Am plecat azi dupa pranz cu mic cu mare spre un strand la cativa km de Timisoara, n-am mai fost acolo demult dar stiam ca era fain, cand colo, ce sa vezi? pustiu, nimeni, ruine, balarii... Ne-a zis o fata ce trecea pe acolo ca de cativa ani nu mai functioneaza... Asa ca ne-am dus in oras la strandul UMT unde bineinteles ca era arhiplin... abia am gasit un loc in partea unde ar fi trebuit sa fie iarba, erau urme de iarba calcata in picioare... Dar a fost fain, am mai prins si eu un pic de culoare, din alb in rosu aprins, o sa dorm pe burta...

Ceasul tău mi-a trezit nişte amintiri...

mi-e dor

contraste:

Nu-i deşteptător, aşa ca trezeşte doar amintiri... nici macar nu mai bate. Deocamdată e trist, aşteapta să-mi fac timp pentru el... nici nu are un loc al lui măcar...

Amintirile noastre despre alţi oameni sunt tot ce rămâne din sufletul lor după ce au pierit... oamenii cu adevărat mari sunt cei care dăruiesc totul, cei pe care îi ţinem minte şi îi evocăm mereu... cei a căror amintire persistă ani, secole sau chiar milenii. Asta e singura "viaţă de apoi" discernabilă, construibilă încă din viaţă, acesta e scopul moralei şi comportamentului altruist, de a fi "bine văzuţi" de cei din jur...

lipseste ceva, cineva, simt dorul, tanjesc la ceva, cineva... si ma intreb: oare o sa mai fie in preajma mea ceva, cineva?

Ar fi bine daca ne-ar putea trezi 'din ' amintiri !

eu_si_tu multam de vizita!

oamenii traiesc in prezent, de obicei, dar si in trecut... unora le place sau sunt nevoiti din diverse motive sa traiasca mai mult in trecut, hranindu-si imaginatia cu amintiri caci prezentul nu e prea grozav... eu cred ca avem nevoie nu de un ceas care sa ne trezeasca din amintiri ci de o persoana, o persoana anume ne poate face sa revenim in prezent si chiar sa visam la un viitor... singuratatea e cea care ne adoarme spiritul

am ajuns la 666 mesaje!

hihihihi!

azi m-am odihnit un pic pe net... dupa hamaleala de ieri... o sa merg pe teren, sa mai lucrez ceva si sa mai caut materiale... santierul e deschis in continuare.

azi m-am jucat un pic cu un facator de slideshow-uri, e fain, pacat ca nu se poate insera aici cod html...

Acest topic a fost editat de Erwin: 10 Aug 2006, 11:53 PM

gata sarbatoarea, am lucrat azi ceva, era musai sa car parchetul si rigipsul ca astia de la magazin ti le lasa in fata blocului... apoi maine incepem iarasi cu elan razuitul si gletuitul, turnat shapa, chestii d'astea... mai putin net si mai multa transpiratie, ca se anunta canicula

Lucrarile sunt in grafic... sa vedem daca vin termopanele si usile la timp...

Mai lasa munca deoparte ca doar e vacanta .

Buna, eu_si_tu!

N-o pot lasa, imi luasem vacanta inainte, ca n-am gasit mester... Am dat peste unul care munceste cat 2, acum astept sa vina termopanele si usile, maine termin cu instalatiile... O sa plec poate cateva zile dupa 5 septembrie, sper sa terminam si cu aranjatul si curatenia de dupa lucrari... totusi sunt multumit ca reusim sa facem intr-o luna cat altii in 2!

Cu ocazia asta am strans o gaura la curea... si mi-am dezmortit muschii... plus ca am invatat multe despre lucrarile in constructii si amenajari interioare

inca nu am vreme de scris in jurnal, lucrez 14-15 ore pe zi... nici sa mananc ca lumea nu am timp, daramite sa stau pe net... totusi mai apuc sa citesc mailul si cateva posturi pe han... abia astept sa termin cu renovarea sa ma ocup putin si de altele

Azi a murit socrul meu, dupa o grea suferinta, a fost un om bun la suflet si un meserias. Sper ca sufletul lui va dainui in toti cei care l-au cunoscut si apreciat pentru truda vietii lui. Odihneasca-se in pace!

Buna jurnal! N-am mai scris demult...
Imi cam pierd memoria... in timpul zilei, in vreme ce merg cu masina, merg pe jos sau astept, observ unele lucruri interesante si imi pun intrebari, gasesc raspunsuri iar pana seara cand ajung la Han le uit... nu mai apuc sa le consemnez. Nu tin minte unde am lasat surubelnita cu 2-3 minute in urma, sau ce am facut azi dimineata? In schimb, ma trezesc cu amintiri foarte vechi ce ies la lumina, din adolescenta sau din copilarie, cu lux de amanunte de parca nu demult s-ar fi intamplat... Cu cat ma straduiesc mai mult sa tin minte cu atata uit mai repede!

Azi am spalat geamurile la balcon, sunt destul de mari, a trebuit sa ma urc pe pervaz ca sa ajung pana in capat, scula aceea speciala de curatat geamurile cu coada lunga a lasat numai dire si urme... A, apartamentul e la etajul 1, dar tot mi-e un pic teama ca as putea cadea. Pe urma am montat chiuveta in blat, am pus aragazul la loc si un set de suporti pentru un raft intr-o nisa. Am sperat ca terminam saptamana asta, dar acuma sper sa nu ne apuce Craciunul!

Eh, asta e... daca e!

Uneori ma trezesc vorbind in paralel cu oamenii, de la o vorba sau o expresie imi fuge gandul in alta parte, zic ideea respectiva iar ei continuand-o pe a lor ajungem sa vorbim deodata despre doua chestii diferite... pe unii ii enerveaza, altii o fac si ei asa ca ma inteleg mai bine cu acestia din urma...

nefe, de ziua ta bantui prin han? un pahar de sampanie in sanatatea ta!

totul tine de perspectiva pe care o ai asupra lucrurilor... iata un exemplu:
m-am straduit intodeauna sa am ordinea in minte si mai putin in jurul meu, asa ca in general sunt un "imprastiat"... chiar daca lucrurile par risipite si arata dezordonate, faptul ca tin minte locul fiecaruia imi ajunge sa cred ca e destula ordine, dar pe cei care tin ordinea in exterior ii exaspereaza... si, atunci cand ma apuc sa fac ordine curata, sa nu mai ramana nimic la vedere sau nealiniat, in urmatoarele zile nu mai gasesc cutare sau cutare lucru, am uitat unde e noua locatie ordonata...

pe de alta parte, sunt un om strangator, ma despart cu greu de lucrurile adunate in scopuri incerte... imi vine cate o idee sau imi propun sa fac ceva practic in cadrul vreunui hobby, adun materiale, piese, documente si le pun la pastrare "pentru cand voi avea timp"... n-am niciodata timp destul cat as vrea si dupa o vreme ma vad nevoit sa renunt la ele... pentru ca spatiul e limitat si "presiunea" tot creste, creste si presiunea psihologica asupra mea... pe de o parte pentru ca ma vad nevoit sa renunt la hobby-urile respective, unde gaseam satisfactia corespunzatoare, iar pe de alta parte din cauza ordinii exterioare impuse impotriva vointei mele...

si uite asa se consuma neuronica inutil, de aia ne nastem cu miliardele alea de neuroni, sa mai ramanem cu cativa pana traim...

viata e simpla daca o lasam sa curga in voia ei, dar noi, cei carora ne place sa ne complicam inventam mereu judecati si motive pentru care nu putem lasa lucrurile asa, vrem sa ne afirmam liberul arbitru si vointa de putere incercand sa controlam totul, chiar si ce nu poate fi controlat in mod obisnuit... inevitabil scapa de sub control iar asta ne scoate din sarite, stressul acumulat ne face sa gresim, greselile produc complicatii suplimentare si izbutim cu greu sa le dregem. Ne dezvinovatim singuri in baza acelor motivatii de la inceput si a vesnicei scuze ca "nu exista alta cale" Pai da, nu mai exista alta cale din moment ce ne-am luat avant pe alta partie, in loc s-o alegem pe cea lina, mai potrivita cu puterile si experienta noastra, am luat-o spre cea mai dificila... Unii dau vina pe soarta, altii pe supranatural, altii admit si isi autoimputa greselile, dar in loc sa invete ceva din asta continua sa-si complice inutil existenta...

Alegem sa traim sau traim sa alegem?
Pare o intrebare fara sens... evident ca nu alegem sa traim daca ne gandim la nastere, caci viata ne este data inainte de a avea constiinta de sine si nu este o chestiune optionala, eventual putem alege sa punem capat vietii desi este nenaturala aceasta decizie, dar daca ne gandim la modul cum traim atunci lucrurile devin complicate: trebuie dezlegate si analizate toate firele impletite ale trairii, ce inseamna a trai, care sunt modurile existentei, care sunt restrictiile impuse din afara, care sunt posibilitatile noastre si asa mai departe...

Una dintre distinctiile in cauza se refera la a trai "din plin" viata sau de a asista contemplativ la curgerea ei. Inseamna implicarea subiectului in controlul actiunilor, manifestarea vointei de putere (will to power-Nietzsche) si ce vroiam sa scot in evidenta aici, trairea senzatiilor, a evenimentelor si a influentei lor psihologice, cu luciditate si concentrare maxima care dau sentimentul de plinatate, de absorbtie a lumii exterioare fara a uita de sine, de implinire atunci cand reusim dar si de dezamagire atunci cand nu reusim, sentimentele sunt acute si clar definite in functie de situatia momentului. Aici se intampla ca gustul si intensitatea trairilor sa catalizeze el insusi noi trairi, ne face sa cautam intentionat aceasta senzatie de putere pe care ne-o da controlul si putem ajunge dependenti de el, de puterea ca un drog, incercam sa controlam si lucrurile aflate in afara posibilitatilor noastre, incepem sa manipulam cauzele sau sa luam decizii pentru altii si atunci deja traim ca sa alegem...

Acest topic a fost editat de Erwin: 19 Sep 2006, 11:44 PM

... suna ca o intrebare pusa de un Hamlet cotidian . Raspunsul meu ar fi ...nici una , nici alta.

Nici nu cred ca ar putea sa fie altfel .

Parca erai mai optimist cind aveai casa in santier !

tocmai, ca santierul inca exista... am devenit pesimist de cand am luat plasa cu usile care nu sunt gata nici acum iar furnizorul cu care alaltaieri m-am certat nu mai da nici un semn ca ar intentiona sa vina sa aduca sticla si sa finalizeze lucrarea... daca stiam ca e asa de neserios, le luam din alta parte, numai ca acum e prea tarziu!

Zilele trec greu... serile trec prea repede! iar e noapte si bantui pe han in loc sa dorm... o sa dorm ziua, sa recuperez!

Azi sunt trist... n-am fost asa de dimineata, dar uite, se intampla lucruri care ne scapa de sub control, oricat am invoca puterea ratiunii... si, cand inevitabilul se produce devenim tristi... suferinta ia locul starii obisnuite adesea si nu pare ceva iesit din comun, dar cand suferinta te loveste in moalele capului cand esti intr-o stare vecina cu fericirea nu iti mai vine asa usor... n-a zis nimeni ca exista iubire scutita de suferinte dar cand esti "pe val" pare a fi imposibil, suferinta nu ne-o dorim nici unul dintre noi. Atunci, de ce ne pierdem increderea? De ce lucruri nesemnificative nu pot fi invinse de iubirea "care invinge orice"? De ce aparentele devin certitudini, iar certitudinile se naruie pentru o neintelegere? Cu asta nu ma pot impaca.

Acest topic a fost editat de Erwin: 22 Sep 2006, 04:32 PM

Te inteleg perfect.

Pentru restul vorbelor tale, cred ca ar trebui sa mai vorbesti cu cineva de pe aici...

Kristin:

e o poveste clasica... totusi aparte... am vorbit si mi-e mai bine... multumesc oricum!

Candva eram convins ca orice trebuie gandit, chiar si in iubire trebuie sa primeze ratiunea... dar am invatat ca judecatile strict rationale nu sunt bune, ca sentimentele sunt mai importante intr-o relatie, chiar acesta e rostul lor! Oricat ai intoarce pe o parte sau alta o problema sufleteasca, tot partea emotionala a mintii gaseste solutia cea mai potrivita... Poate ca a actiona dupa instincte sau intuitie nu poate fi motivat rational, dar asta nu inseamna ca ar fi fundamental gresit. Cred ca mintea trebuie sa foloseasca ambele parti, cea rationala si cea emotionala in orice judecata, pentru ca partea rationala se ocupa de lucrurile cuantificabile, concrete, logice, cognoscibile iar partea emotionala se ocupa de lucrurile ce se sustrag logicii, masuratorilor sau sunt misterioase, unice, incomprehensibile... Lumea exterioara, realitatea, nu poate fi interpretata sau modelata in intregime din cauza relativitatii in cunoastere, a limitelor si constrangerilor de toate felurile ce ne definesc existenta si atunci in timpul judecatii partile necunoscute sunt identificate prin concepte vagi, prin impresii, ipoteze, credinte... Mintea poate opera astfel de concepte fara sa intre in impas logic in cazul unor probleme cu prea multe necunoscute, ba chiar gaseste solutii. Cred ca partea emotionala e capabila de asta, de aici vine intuitia, aici se nasc ideile nastrusnice dar valabile, care in partea rationala lipsesc, acolo sunt doar ideile clare si determinate de cunostintele anterioare, bazate pe logica si pe experienta...

Nu mai sunt sigur de cunoştinţele mele din şcoală şi din vremea aceea, încă de pe atunci mi-am pus întrebarea care este valabilitatea lor în condiţiile în care progresul cunoaşterii ne împiedică mereu să le "batem în cuie"... m-am opus la rigiditatea conceptelor şi concepţiilor unor oameni precum şi la ideea lor că aş avea eu însumi prejudecăţi şi fixuri... nu îmi plac fixurile, obişnuinţele şi monotonia, le practic pentru o scurtă vreme şi apoi mă apucă plictiseala, caut ceva nou mereu. Cred că e normal şi sănatos aşa, sa te adaptezi mereu la nou, nu să te cramponezi de ceea ce ştiuseşi până atunci... totdeauna s-a dovedit că realitatea e mai complexă şi mai subtilă decât putem noi s-o înţelegem şi nimic nu este veşnic, totul curge...

iar n-am scriat demult p-acilea...

ce să-i faci, viaţa reală e mai importantă şi mai acută decât cea virtuală... şi am trăit din plin în ultima vreme, nu mă pot plânge (niciodată!) de plictis!

învăţ lucruri noi, de pildă cât de mult te poate schimba o relaţie sănătoasă după un şir lung de relaţii nesănatoase... încep să vad lumea mai limpede şi asta doar pentru că am posibilitatea să fiu eu însumi, să pun în practică confucianismul la care subscriu (abia după ce am citit câte ceva din Confucius mi-am dat seama că eram de dinainte adeptul lui, fara s-o ştiu...), să fiu sincer cu mine însumi şi să-mi recapăt deplina încredere...

e greşit să ne lăsăm conduşi de oamenii pe care îi iubim şi la fel de greşit e să încercăm să îi conducem, relaţiile master-slave nu pot fi constructive şi nici satisfăcătoare, mereu unul e sus si celălalt e jos, funcţionează pe o bază solidă, dar nesănătoasă şi mai devreme sau mai târziu se vor destrama... eu cred că pot exista şi relaţii de egalitate, când există încredere şi toleranţă reciprocă, putem duce o astfel de relaţie aproape de perfecţiune, dar marea dilemă e nesiguranţa... oamenii caută stabilitate, înţelegere, apropiere şi uită adesea că acestea sunt relative, că fiecare avem zile mai bune şi zile mai rele, zile când totul pare simplu şi clar sau zile când e complicat şi greu să-l înţelegi pe cel de lângă tine... nu putem avea certitudini destule ca viaţa să fie previzibilă şi să ne facem planuri fixe... e mai bine să trăim cât de bine putem acum şi pentru viitor să ne acordăm o marjă suficientă de risc, căci totul curge şi e trecător ca timpul, viitorul e sorbit de prezent şi înghitit de trecut...

Sau cum a spus Omar Khayyam :
Nu plânge după ierii ce rupţi ţi-au fost din viaţă ,
Şi nu gândi la ziua ce nu ştii de-o să vie ,
Şi ieri şi mâini şi astãzi iluzii sunt şi ceaţă ,
Atât ai: clipa. Fă-o să umple-o veşnicie."

, si mie mi s-a intimplat lucrul asta . De unde putem trage concluzia ca oamenii gindesc dupa un software care se bazeaza in principiu pe aceleasi rutine .

mulţumesc, exergy! se poate spune şi aşa:

mă întreb ce s-a mai ales de topicul: "Creierul un hard, mintea un soft"?

şi acum o altă...

TOAMNĂ

Covor de frunze uscate
Printre umbre şi culori
Aşterne toamna în şoapte
Alb de brumă în zori
Şi vise lungi în noapte...

Iubirea-i un măr copt
De dorul de soare din noi.
Zăgazul plăcerii s-a rupt
N-avem teamă de ploi
Ci poftă de must...

"Cât de sărac e acela ce nu poate să spună:
Sunt beat mereu de vinul tare al iubirii!
Cum poate el să simtă în zori uimirea firii"
Omar Khayyam

"Beat" fiind, mă lansez în imaginaţie, în situaţii ipotetice de genul "ce aş face dacă..." şi evident că greşesc închipuindu-mi că aş reacţiona într-un fel sau altul, de bună seamă că aceste lucruri, chiar dacă se întâmplă, foarte rar s-a nimerit să coincidă cu ipotezele... Momentul schimbă adesea datele de intrare ale ipotezei... Nimic nu se mai potriveşte cu scenariul premeditat şi atunci exerciţiul rămâne un simplu joc de imagini posibile dar niciodată manifeste. Totuşi, acordăm adesea destul de multă importanţă acestor scenarii şi, în funcţie de situaţie, ni se întâmplă să suferim din cauza lor...

Suferinţele sunt cel mai uşor de stârnit, e suficientă o neînţelegere măruntă... Şi sunt cu atât mai mari cu cât oamenii implicaţi ne sunt mai dragi... de ce cu cât îi iubim mai mult cu atât îi rănim mai tare? Doar intenţia era bună, e de neimaginat să fi fost rea...

De ce?