. Festivalul se numea Hilaria si tinea 3 zile, de pe 15 pe 18 martie, fiind asociat venirii primaverii.

In timp, au existat in diferite regiuni ale lumii mai multe zile dedicate mamei, toate fiind asociate cu primavara. De aceea, nu e greu de inteles de ce s-au contopit ziua femeii cu ziua mamei.

Nu avem cum desfiinta 8 martie. Nu in Romania. Nici nu ne dorim acest lucru. Ce conteaza care e originea sarbatorii ? Ce conteaza ca e 8 martie, sau 15 martie ? E o zi de primavara in care ne gandim mai mult la femei si la diferentele dintre Venus si Marte. Am putea inventa o alta zi, sa scapam de amintirile socialiste. O zi de primavara sa fie.

Pana la urma, carei femei ii strica o zi cu soare si cu mai multe flori, cu mai multe mesaje de felicitare, cu mai putine sarcini de serviciu si cu mai multe zambete ?

Insa, pe langa acestea, eu o vad ca o zi putin altfel: o zi in care noi, femeile, avem ocazia sa reunim familia, avem ocazia sa aratam cat de puternice suntem prin iubirea pe care putem sa o oferim celor dragi, avem ocazia sa aratam cat de frumoase suntem alaturi de copiii nostri si cat de mult putem valoriza lucruri marunte. Ar putea fi o zi a apropierii de familie, nu a incercarii de evadare din ea.

Ar putea fi un altfel de 8 martie, in care "a fi emancipate" ar insemna sa nu mai acordam atentie lucrurilor care nu merita si sa ne re-descoperim frumusetea uitata intr-un colt de postmodernitate.

O zi speciala, tuturor !

Woman in Love - Barbra Streisand

Scriu aici, ca sa nu ma ia Oiski la 11 m:)

Nu am disparut, exist, deci gandesc . Insa nu imi place sa fiu trista si, cand trebuie sa fiu, ma retrag.

Acum sunt doar ocupata.
... in Train de Vie



Am venit sa mai las doua-trei ganduri si cateva fotografii ce mi-au alunecat din geanta

Mie mi-a fost dor...

Anotimpuri:

Anotimpuri:

Felina: O promisiune e o promisiune.. asadar:

AMINTIRI DIN ALTA VIATA

...Nu a fost niciodata relatia clasica nepoti - bunici. "Tataia" nu a avut niciodata barba alba de care sa il tragem noi, cei patru nepoti. Din ce imi amintesc eu, nu am stat pe genunchii lui si nu mi-a spus povesti cu zane, ci altfel de povesti, mai dure, aproape neadevarate pentru mine. Poate si pentru ca ne vedeam rar, o data pe an, maxim doua saptamani.

De bunicii din partea mamei m-am simtit mereu mai atasata, poate si pentru ca erau mereu in preajma mea.

"Tataia" si "mamaia", parintii tatei, erau numiti asa ca sa nu ii confundam cu bunicii ceilalti. Mi-a luat mult timp sa vorbesc de ei. Bineinteles ca nu mai sunt. De regula, cat ei traiesc, suntem mult mai ocupati cu altceva decat sa ne amintim de ei...

In tineretea lor, au fost invatatori pe undeva, prin Basarabia. Aveau gospodarie mare, erau "chiaburi". Mamaia avea ceva radacini poloneze, aveam sa aflu nu demult. Isi cresteau cei doi copii in liniste, pana ce a venit "prigoana". Tata avea 3 ani. Nu isi aminteste nimic sau poate nu vrea sa isi mai aminteasca. Tataia, insa, nu a uitat nici o secunda din acea noapte, in care si-au trezit copiii, au inhamat calul la caruta, au adunat in graba cateva lucruri din casa, cate au putut (ne-uitand fotografiile de familie) si au fugit de rusi. Erau prea bogati, prin meritele lor, si prea verticali pentru un regim slav.

Au fugit la timp. Au ajuns in Oltenia de azi a Romaniei. Au inceput de la zero viata acolo, cu doi copii, din care cel mic avea 3 ani. Si-au intemeiat si acolo o mica gospodarie. Rusii i-au gasit si acolo. Au strans tot ce au putut si au plecat, nici ei nu stiau unde.

Au ajuns in Dobrogea. Pentru multi, Dobrogea inseamna Dunarea, si Marea, si Delta, si concedii, si distractie. Insa eu am cunoscut o altfel de Dobrogea - o regiune uscata, aproape stepa, cu calduri infernale si mult praf, cu magarusi purtand poveri si cu drum de cativa km pana la gara, prin camp deschis. Cu oameni incercati de vremuri, cu o multiculturalitate pentru care iti trebuiau ceva chei ca sa o descoperi si cu dealuri despre care stiai ca au fost munti numai daca citeai cartile de geografie.

S-au stabilit aici, intr-un satuc aflat la vreo 15 km de Tulcea, si au scapat de prigoana. Sunt multe lacune in povestirea mea, pentru ca nu mai are cine imi povesti cum au fost aceste calatorii in care a trebuit sa o iei de 2 ori de la zero. Eram prea ocupati atunci cand acel OM putea sa povesteasca.

Imi amintesc de parca ar fi fost ieri o calatorie desprinsa, parca, din alta viata. Tataia ne-a luat pe noi, nepotii, sa cucerim dealul acela care se vedea mereu din tren si din sat - ii spunea "Denistepe". Credeam ca e foarte aproape, insa am mers mult, mult de tot, am trecut prin sate cu niste colibe ale "machedonilor", in fata carora asteptau magarusi obositi de soare si de praf. Ne-a povestit tataia ca machedonii astia ar avea multi, foarte multi bani, dar ca sunt foarte zgarciti. Erau mari producatori de branza si numai ei stiau cat sunt de bogati.

Spre dupa amiaza am ajuns la un lan de porumb, imens. Insa greul de-abia acum incepea. Am mers prin acel lan de porumb, avand doar "muntele" in fata, iar frunzele porumbului ne sfichiuiau fatza.

Am ajuns. Tataia, desi avea spre 70 de ani, a ramas la poalele muntelui. A fost un om extrem de activ, insa probabil ca era deja prea mult pentru el, sa escaladeze prin soare un "deal" care devenise brusc munte. Nu a uitat sa ne spuna istoria acelui loc: "odata, demult, tot ce vedeti in jurul vostru era cuprins de ape. Acest munte "izvora" din apa, iar in varful lui era un port. Cand veti ajunge in varf, veti vedea un cerc de fier. Acela e un cerc de fier ramas din vechiul port." M-a impresionat mult povestea. Nu demult, am aflat ca legenda locului spune ca argonautii au coborat, acolo, din corabiile lor, in cautarea lanei de aur.
Am urcat. Despre Sisif am aflat mai tarziu. Insa dealul devenea din ce in ce mai inalt, ca o creatura care nu voia a fi descoperita. Eram sus de tot, insa nici la jumatate.

Am abandonat. Am coborat si nici pana in ziua de azi nu am vazut vechiul port. Poate ca cercul acela de fier chiar e acolo. Tataia nu glumea, de felul lui.

Mereu cand veneam in vizita la ei, vedeam din tren, apoi din gara, spinarea Denistepe-ului. Parca era o camila cu doua cocoase, una mai mica si una mai mare. Vedeam acel deal mult si bine, caci pana la tataia acasa era cale de vreo jumatate de ora de mers pe jos, prin camp, singurul punct de atractie si reper de drum fiind o punte de piatra, foarte ingusta, sub care avea curajul sa curga un firicel de garla murdara.

Insa tataia ne astepta mereu la gara, cu bicicleta lui veche, cu ochelarii cu dioptrii mari si legati cu elastic de ceafa, cu bucuria ca ne vede, desi rar mai putea sa o exteriorizeze.

Tataia nu mai e. Denistepe e tot acolo si poate ca nu voi afla niciodata daca sus a fost un port. As prefera sa cred orbeste ca acolo au ancorat, candva, corabii.

Nu am fost de mult cu trenul acolo. In gara aceea mica din stepa Tulcei nu stiu cand voi mai ajunge. Poate ca va fi urmatoarea mea calatorie initiatica, pentru ca locul acela are in el ceva magic, fiind un loc parca rupt de lume, cel putin in amintirile mele.

Portul argonautilor - Denistepe

AMINTIRI DIN ALTA VIATA (II)

Casa bunicilor din Dobrogea impresiona prin simplitate si spirit. Era o casa cu ziduri groase cat doi oameni asezati unul langa altul, din chirpici, dar cimentata bine, extrem de racoroasa vara, cand ne nimeream noi pe acolo. Avea vreo 3 camere mari si una mai mica, (fara a numara bucataria), insa mie mi se parea cea mai imensa care exista. Era mobilata simplu (imi amintesc de un baldachin cum vedem azi prin filmele de epoca...). N-am uitat nici de dulapul din "living" (ce ciudat suna!), in care descopeream mereu, cand cei mari nu erau atenti, biscuiti, pufuleti si bomboane care se imputinau pe zi ce trecea si bunicii nu isi "dadeau seama" cum dispar ca prin minune.

Asta, insa, nu era tot. Prispa casei ar concura cu succes cea mai reusita terasa moderna. Era locul nostru preferat de joaca. Avea si vreo doua trepte ce dadeau intr-o gradina cu flori si vie, ce numai prin cartile de povesti o mai pot azi gasi. Cum sa uiti trandafirii de toate culorile, dar mai ales cei de un grena catifelat ce miroseau ametitor, florile de "gura leului", boabele de mac scuturate din caciuliile acelea uscate, minutele de panda in pragul serii pentru a surprinde Regina Noptii deschizandu-si corola, marul ce inflorea mereu de 2 ori, ca intr-un ritual magic, amestecul de culori, de miresme, de gusturi ?...

Bunicii mai aveau si o bucatarie de vara, si inca o magazie cu beci. Beciul acela m-a fascinat mereu, pentru ca nu prea aveam voie acolo, scarile fiind abrupte si umede. Insa, odata patrunsa acolo, era ca si cum as fi spart cel mai ascuns secret, cea mai codata comoara. Ce de bunatati, ce de mirosuri, ce spatiu mistic !

Bicicleta batrana a tataiei isi avea resedinta in acea magazie cu usa verde. Toata lumea se mira cum de tataia o folosea cu spor, chiar si la varste inaintate. Insa era foarte necesara, caci casa lui era la o margine de sat si era ceva de mers pana in "centru"....
Insa, cum spuneam, ziua el nu statea prin casa, ci se pierdea prin gradina, caci avea 3 gradini imense, in care ne puteam juca de-a v-ati ascunselea saptamani intregi... cineva trebuia sa aiba grija de imensitatea aceea...

Gradina era un adevarat paradis. Imi amintesc de rosii de 1 kg fiecare cu un miros inconfundabil si demult disparut, de galetile de caise aurii pe care le devoram zilnic, de prunele galbene sau mov pe care le culegeam cand nu mai supravietuiau caldurii, de solariile cu rasaduri, de mirosurile innebunitoare de cimbru, de menta, pentru toate acestea consumandu-se cantitati uriase de munca, insa mai ales, de apa - apa fiind extrem de pretioasa in acel "desert".

Imi amintesc si de Labus, cainele slabanog al bunicilor, caruia ii era si lene sa mai latre de atata caldura, dar care rupea lantul cand i se aducea mancare. Imi amintesc de oamenii care veneau la tataia sa ii ceara tot felul de sfaturi, el fiind "inteleptul" satului, de orele pe care le petreceam in drumul pana la magazinul din "centru", cand toata lumea ne oprea sa ne salute, sa ne vorbeasca, de faptul ca tataia cunostea povestile tuturor oamenilor din sat si mereu voia sa fie tinut la curent cu toate evenimentele....
Imi amintesc de vizitele "in oras", la Tulcea, unde eram innebunita dupa faleza si vapoare, de calatoriile in Delta si de mirarea de a vedea, pentru prima data, cum in stanga e Dunarea, apoi e farul, apoi in dreapta e marea...
Imi amintesc de trenul acela prafuit si care abia isi tragea sufletul de cald ce era, de oamenii aceia bronzati de soare si de necazuri, de bordeiele sarace ale unor sateni, de painea neagra cat roata carului de la brutarie, proaspat scoasa din cuptor...
Imi amintesc de avioanele care mai indrazneau sa spulbere cerul cu modernitatea si zgomotul lor, decoland de pe aeroportul din apropiere, de gara aceea mica si de vagoanele trase pe linie moarta, napadite de buruieni, de impiegatul somnoros, de linistea noptii si de felinarul vechi, aprins in noapte, la care trageau sutele de tantari...

Imi amintesc de curtea aceea uriasa, de culorile si aromele fructelor si legumelor "BIO" din gradina, de bucuria unui strop de ploaie, de greierii care dadeau concert in linistea noptii...

.. si de cei doi batrani, facandu-ne din mana, pana anul viitor...

Si sunt fericita ca aceasta "alta viata" idilica a apartinut copilariei mele, si sunt nostalgica pentru ca bunicii nu mai sunt, casa nu mai este a noastra, ca biletul spre acel satuc m-ar duce doar sa imi amintesc si sa fotografiez ceea ce a fost, candva, bucatica de rai a bunicilor si a mea...

Kristin , incerc sa gasesc ceva , ca sa-ti las aici ca urma a trecerii mele .
Ma gasesc pe mine, surprinsa de aparat, cum curioasa ma uit pe geamul unei cabane parasite, in viata altor oameni care poate nu mai sunt .Tot asa , curioasa am citit ce ai scris tu aicea si mi-a placut.

Oiski, super poza, ca, de altfel, toate pozele din Allgäu. Superb, fara cuvinte.

In alta ordine de idei, vorbeam undeva de profesionalism in vanzari. Interesandu-ma de o masina si alta, am primit urmatorul raspuns: Copy - paste de la "vanzari X" (o marca auto foarte vanduta) - "Vanzari X" fiind numele si prenumele vanzatorului:

In ceea ce priveste termenul de livrare modelul dorit nu este momentan pe stoc si va fi necesara lansarea in fabricatie a masinii daca am face comanda acum termenul de livrare ar fi sfarsitul lunii iulie doresc sa mentionez ca acest termen este previzional si se mai poate modifica de asemenea mai doresc sa mentionez ca termenul este valabil doar in cazul in care modelul dorit ar fi comandat astazi si cu cat se intarzie comanda masinii acest termen se mareste.

Alles klar.

Toate e-mailurile acestui personaj sunt fara virgule, fara punct, trebuie sa le citesc de mai multe ori sa imi dau seama ce a vrut sa spuna. Nu mai vorbesc de regulile de scriere a unui e-mail, de faptul ca e frumos sa se semneze dupa ce scrie un e-mail, de formulele de adresare, astea sunt SF-uri de acum.

Si ma intreb, eu, care am lucrat (si) in vanzari: ce incredere ofera un asemenea vanzator? Da, o sa spuneti ca trebuie sa se priceapa la masini si atat.

Mie, insa, imi insufla un aer de superficialitate si, gandindu-ma la serviciile post-vanzare, am ceva retineri in privinta colaborarii cu un asemenea personaj.

Dar cred ca sunt eu idealista si tre´sa ma dea cineva cu capul de peretii realitatii... romanesti.

Recitindu-l pe Freud, citind in acelasi timp presa aproape zilnic, stau si cugetez pe marginea Instantelor Eu-lui si ma gandesc ca Freud ar fi fost un super scenarist la Hollywood.

Caci, citindu-l, imi imaginez Sinele ca pe un copil care se da cu fundul de pamant ca "VREA" "ACUM" jucaria aceea. "Vreau, deci exist", ar fi lozinca lui.

EU-l mi-l imaginez ca pe un agent ce manageriaza un atlet celebru (Sinele), care atlet vrea un contract de milioane de dolari, insa Eu-l il tempereaza si il convinge sa mai lase din pret, ca sa nu ramana fara niciun ban.

SUPRAEU-l mi-l imaginez ca pe "tata´ lor", "sefu´cel mare", care nu discuta direct cu rebelul Sine, ci il ia la trei pazeste pe EU ca nu negociaza cum trebuie.

De fapt, lupta dintre impulsuri si reguli morale e drama umana.

Auzind de atatia sinucigasi si de atatea crime oribile, de o violenta inimaginabila, ma gandesc ca cei care au comis aceste lucruri fie au incetat sa Vrea, fie au incetat sa Negocieze cu realitatea. Probabil ca le lipseste capacitatea de a se simti vinovati, asa ca nu exista niciun arbitru, negociator in calea impulsurilor lor.

Parintii sunt cei care se cunosc bine cu "Seful", cu "Supraeul", adica, iar daca sunt prea buni prieteni nu e bine, daca nu il cunosc deloc, iar nu e bine.

Un psihiatru spunea, candva, ca oamenii rai fac ceea ce oamenii buni doar viseaza.

Multumesc pt povestea promisa.

Desi de regula nu ascult muzica nemteasca, uneori mai ascult.

Si nu cred ca as fi ascultat melodiile astea daca nu intelegeam versurile, cat de cat.

Printre preferatele mele,

Juli - Geile Zeit

Hast du geglaubt, hast du gehofft, dass alles besser wird ?
Hast du geweint, hast du gefleht, weil alles anders ist?
Wo is´ die Zeit, wo is´ das Meer ?
Sie fehlt, sie fehlt hier.
Fragst mich, wo sie geblieben ist...

Si... ceva frumos tare: si melodia, si versurile, si... tipa.

Silbermond - Das Beste

Du bist das Beste, was mir je passiert ist, es tut so gut wie du mich liebst,
Vergess' den Rest der Welt, wenn du bei mir bist,
Du bist das Beste, was mir je passiert ist, es tut so gut wie du mich liebst,
Ich sag's dir viel zu selten:
Es ist schön, dass es dich gibt.....

Au inflorit teii. Pardon, au EXPLODAT TEII.



Plutesc de fericire cand ma ametesc cu parfumul lor. Mai ales ca mirosul de tei il asociez cu vacanta, cu terminarea scolii, cu ultimele zile in care numai ore nu faceam, ci ascultam muzica data la maximum si mazgaleam peretii cu numele formatiei favorite.

Il asociez cu vara, cu terminarea unui inceput. Il asociez cu primirea mesajelor de genul:

- "tine-mi pumnii ca am emotii de nu mai pot"
- "cred ca pic la chimie BAC-ul"
- "bineinteles ca n-am dormit asta noapte si am baut o stacana de ness. Sper sa supravietuiesc azi. Am romana oral".
- "10 la romana."
- "10 si la Bio oral".
- "A fost greu, dar sper sa il iau, doar nu fac facultatea de limbi straine".
- "Uraaaaaa! Mi-a dat ce am stiut la chimie" (mi-a "DAT" - remarcati "cadoul")
- "Inca un hop".
- "Credeam ca e cel mai simplu - dar n-am chef de alergat - mai am la sport".
- "Am luaaaaaaaaaaat. Cu 9 si ceva, nu stiu nota. Dar am luaaaaaaaaaaaa - (in al doilea SMS: aaaaaaaaat!!)

Apoi, alte mesaje, vara, veri la rand:
- "Am practica in munti, pe coclauri. Abia astept sa merg."
- "Mda.. interesant. Se putea si mai bine. A plouat"
- "Am doua restante. Sa nu ii spui mamei decat de una".
- "Anul asta - nicio restanta. Dar nici bursa".
- "Auzi, e adevarat ca in fiecare an de facultate devii tot mai bun si ajungi sa iei bursa in ultimul an?"
- "M-am angajat half time".
- "Habar n-am cand e licenta."

Apoi, alte mesaje, vara asta:
- "Am norma intreaga".
- "Da, mai traiesc. Am fost ocupata".
- "Lucrarea e aproape gata".
- "Am avut cursul festiv si banchetul. A fost super!"

S-ar putea sa fie ultima vara in care imi amintesc de absolvire.

Caci Dumnezeule, sora-mea, nu pot sa cred! Mai ieri te impiedicai de flori de mica ce erai. Si acum ma uit la pozele tale de absolvire si nu imi vine sa cred ca tu esti minunea aceea! Ca TU ai terminat facultatea, ca TU lucrezi...

...Am imbatranit . Dar tot te felicit, pentru ca esti cea mai superba si cea mai buna si cea mai minunata sora din lumea asta!

I-ai mirosit si tu ???
Prima data am crezut ca ma insel in multitudinea asta de mirosuri , de copaci, flori,tufisuri.Apoi mi-am dat seama ca intr-adevar au inflorit.

Te invidiez pentru legatura asta cu sora-ta .

Azi as vrea sa fiu Dumnezeu.

Si sa ii ofer bunicii flori si afectiune.

Si sa ii spun LA MULTI ANI.

Si sa o vad cum se bucura cu tot sufletul, asa cum se bucura de fiecare lucru, de fiecare gest, de fiecare floare. Sa o sarbatoreasca toata familia, toti vecinii, sa fie in blocul ei zarva de atatea felicitari si atatia oameni.

Sa o vad cum se mira, ca in fiecare an, ca toata lumea si-a adus aminte de ea, desi "e un om simplu".

Sa o vad cum ar vrea sa ne ofere sufletul ei, la fiecare, cum nu mai stie ce sa ne daruiasca, cum ne imbratiseaza si cum simtim ca toata bucuria acestui pamant s-a concentrat in jurul ei.

Sa o aud cum raspunde vesela la telefon, sa imi povesteasca de bucuriile si durerile ei, dureri niciodata prea mari si prea importante, sa ii aud rasul, sa imi incarc sufletul cu optimismul ei.

Sa o vad cum desface cadourile, uneori dandu-i lacrimile, pentru ca "ea nu merita atat".

Sa mai invat de la ea a iubi, a ierta, a uita, a Trai.

Sa o vad, ca in fiecare dimineata si seara, rugandu-se.

Ea m-a invatat sa ignor durerea, dar nu mi-a povestit niciodata de durerea de a nu o mai putea vedea si strange in brate.

Azi voi fi trista, pentru ca mi-e DOR.

Azi va fi liniste. Azi va fi tacere. Si o lumanare arzand pentru ea.

Ruga

Acest topic a fost editat de Kristin: 20 Jun 2007, 09:39 AM

Si amintirile acestea frumoase sunt un dar minunat de la ea...

Dascalita,

Azi m-am trezit cu melodia asta in urechi si e din categoria "ascultat prin munti, la volan, cu boxele date tare"

If Everyone Cared

... sau "I´m alive!!!"

Dincolo de mesaj, mi se pare o melodie super reusita.

Citindu-ti jurnalul, m-au cuprins emotiile la revederea Stuttgart-ului. Ai facut niste poze neasemuit si imens de mirifice. Ai skill. Iar privelistea de la casa unde stai....ce mai, e de poveste. Mai ales iarna. Si cand ma gandesc ca in momentul asta, afara sunt vreo 35 de grade...

Ovidius, Bine ai venit ! in jurnalul meu. Merci de aprecieri si ma bucur ca ti-au placut pozele.

Iata un "Remember Stuttgart", facut rapid, din pozele deja downloadate. Cer scuze pentru ca se vor repeta unele din ele.

In vii:











Pe dealuri:









Gara centrala (principala) - Hauptbahnhof



Cityview:



(stadionul Gottlieb-Daimler in departare)






















Cer:

Continuare - poze "razlete" - Stuttgart:

Carnaval:













Rasarit, de la fereastra mea - in fundal: cele doua turnuri de televiziune, unul din ele deschis pentru public




















City:











Sarbatori de iarna, Piata de Craciun:

Continuare- Stuttgart - templul masinilor:















































Gata pentru moment. Sper sa apuc in viata asta sa sortez cele milioane de poze pe care le mai am

Acest topic a fost editat de Kristin: 21 Jun 2007, 04:28 PM

Cu un Summer Wine alaturi, va doresc numai bine si take care!

La REvedere, Han!

Un fantastic "ramas bun" care sper , spre norocul nostru, sa nu ramana un ramas definitiv .
Te asteptam cu amintiri fotografice si cu noutati de acasa.
Drum bun si un nou inceput grozav de bun

Celebra Time to say good-bye in superbul dans al fantanilor Bellagio din Las Vegas.

Cu bine!

:party:

Am inceput sa privesc lucrurile cu mai multa detasare ca inainte. Cu mai mult calm, cu mai multe zambete.

Imi place spectacolul lumii, pentru ca lumea asta e Acasa.

Imi place si spectacolul lumii altora, pentru ca lumea aceea e doar putin din Acasa, sau deloc.

Imi place sa trec cu autobuzul pe langa masina mea parcata, pentru ca si masina asta are viata si personalitatea ei si o deranjeaza mitocanii si inconstientii intr-un oras unde mai repede ajungi cu autobuzul unde ai nevoie. Ii place doar viata de noapte si de week-end, Jimi Hendrix, Chicago si se burzuluieste cand o duc la supermarket. Dar asta e singurul nostru compromis. In rest, i-a (ne-a) placut in vacanta.

Imi place sa o privesc pe tipa care urca mereu pe usa din fata a autobuzului, care nu uita sa vorbeasca pe un ton ridicat, in fiecare zi, ca EA NU MAI ESTE SUS LA RECTORAT, pentru ca e persoana importanta si toata urbea trebuie sa stie asta. Insa a uitat sa isi schimbe, saptamana asta, bluza mov din material de ala de draperii cum mai vezi pe la barurile din satele uitate de lume. Ori are mai multe, pentru ca e indragostita de amestecul de panza cu catifea mov care da pe spate barbatii. Si de combinatia pantofi maro-fusta neagra-bluza mov-sacou gri, par strans in "coc" si multa infatuare. Tipul ala mai in varsta, ce sta mereu langa ea pe scaun, colegul ei, adica, se simte prost, dar n-are ce face.

Imi place ideea si sentimentul de Acasa, imi plac prietenii, vechi si noi, imi place sentimentul de implinire. Nu materiala, nici macar spirituala, nu stiu sa il definesc. Este starea aceea de "well being" si de detasare.

Imi place oboseala si oaza mea de liniste, imi place familia mea, imi place ca pot privi cu demnitate in viitor. Imi place ca nu fac compromisuri, ca am uitat cum e sa traiesti in viteza a 5-a si ca exista timp pentru mine si familia mea.

Imi place sa zambesc cand vad ca altii se plang de dezastrul care e viata lor, dar care nu fac nimic sa schimbe asta, si se mai considera si victime.

Imi place Venetia si trebuie sa o mai vad.

Imi place sa va mai salut, din cand in cand.

Se pune intrebarea daca nu mint.Cand joaca pe victima.Eu banuiesc de fapt ca se simt bine asa cum traiesc iar restul este teatru.

Si mie imi place ca tie iti place sa ne mai saluti din cand in cand.

La multi ani Kristin dintr-o Germanie in plina toamna

Oiski, iti multumesc mult. Ai fost cumva in Stuttgart, prin padurile de langa turnul TV cand ai facut poza asta?

E ciudat, asa, ca te baga atata lume in seama de ziua ta. Cred ca de fapt asta sarbatorim, nu faptul ca imbatranim. Azi, mergand spre serviciu, ma uitam cum ploua si, curios sau nu, m-am simtit protejata de ploaia asta. Pleci de acasa cu gandul inconstient ca azi esti special, ca se uita lumea altfel la tine, si deodata ceva te "pazeste".

Daca ar fi fost soare, probabil ca nu m-as fi simtit asa bine. Pentru putin timp, m-am simtit "anonima".

A fost bine azi. E interesant ca exista o zi pe an in care te gandesti mai mult la tine, la ce esti, la ce simti.

Pentru voi:

Nu-l dau pe azi pentru maine

si merci ca ma mai tineti minte.