Pupaturi indesate pe obrajori pentru draga de ea, iar matale doua bete pe spinare daca nu iei seama.

Karma trebuie sa aiba gust de drum prafuit, este o carare oarecare si poate fi ignorata ori pavata cu pietre scumpe.
Cu putina atentie, gasim toti usa giuvaergiului priceput la asa minunatii; numai curaj de am avea sa cerem.

De gasit, mai toti gasim usa... De cerut, slava Domnului, unii cer mai mult decat ar merita...
Conteaza cel mai mult ce faci cu pietrele ce le capeti... Ti se mai intampla ca pe una sau doua tre' sa dai ceva in schimb giuvaergiului... Si dai, fiindca stii ca merita... Nimic n-are comparatie cu savoarea, mireasma ce-ti patrunde tot simtul... Te ridica de pe sol... Plutesti...

O piatra sa pierzi si celelalte parca isi pierd din stralucire, din claritate... Si apoi rogu-te zeului tau poate ti-a da-o inapoi... Daca...
Dulce gust tre' sa mai aiba minuntiile astea... Nici nu stii la care sa te-opresti s-o adimiri, s-o lustruiesti, sa-i scrii poeme, sau povesti, sa-i citesti, sa-i canti... De toate, stiind ca ele-s ingrijite, neprihanite de zgarieturile prafului ce-ar putea sa se incolotaceasca printre ele...

Ele au gusturi diferite pietricele astea, deci zi-mi acum Fantasee, care-ti place cel mai mult? Din cate ai fi gustat pana acum... Ca vei mai primi si altele... Toti vom mai primi, daca cerem cui trebuie...

In toate lumile mele, imi plac pietrele verzi. Speranta noua iti da putere, la sfarsitul zilei, sa scoti limba la cea care urmeaza si sa topai in gand.
O singura piatra neslefuita, un granit, ma lasa sa dorm linistinta. Stiu ca miezul sau este un vulcan, desi se comporta ca un iceberg. Pietrele mint adesea, sperand ca stralucirea lor mi-a luat ochii.

Mestecand acest granit, va iesi la iveala povestea aia pe care n-o stiu scrie. Inca ...
Am cerut o cremene zilele trecute: avea gust de scortisoara, parca era Craciunul si-alta nu!

Gust acrisor mai are nerabdarea asta... E si iute, parca, dar si dulce... Iti curge prin vene, dar te si hraneste... Cu vise... Cu sperante... Cu un dor nebun ce te-nvaluie si te-nvarte si te ameteste...

Te patrunde, ce mai... Si te-ar tine treaz pan' ce simti tu cu mana ta ca nici o dorinta nu-i desarta, daca n-ai adormi cu capul pe umarul celui de langa tine, care te tine sa nu cazi de pe franghia acestui vis...

Vinul rosu: mi-este o vesnica intoarcere inevitabila.
Uleios, rece ori acru, sau poate toate laolalta; licoarea asta ascunde taine adanci, mai ales gustata cu masura.
Imi pare un legamant de incredere: zeama rubinie dezleaga limba, reprezinta pericol in companie necorespunzatoare.
M-a poftit careva la ceai, candva; dar era timpul unui pahar de vin rosu, garnisit cu tacere incapatanata. Amuzante fiinte, oamenii care nu respecta rosturile vremurilor ...

"Întoarce-te la apa şi la pâinea ta... Ştiu că simţi mirosul plăcintelor de peste drum, şi ştiu că le-ai şi gustat... Ba chiar ai băut şi din vinul cel domnesc... Dar gata!... A fost sărbătoare... Şi o să mai fie, cândva..."

Trecerea timpului e ca apa... Nu are gust când te gândeşti la ea, dar îl vei simţi când o vei gusta... Îi vei simţi impurităţile... Sărate, acre câteodată, dulci din când în când, dar numai ca să te amăgeşti tu puţin... Nimic nu se compară cu locul în care te simţi ca acasă... Nimic ...

Care-s "rosturile vremurilor" ?

Adica regulile timpului, Data'q. Toate lucrurile au un sfarsit, dupa cum au un inceput si un moment optim al existentei lor. Amanand, lasand ocaziile sa treaca, amagindu-ne ca "altadata" vom una sau vom alta ... asa devenim noi, oamenii, fiinte caraghioase, fie si numai fiindca ne vrem stapani peste timp.
Nimic mai pueril asemenea obidei cu care se scuza infrantii "de unde era sa stiu?!", garnitura la o moaca nevinovata.
Astia sunt, in mintea mea, pe aceeasi craca evolutiva cu aia care nu fac nicicand ce simt, fiindca au pretentii de fiinte exclusiv rationale.

Mângâierea liniştii e ca odihna după o masă copioasă...

Paşi mărunţi se apropie de pat şi apoi simţi cum o căldură îşi face loc în braţele tale... Mâinile ţi se strâng involuntar cuprinzând izvorul bucuriei, iar zâmbetul familiar ţi se aşterne pe faţa mângâiată... Nimic nu-i în stare să corupă, să zgârie acest colţ de împăcare, de linişte, iar alt loc mai pentru tine nici că vei găsi!
Aici ţi-e casa, aici e comoara după care ai fugit pân' acum... Mergi în pace, nu te mai grăbi... Bucură-te, acum eşti întreg!...

Linguriţe...

Gustul linguriţelor este uşor de imaginat, dar timpul lor care este?

Timpul linguriţelor... Oricând închizi ochii ca să-ţi vezi visele... Să simţi adierea ce-ţi aduce mirosul ei, sunetul ei, atingerea ei... Fiori ce te fac să zâmbeşti în timpul ploii ce te-nconjoară...

Dar va veni si timpul polonicelor, când gura, nasul, ochii, degetele îţi vor fi pline de celălalt... De miezul vieţii tale...

Dulceaţa de gutui, prunele afumate, strugurii puşi pe pod cu codiţele înfipte în cartofi cruzi ... ceaţa dimineţilor şi fumului hornului vălătucit pe bătătură, toate au gustul şi timpul toamnei.
Toamna nu cunoaşte tristeţi, numai că tristeţile o cunosc. Are mai multe cunoştinţe despre promisiunea închisă departe: multe vin, toate trec, iar cele care nu vin niciodată nu există.

Gustul de măsline de ieri abia azi s-a dus... A fost înlocuit, ca orice gust ce-mi vizitează conştientul...
Puţine, foarte puţine gusturi persistă, cu sau fară voia mea... Cum ar fi cel de vin, căci îmi place, adus azi pe aripile unei cărţi... Gust ce-ţi încălzeşte şi cele mai negre gânduri sau îţi "umflă venele" cu dorinţă...
Şi într-un final te-adoarme, iar visul ţi-e răsplată a răbdării, al grijii...

Oftezi că s-a golit paharul, iei sticla de la piciorul mesei, te uiţi prin verdele ei închis (ce vezi oare?) si o aşezi apoi cu cinste lânga pâinea cea de toate zilele...

O fi adevărat că nu-ţi poate lua nimeni niciodată ceea ce ai iubit şi ceea ce ai învăţat.
Dintre toate investiţiile, timpul a demonstrat maximum de profit din educaţie. Să bucuri, fie doar o clipă, un om pe care nu-l cunoşti şi nu-l vei cunoaşte niciodată.
O vorbă bună nu costă nimic, numai zgârcenia o tot cântăreşte ...

Poate fi un vis mai mult decât aburii unui cine mâncate în linişte?... Mă aplec peste farfurie şi simt căldura ce-mi îmbrăţişează faţa... Aroma ce o simt îmi promite perfecţiunea, iar ochii mi se scaldă în frumuseţea ei...

Cine ar putea strâmba zâmbetul unui om ce visează cu ochii deschişi? Atunci când el construieşte totul, de la soarele ce-i luminează calea, până la verdele firelor de iarbă ce i se strecoară printre degetele de la picioare... Nu mai rămâne decât să apară ea şi să-i sară în braţe...
Şi apare... Întotdeauna apare... Atunci când cel care visează închide ochii...

Vise... Toţi trăim pentru ele... Păcat că diferă atât de mult de la om la om... Abia-abia se mai găsesc doi cu aceleaşi vise... Iar ceilalţi le spun cuplu...

Visarea cu ochii deschişi este cea mai puternică unealtă a omului viu, cu mult mai mult decât un abur. Speranţa omului îi dă strălucirea ochilor.
Carnea nu ştie ritualul, însă ceea ce îţi doreşti găseşte calea întotdeauna. Când ai un vis legat de un om să nu te opreşti, dacă ar conţine tandreţe.
Cel mai mare păcat al omului modern pare a fi surzenia. Şi-a lăsat urechile împuiate cu balivernele timpului, gura năclăită de amarul neajungerii şi nu mai aude muzica cea simpla a agapei.

Merg cu trenul şi e aglomerat...
Am locul meu rezervat, dar îi văd pe alţii cum se chinuie să stea în picioare, pe hol. Aproape că îmi vine să-i ţin să nu cadă, dar stau cuminte în locul meu. Să mă uit pe geam nu pot: geamurile sunt aburite, dând impresia c-ar fi prea cald înăuntru, faţă de "răceala" de afară...

Mă uit în jurul meu şi ce văd?...
Cei mai aproape de geam citesc de zor, unul cu nasul atingând filele, celălalt ţinând cartea cu susul în jos...
Cea de lângă uşă, n-a avut altă grijă decât să-şi aranjeze pleata genelor şi umbrele ce cădeau peste vopseaua părului, făcându-i zâmbre şi atingându-l din când în când cu piciorul pe cel din faţa ei... A!... Uite că se ridică ca să coboare la prima şi-i cere aceluiaşi "domn" s-o ajute cu bagajul... Şi cu haina...
A plecat, el rămânând cu un gust dulceag care i se va amărî foarte curând... Dă vina pe freză şi începe s-o îndrepte şi cu pieptenele şi cu mâna... Se uită fix în locul unde a stat ea şi, sacadat, nu se opreşte, nici nu oboseşte...
O singură persoană pare a fi mai umană... O bunică... Până ce-şi scoate mâncarea ce şi-a pregătit-o "pentru tren" şi o aranjează frumos pe un şervet în pătrăţele... Şi mănâncă şi vorbeşte ţi mănâncă... beau o gură de apă ca să n-o mai văd, dar când să înghit îmi întinde o bucată de brânză drept în faţă... Mă sperii, mă înec, scapă brânza peste pantalonii mei şi apoi vorbeşte iar... Critică, bineînţeles, neîndemânarea tineretului... Şi critică, şi critică...

Se anunţă staţia la care trebue să cobor... Sar peste picoare întinse, calc (din greşeală) peste brânza bunicii şi mă trezesc în ceaţă... Adică fum, ce mai!... Fum de mergeam cu mâinele întinse ca să nimeresc uşa de la intrarea în vagon...

Şi deschid uşa. Şi acum văd cât de cald şi de frumos e afară... Trenul trece acum printr-o pădure deasă, soarele jucându-se printre crengile stejarilor...
Trec prin dreptul unei cabane unde o văd cum citeşte... Pentru un moment, unul singur, soarele mă încălzeşte şi în jur nu se mai aude nimic... Linişte şi căldură... Şi sar!... Dar momentul deja trecuse, iar acum caut acea cabana... Ştiu unde e, căci simt un miros de ceva bun şi o aud din când în când cum (îmi) cântă...

My life...

Gust de praf ars la flacăra unei lumânări de mult aprinse…

Gust, nu miros, fiindcă îl simţi mai mult pe limbă, căci ea e primul martor ce-şi recunoaşte hrana… Şi tot ea nu stă locului! Face gura să zâmbească, să spună vorbe dulci şi de puţine urechi culese spre păstrare, să-şi muşte buzele de dor…
Nu-i nimic, şi ochii fac la fel… Nici închişi nu-s ei cuminţi, dansează-n amintiri, darămite când au ce admira, ce sorbi… N-ai ce le face!...
Nasul… E înainte-mergătorul buzelor, e santinela îndreptată mereu spre tărâmul celălalt… Abia aşteaptă să mai schimbe o vorbă, două, la ureche cu celălalt nas… Să-şi pipăie moţul, să-şi adulmece consoarta … Ce? Numai buzele să se mângâie?
Şi genele ar vrea, da’ de unde atâta fericire? Nici n-ar putea, că-s mai timide şi se strâng una cu alta şi tremură de plăcere…
Şi zbor, amândoi, fără griji şi pentru câteva clipe nimic nu mai contează decât ce simt: ce dau şi ce primesc… Zbor pe aripile unor sprâncene, ce planează încet spre orizontală…

Umbre ce erau două devin din nou una, cum le era dat să fie…
Iar prima picătură de ceară se pregăteşte să coboare, tot repetând un “Geronimo” şoptit fără părere de rău, fără grijă...

Pare crud timpul îndrăgostirii, aşa e? În cruzimea asta se pierd cei slabi, însă curajoşii o adâncesc dându-i cu tifla zilnic, iubind ceea ce iubesc până la un capăt.

Ziua de azi are gust de zacuscă de tradiţie a casei în care se petrec toate copilăriile frumoase, de toamnă nehotărâtă şi de "orice e posibil". Frumoase sunt obiceiurile româneşti, puternici oamenii care le ţin şi adesea privirea lor pare din alte epoci. Ai văzut ce ochi calzi au oamenii cu suflet frumos?

E mai greu să-i găseşti, căci de văzut îi recunoşti rapid... Te încălzesc şi pe tine şi te fac să te întrebi cum de ţi-ai pierdut căldura care încă rezistă în inimile lor... Ce ţurţur a fost atât de ascuţit încât nu a putut fi topit de speranţă şi de dragoste?...

Azi m-am trezit cu un gust de ceaţă ce nu vrea să mi se dizolve-n trecerea timpului... Aş vrea să plouă! Mi-e dor de ploaia ce mă curăţă de toată pucioasa unei zile fără de hrană, amăgită cu gust de bătrâneţe...
Aş vrea să dorm în ploaie până mi se aduce umbrela propriului cămin...

Timpul ştie să adune daruri mici în dreptul fiecărui om. Azi un zâmbet, mâine o pată de culoare, în altă zi o vorbă bună, noaptea vorbe şoptite. Cel mai puternic om este cel care ştie că pe verso-ul lui este sudat un scut, un alt om care să-l încălzească şi să vegheze. Grija izvorâtă din tandreţe optimizează viaţa oricui.

Azi ... gust de datorie amânată, de viaţă care te ajunge din urmă indiferent cât de repede sau de artistic te-ai îndepărtat cândva. Unele gusturi, privite dinafara clipei iniţiale de afirmare, sunt iremediabil oxidate. Ce bine!

Ce aromă are azi, Data'q?

Multă dreptate mai ai tu, bucătăreaso... Să ştii cum grija acelui om e să-ţi cunoască grijile tale şi să-ţi mângâie fruntea încruntată, să-ţi sărute gura încordată şi să te liniştească până-n măduva "limbricilor"... Da... Ce puteţi ştii voi, muritorilor, ce vis trăiesc eu printre coline?

Azi iarăşi am avut un gust de praf... Praful unor suflete de mult puse pe "hold, you don't need to evolve"... Şi praful mofturilor... Şi praful frigului nins peste oasele mele bătrâne, de-mi scriau în el (praful), tremurând, degetele de la picioare: "Nu sta pe loc că aici rămâi... Să moară călcâiu' "

Bine că există mâinile ei, ce mă curăţă de toată pucioasa liniştii mele... Alinarea mea...

Şi stau în singurul colţ luminat al liniştii mele, temurând, cu pivirea înceţoşată urmărind un melc cum se târăşte în jos, pe peretele mâzgâlit, melc ce abia duce-n spate... Timpul... Lângă mine pâlpâie un bec al Speranţei, prăfuit şi pe jumătate adâncit în noroiul în care tălpile mele se înmoaie...
Mă uit în jur, nu văd nimic, dar îi aud cum se bat toţi pentru un loc mai bun la ferestrele unse cu vopsea aurie, cum ţipă, cum se ceartă, cum râd unii de alţii... Hohote de râs ce strepezesc oasele mele subţiri.

Nu contează, căci nu mai este mult... 3, 2, 1, în sfârşit... Fereastra de deasupra capului meu se deschide, iar Soarele meu mă luminează, mă încălzeşte, mă ia în braţe, mă curăţă, mă mângâie... E mai frumos de fiecare dată...
Uimiţi sunt ceilalţi din jur de aşa spectacol... Până şi orbii aud bucuria inimii mele... Şi nici unul nu încearcă să întindă un deget în lumină... Rupt, smuls, tăiat ar fi de către un alt Eu...
Melcul, hrănit de lumină, prinde puteri şi parcă aleargă... Mai sus, mai sus, de parcă n-ar şti că e prea devreme să atingi aşa căldură... Doar ea te poate atinge...
3, 2, 1... Fereastra se închide brusc, cu scârţâitul balamalelor zgâriindu-mi urechile... Iar acum ud din nou pământul de sub mine, ghemuit, şoptind rugi către Vânt, să-mi ferească Soarele de Norii Văzduhului...

Aşa se biruie timpul: căutând, mângâind şi adulmecând mereu aerul din jurul sufletului.
Prins în spirala împletită din admiraţie şi tandreţe, pluteşte din ce în ce mai aproape, din ce în ce mai insinuant, până la inelul de lumină.

Este tămâios gustul dimineţii, asemenea strugurelui din dealurile copilăriei. Dorul de ziua de mâine şi de toate cele care stau să vină creşte cu fiecare boabă. Dorul de omul pe care nu-l cunoşti şi dorul de restul vieţii tale sunt asemenea. Cresc dorurile între tine şi timp, cu fiecare clipă de speranţă.

Acest topic a fost editat de Fantasee: 2 Dec 2006, 10:02 AM

Azi, ieri, alaltăieri, mâine: gust de dor, îndulcit cu speranţă...
Ca şi gustul unor murături, alese cu grijă pentru o mâncare preferată... E bună, dar e şi mai bună cu acel ingredient de mult pregătit, de mult aşteptat să fie folosit... Şi beciul e plin ochi cu atâtea şi atâtea feluri de murături, pentru acelaşi fel de mâncare preferat...

Şi ce foame... Aş crede că linguriţa s-ar putea rupe, aşa de mult o încarc, dar nu e posibil... Ferice fi-va ziua când voi putea mânca cu degetele... Când voi avea loc în beci şi de vinul cel dulce-acrişor al liniştii mele...

Întâmplarea face că se apropie timpul magic al posibilului absolut. Gustul ăsta este unic, până acum singurul pe care nu reuşesc să-l descriu.
Ce gust îţi lasă ţie?

"timpul magic al posibilului absolut"...
Are gustul cafelei preferate: îţi pune mintea pe o bandă rulantă, urechile ţi-s invadate cu vocea inimii, inima-ţi bate pentru prima dată fără simţul datoriei, iar somnul este trimis la culcare, cu coada între picioare: "Revino când îţi voi cere nota de plată!..."

Ferice de cel ce primeşte ca răsplată această băutură, acest timp, acest gust... E de neuitat!... Amintiri ascunse graiului, ştiute doar de zâmbetul privirii pierdute şi împletite în liniştea ce-ţi înveleşte somnul...

"nu reuşesc să-l descriu"
Înseamnă că l-ai simţit şi tu... Toţi îl vom simţi sau deja l-am simţit... Şi toţi ne vom aduce aminte de el, mai devreme sau mai târziu... Vom trăi în continuare cu reţeta folosită intens sau pierdută, prea ascunsă printre paginile unei cărţi împrumutate...

Azi am gust de bomboane!... Căci toate buzunarele mi-s pline de frânturi mici de dulceaţă a sufletului şi culmea, că nici una nu-i la fel... Nici n-are cum... Că de-ar fi atâtea arome pe pământ câte zile are un om, poate, dar tot sunt mai multe...

Am fost eu de mai multe ori la cofetăria aia, din vârful dealului, dar până ce n-am avut monezi încinse-n inimă friptă şi răcite-n izvor sărat şi subţirel, nici că nu s-a-ndurat de mine vânzătoarea... Zicea că încă nu mă vede din spatele tejghelei, să mai vin când nu voi mai cauta Soarele noaptea şi Stelele ziua...

Gust de dor greu, amar de dulce, are ziua asta. Dor de ceea ce încă nu cunosc, cu bucurie pentru iminenţă, cu uşoară nerăbdare ... nu voi mai pleca nicicând urechea la vorba aia cu nu se poate.
Trebuie să păstrăm puterea de a visa cu ochii deschişi, de a crede că orice vis frumos se împlineşte într-o zi. Oamenii cu suflet dulce sunt atât de rari ... dar bine că încă mai sunt.

Iar azi a fost timpul să învăţ că nu-i lungă viaţa, da'-i multă, îndeajuns cât să păgubeşti nişte suflete de-o linişte şi de-o pace.
Negustorul fricos nu păgubeşte şi nici nu câştigă; mă mir că se mai cheamă negustor.
Gustul este de "vreau cu orice preţ" şi vei câştiga fiindcă nu poţi pierde.

În zilele astea, de sfârşit de an, am şi voi avea gustul pămantului de acasă, călcat atent şi cu paşi mici...

Se începe cu grijă, ca printr-o poieniţă, cu vârful degetelor ocolind fiecare fir de viaţă, dar cu călcâiul bine fixat în tocul răsunător al speranţei... Apoi te-nalţi îndeajuns să ajungi la crengile bucuriei, pline de fructe ispititor de suculente, ce-ţi vor adăpa setea, când vei ajunge la ele... Te-ntinzi pe-o cracă, pui mâinile sub cap, închizi ochii grei de atâtea poveri şi visezi...
Colo-n sus,
în dor de vale,
printre văi şăz' ghinişor,
nu te duce,
nu te-aprinde,
dorule... Cuminte!...
Mă va trezi o invitaţie la dans... Ştiu asta... Îmi şopteşte pământul...

Acest topic a fost editat de Data'q: 23 Dec 2006, 07:53 AM

În aceste zile ale sfârşitului de an simt că timpul îşi poate pierde gustul, însă gustul timpului nu se iroseşte nicicând; că ceea ce este al tău te află până şi în cel mai întunecat ungher; că cele mai frumoase daruri sunt cele neanticipate; că ochii pe care nu-i vezi ştiu să te petreacă tandru la fiecare pas; că puterea sufletului bun este nemărginită.

Atât de mult poţi preţui un om: cât să ai mereu sub gene cea mai mare calitate a sa, indiferent de celelalte faţete ale personalităţii sale.

De data asta gustul începutului continuă pe cel a sfârşitului... Să nu mai trebuiescă noi tacâmuri, noi bucătari, ci doar şi o magazie pe lângă bucătărie... At last... Foame am, nu-i nici o îndoială, dar sunt atâtea şi atâtea gânduri şi vise de pregătit, de copt, de însiropat...

Şi uite aşa se creşte un suflet, prin vise ale ochilor deschişi, prin speranţe ce atârnă din mica traistă a unui zâmbet şi prin pofte... Pofte mici, pofte calde.... Poftele tuturor gusturilor aşteptate, cântărite şi măsurate-n gând, peste umărul norocoşilor...

Începutul şi sfârşitul sunt stări de spirit, niciun calendar şi nicio cutumă a lumii nu poate marca ceea ce cu adevărat se sfârşeşte şi nici ceea ce începe cu adevărat.

Gustul unui mâine amânat ani de-a rândul devine dominant astăzi şi va şti să parfumeze multe dintre zilele care vin. Ce gust o avea pragul unei uşi, Data'q?

Având un gust dulceag a ce va fi sau a ce a fost, pragul unei uşi nu poate fi decât graniţa dintre cele două...
Ce-mi place cel mai mult e că pragul nu are cheie şi nici vizor, trebuie doar să vrei să-l păşeşti... Că de nu, amară va fi trecerea dintr-un tărâm în altul...

De va fi prea greu la casă, măcar la intrarea-n ogradă tare mult mi-ar plăcea să am o uşă cu-n prag jos înalt şi cu cel de sus lăsat... Fi-vor toţi obligaţi să păşească şi să se aplece...

Ziua de azi a avut gustul unei gume de mestecat cleioase, lipită-ntre dinţi...

Fantasee, ce gust o fi având apa de ploaie?... E câte unul pentru fiecare sau e doar unul, iar noi avem limbile mai mult sau mai puţin încâlcite?

Acum am gustul unui apus de vară ce va să vină... O fi el mai timid, că se cam ascunde după deal, de câţiva nori ce râd de el, dar tot e el frumos... Zică ei ce-or vrea...