La prima vedere toti stim ce este iubirea. La o analiza atenta insa se poate observa ca ideile noastre sunt foarte impartite si traim in ceata. In Drumul catre tine insuti de M. Scott Peck in jur de 100 de pagini sunt dedicate acestui subiect si se arata ce este si ce nu este iubirea, din perspectiva unui psihoterapeut cu o vasta experienta.

Iata deci definitia propusa: Vointa de a-ti extinde sinele in scopul de a nutri cresterea spirituala proprie sau a celorlalti .

Credeam si eu ca aceasta este un sentiment, dar el argumenteaza ca iubirea nu este sentiment ci un act voluntar de vointa, o actiune. Aceasta perspectiva este foarte asemanatoare cu ceea ce Iisus propune ca o noua lege ucenicilor Sai.
Astept sa mai citeasca si altii si sa dezbatem impreuna subiectul.



Acest topic a fost editat de IoanV: 23 Feb 2006, 05:33 AM

Daca iubirea este un act voluntar, atunci nu exista "dragoste la prima vedere" nu? E doar atractie fizica, feromoni.

"iubeste--ti aproapele" oricare ar fi acesta, un act de vointa in mod sigur, mai ales ca aproapele nu iti e intotdeauna amic. Daca ma gandesc din punctul asta de vedere asupra credintei o vad ca pe o mare iubire de semeni, pe care ti-o cultivi in timp.
Eu nu am citit cartea, am scris pe marginea celor postate de tine, dar in mod sigur o voi gasi.

Editat de calfa: nu mai este de actualitate]

Axel ... spune ce crezi tu ca este iubirea si apoi iti voi analiza eu opinia din perspectiva lui. Daca ai curajul....

Arunca o privire prin ea daca o vezi. Mie imi place f. mult, as fi vrut sa o gasesc mai demult dar se pare ca abia acum am fost "copt" pt. ea, pt. a o intelege, de aceea nu am gasit-o pina acum.

Acest topic a fost editat de calfa: 27 Feb 2006, 09:57 AM

Daca inlocuiesti "vointa" cu "dorinta" sau cu "nevoie", iese cu totul si cu totul altceva. Nu este un act voluntar ci un simplu act reflex, o dorinta sau o nevoie derivata din felul de a fi al omului.

Nu stiu daca exista "vointa de a exitinde sinele" dar "dorinta de a exstinde sinele" sau chiar "nevoia de a extinde sinele" sunt usor de observat.

Chiar vroiam sa deschid o dezbatere pe aceasta tema aici la psihologie si poate ca am sa o fac.

Ma gandeam ca tendinta aceasta umana (de multe ori inconstienta) "de a te duplica", de a te regasi in toti oamenii pe care ii intalnesti. Daca nu te regasesti, cauti sa ii "vuirusezi", sa te duplici in ei, sa ii trasnformi pentru a arata la fel ca tine. Asta as numi eu duplicare.

Fenomenul invers acela in care lasi pe altii sa se duplice in tine l-as numi "diluare".
Evident aici vorbim de tendinte nu de lucruri concrete. Tendintele astea sunt cvasi inconstiente si se desfasoara in timp. Nu au legatura cu vointa.

E posibil ca iubirea sa fie concomitent un fenomen de duplicare si de diluare.

Si eu m-am gindit cindva la ea astfel, ca o "agresiune informationala", dar acum nu o vad ca pe o virusare ci mai degraba ca pe un transfer, o transfuzie de informatie, cunoastere. Insa depinde si cit e de "sanatos" cel care primeste o informatie, o integreaza sau o accepta nedigerata si se lasa condus de ea, in virtutea unui spirit de turma. Oricum, asta e o posibilitate la care avem acces prin limbaj si cred ca este singura cale de a ne impartasi unii altora experientele, gindurile, etc, de a ne imbogati unii pe altii. Intram astfel in "retea".

Acest topic a fost editat de IoanV: 23 Feb 2006, 11:58 AM

Si eu care credeam ca oamenii cauta total opusul...sau deja nu mai vorbim de iubire?
Chestia asta cu duplicatul seamana mai mult a narcisism dus la extreme in opinia mea

Acest topic a fost editat de Titus Herbert: 23 Feb 2006, 11:27 AM

Sa nu cadem in extreme. "Duplicarea" este o simpla tendinta, obisnuita si intalnita la toti oamenii. Nu inseamna ca te iubesti pe tine. Inseamna ca incerci sa ii determini pe altii sa gandeasca, sa se comporte, sa aiba aceeasi atitudini, dorinte, aspratii, idealuri, valori, ca si tine. Este o tendinta. Toti o facem. Putini suntem constienti de asta.
Iubirea apare atunci cand rezistenta pe care o opui la duplicari este mai mica. Il lasi pe celalalt sa se duplice in tine, te diluezi in el cam asta e ideea. Repet, este vorba doar de tendinte. Nu inseamna ca te clonezi sau alte chestii de genul asta.

Un fapt observabil destul de usor este felul in care comunica doi oameni care se iubesc (fie ei prieteni, amanti, copil-parinte, etc.) Comunicarea intre ei este diferita fata de comunicarea fiecaruia cu alti oameni. Uneori parca isi citesc gandurile. Parca sunt 2 trupuri cu acelasi creier. Cand este iubire reciproca, avem concomitent duplicare si diluare pana cand cele doua personalitati devin aproape una singura.

In alta ordine de idei duplicarea nu inseamna in mod obligatoriu iubire. Poti sa te duplici fara sa iubesti. La fel si in cazul diluarii. Iubirea este doar o forma de concretizare a duplicarii si a diluarii. De exemplu iubirea de tara sau patriotismul se concretizeaza intr-o diluare a personalitatii individului in cultura tarii respective. Iubirea unui parinte fata de copil se concretizeaza in duplicarea personalitatii parintelui asupra copilului dar si o diluare a comportamentului parintelui, o pliere pe comportamentul copilului, etc.

Repet a nu stiu cata oara. Nu trebui privit in mod extrem. Nu e spalare de creier sau alte chestii dintr-astea. Nu este un trasfer total de personalitate sau o pierdere totala a personalitatii. Este vorba de tendinte. Concretizarea tendintelor are loc partial. Unele mai mult si altele mai putin.

Dar diluarea asta nu se poate intampla si cu doi prieteni foarte buni? si la gemeni diluarea asta e genetica?
Daca ne opunem mai putin acestor tendinte suntem intr-un moment de slabiciune? Atunci apare iubirea sau acest moment se creaza pentru ca noi ii permitem?
Fara a dori sa fac o generalizare a "iubirii" in esenta este aceeasi chiar daca se petrece intre doi iubiti, doi frati, mama si copil, fan si idol.

Sigur ca se poate. Fiecare se dilueaza in personalitatea celulilalt sau cel cu personalitate mai slaba se dilueaza in personalitatea mai puternica a celuilalt. Cand vorbesc la personalitate puternica sau slaba ma refer la capacitatea de a se duplica.

Nu stiu. Nu vad de ce ar fi la altii altfel decat la restul lumii.

Putem sa il numim slabiciune, dar la fel de bine si fara sa gresim putem sa ii spunem disponibilitate. Ar di mai obiectiv sa ii spunem disponibilitate decat slabiciune acesta din urma fiind un termen subiectiv.

De obicei disponibilitatea apare cand ai nevoie de schimbare.

Cred ca intr-o anumita masura, toata viata suntem disponibili pentru diluare.

Iubirea este un set de emotii, de trairi pe care le simtim in relatiile noastre cu alti oameni. Relatiile noastre cu alti oameni sunt marcate in permanenta de duplicare si diluare. Prezenta duplicarii si a diluarii nu garanteaza prezenta iubirii. Numim iubire doar acele duplicari si diluari care genereaza anumite emotii, stari, trairi.

In opinia mea iubirea este intotdeauna diferita. De la om la om, de la cuplu la cuplu, de la relatie la relatie, de la o regiune geografica la alta, de la o cultura la alta. Sunt multi factori care favorizeaza iubirea, iar complexitatea de emotii care compun iubirea fac ca aceasta sa aiba virtual un numar infinit de forme si intensitati. Nu stiu ce inelegi prin "esenta iubirii".

Pai de aceea nu am vrut sa o exprim ca pe o generalizare. Esenta adica ceea ce simti in linii largi, fara a intra in detalii, fara a particulariza, dependenta, dorinta de a vedea persoana mereu, dorinta de a o auzi vorbind, de a o simtii aproape si mai multe care sunt comune in toate cazurile. Ca dupa aceea apar anumite diversificari, in functie persoanele care se iubesc, de mediul din care provin, de perceptia pe care o au despre fenomen (multi nici macar nu il identifica in prima faza), asta e un fel de raportare a fenomenului la propria persoana.
Apoi iubirea de la o cultura la alta si de la o zona la alta, are deja prea multe influente si tendinte, pentru ca e aproape imposibil sa nu se regasesca si in iubire atunci cand se regasesc in persoana respectiva (cum a fost crescuta, traditii, concepte).

Acest topic a fost editat de Titus Herbert: 23 Feb 2006, 01:12 PM

Desi pe meridiane indepartate, am fost surprins placut cind am constatat ca opiniile pe care mi le-am format anterior despre acest subiect erau foarte apropiate de cele ale autorului cartii. Intr-o lume in care informatia circula uimitor de usor, eu nu sunt uimit ca opiniile si modul de a trai anumite lucruri pot fi asemanatoare sau chiar identice.

Pai ceea ce simti difera de la om la om. Unii simt dependenta altii nu, unii o simt mai puternic alti mai slab. Celelalte dorinte la fel, la unii exista la altii nu, la unii se manifesta mai puternic la altii mai slab.

Ioan V

Dupa parerea mea aceasta afirmatie este total falsa.
Daca ar fi un act de vointa , atunci toata lumea ar iubi la comanda.

Ce argumente aduce Scott Peck in sprijinul acestei afirmatii ?

Acest topic a fost editat de exergy33: 23 Feb 2006, 03:54 PM

Mi se pare interesant felul in care pui problema, actionmedia.

Cele doua tendinte pe care le vezi, "duplicarea" si "diluarea", tin de proiectarea noastra in ceilalti, de nevoia de a fi recunoscuti, de introiectia celorlalti, etc., toate legate de nevoia noastra de ... re-unire (pur si simplu prin reunire am aparut, ca o reunire am aparut, prin reunire a fost creata creata comunicarea, prin reunire comunicam). Le putem gasi si in prietenie, cum s-a spus deja, le putem gasi in iubiri de tot felul.

De multe ori am regasit, pe diferite forumuri, subforumuri, subiecte, ideea iubirii-legatura. O legatura poate insemna si schimb: a da - a lua. Aceasta "duplicare", un fel de a te da, de a te insinua in celalalt, ca si "diluarea", un fel de a-l lua, de a-l lasa sa se insinueze in tine pe celalalt, sunt o parte a schimbului. Rezultatul ar fi mai multe in comun. In tot cazul, prealabil schimburilor sau ca efect al lor, legatura presupune lucruri in comun. Atunci, iubirea vazuta ca legatura ar insemna sentimentul de puternica comuniune (in doi sau mai multi).

Intr-un fel, ne ducem viata intre a cauta sa obtinem ceva in comun, luand sau dand, sa iesim din comun, pentru a avea ce lua sau ce da, sa pastram ce avem in comun, sa pastram ce avem iesit din comun ... si tot asa.

Sigur, putem merge catre etichetari, categorisiri. De exemplu, putem spune ca a lua e "egoism", a da e "altruism", etc. Dar astfel putem "pica" in a situatia de a da "altruist" pentru a obtine ceva in comun, ceea ce revine la a da pentru a obtine ceva, iubirea. Sau putem lua "egoist", facand astfel posibil ceva in comun si astfel a oferi, iubirea.

Realitatea ? O intreaga retea de schimburi, parte din ele din nevoia de iubire ?

Da, este posibil ca esenta iubirii sa fie nevoia (de aici vointa ?) de extindere a sinelui, de crestere catre ceilalti, in ceilalti, a celorlalti in sine, etc. Iar manifestarea cea mai evidenta a iubirii sa fie sentimentul. De unde posibila confuzie intre iubirea ca sentiment si esenta ei. De unde si manifestarea diferita de la om la om a sentimentelor de iubire.

Re-legarea, intalnita in definitiile religiei ar putea sa aiba aceeasi esenta ? Poate doar drumurile noastre catre ea, prin experiente, trairi, sentimente, dar si prin cuvinte, concepte, teorii, ... difera.

IoanV, mi-am aruncat privirea prin carte (la Amazon, poti sa o rasfoiesti. Iti da aleator cate un set de 5 pagini din carte, si daca ceri de mai multe ori, poate pici si la paginile care te intereseaza). Si m-am convins de ce poate omul in domeniu de psihologie a iubirii Pagina 98 este de-a dreptul Omul se pare ca nici macar nu stie ce inseamna parazit.

Oricum, cartea este pe 2/5 carte de self-help, 1/5 carte de psihologie si 2/5 carte religioasa (cartea am gasit ca se numeste "The Road Less Traveled, 25th Anniversary Edition : A New Psychology of Love, Traditional Values and Spiritual Growth". Asa ca nu-i de mirare ca definitia iubirii lui Scott se impaca atat de bine cu "iubeste-ti aproapele"

Acest topic a fost editat de axel: 23 Feb 2006, 05:14 PM

Bun, axel, si unde ar fi problema ?

Stii, de multe ori cele mai spectaculoase realizari ale omenirii au venit din combinarea mai multor abordari traditional incompatibile. Traim intr-un secol al interdisciplinaritailor. Progresele reale de acolo vin. Sigur, poti trata lucrurile simplist, poti spune, psihologia daca se vrea stiinta trebuie sa se tina deoparte de religii. Din contra, as spune eu, stiintele in mod traditional au aparut ca emulatie a cautarilor religioase si spirituale. Mai mult chiar, in secolul trecut multe mari nume in psihologie au fost impinse spre ea de experiente religioase, de atmosfera religioasa. Dorinta psihologilor de a fi recunoscuta disciplina lor drept stiinta ar putea explica (psihologic ) fuga multora dintre ei de religii, in special a celor care le-au denuntat (ca fiind simple efecte ale unor probleme psihice si psihologice, intretinute de ierarhiile religioase, etc.).

Interesant e faptul ca acum nu putem analiza decat post-factum marile religii. Poti spune ca analizand aparitia a noi secte, etc., poti descrie cu certitudine aparitia religiilor, din punct de vedere psihologic. Ceea ce rezulta sunt insa noi controverse.

De ce nu am da mai mult credit celor care incearca sa explice si fenomenele religioase din punct de vedere psihologic, si fenomenele psihologic din punct de vedere religios, in acelasi timp ? De ce nu am crede ca exclusivitatea psihologica, la fel cu cea religioasa, au dezavantaje in a gasi explicatii general valabile ?

De ce sa fugim de o cautare a iubirii in registrul comun al religiei si al psihologiei ?

Eu zic ca nu ar fi nici o problema daca ar inlocui WILL/Vointa cu Wish/Dorinta sau cu Need/Nevoie in definitie. Vointa este departe de adevar. Cu dorinta sau nevoie ar fi mult mai aproape de adevar.
Si vad ca se refera doar la duplicare nu si la diluare. Introducerea scopului in definitie, iarasi nu are rost. Morala nu are ce cauta in iubire. Poti sa iubesti si fara sa fi moral si fara sa ai un scop.

[Editat de calfa: nu mai este de actualitate]

actionmedia, e posibil ca centrul de greutate "real" sa fie pe dorinta / nevoie, nu pe vointa, care ar putea fi un efect, uneori. E posibil si sa fie perspective diferite ale aceluiasi proces complex, iar cauzalitatea sa depinda de perspectiva sau de situatiile particulare discutate, de noi si de autor.

Cat despre "duplicare" si "diluare", ca si in cazul "iubirii egoiste" si al "iubirii altruiste", daca te concentrezi doar pe unul dintre cazuri nu e o problema, atata timp cat se poate gasi o echivalenta a lor. "Duplicandu-te" il "diluezi" pe celalalt, "iubind altruist" ai un "castig" din iubire, etc. Deci poti vorbi despre unilateralism, ceea ce nu e un pacat atat de mare.

Grea tema ... morala asta. Poate ca la modul general poti spune ca poti sa iubesti fara sa fii moral, daca te referi la a fi moral in orice situatie. Insa in momentul in care discuti moralitatea asociata relatiei de iubire, cred ca masura in care acea relatie e ... completa ... tine de masura in care e ... morala, nu ?

Acest topic a fost editat de calfa: 27 Feb 2006, 09:59 AM

Nu, omul nu defineste iubirea in general ci un anumit fel de iubire care se apropie oarecum de ideea da iubire prezentata de Iisus in biblie. Si anume iubirea bazata pe liber arbitru, morala, izvorata din dorinta de a face bine s.a.m.d. Scoate in afara definitiei alte forme de iubire.

Cand vorbesti de unilateralism poate te referi la un soi de iubire neimpartasita sau nereciproca. De exemplu eu imi iubesc patria dar patria nu ma poate iubi pe mine pentru ca nu are aceasta capacitate. Este un exemplu de iubire unilaterala. Cu toate acestea avem si duplicare si diluare. Cel mai des in acest caz intalnim diluarea. Dar exista patrioti care cauta sa isi impuna ideile la nivelul intregii natiuni. Cam asta e ideea.

Sa luam un exemplu mai simplu. Iubesti o persoana de sex opus care nu te iubeste. Poti avea in acelasi timp si tendite de duplicare si de diluare. Incerci sa te pliezi pe personalitatea persoanei respective si in acelasi timp incerci sa ii schimbi personalitatea din dorinta de a te face macar un pic iubit de persoana respectiva (egoism) sau pur si simplu pentru ca vrei binele respectivei persoane (altruism).

Fatetele sunt foarte multe.

Nu la comanda, ci doar daca ar voi acest lucru si ar mai avea si intelepciunea de a sti cum. Autorul nu e chiar asa aerian incat sa nu stie ca oamenii se pot indragosti, sau ca au sentimente pe care le denumesc iubire. Fiecareia ii sunt dedicate citeva pagini cu explicatii, si se mai prezinta si alte aspecte. Si mi se pare ca stie f. bine ce spune.

[Editat de calfa: nu mai este de actualitate]

@ actionmedia
Eu am asemanat iubirea asa cum o vede autorul cu cea pe care o cere Iisus pt ca in carte ne arata cum sa o curatim de egoisme si false interpretari ale emotiilor si sentimentelor. Si da, vorbeste despre iubirea in general.

Acest topic a fost editat de calfa: 27 Feb 2006, 10:01 AM

Ioan V

Totusi nu ai prezentat argumentele ... cel putin pe scurt .

Sau mai bine ai da un link la care sa se poate citi textul in cauza.

Refuz sa cred ca iubirea este coordonata de vointa ... vointa actionind ca un fel de telecomanda , pe care se apasa pentru a porni , opri , mari sau reduce intensitatea ei (adica a iubirii) .
exergy33

@ Axel
Scott nu vine cu o teorie stiintifica ci cu o incercare de a defini o notiune f. confuza - iubirea.

@ exergy33

Din iubirea nu este sentiment citeva rinduri:
pg. 104.. "Sentimentul iubirii este emotia care acompanieaza experienta investirii. Investirea, ne amintim este procesul prin care un obiect devine important pentru noi. Odata ce investim in el, obiectul, la care in mod normal ne referim ca "obiect al iubirii", este investit cu energia noastra ca si cum ar fi parte din noi insine ....
Conceptia gresita dupa care iubirea este un ssentiment se datoreaza confuziei pe care o facem intre iubire si investire. Acestea sunt procese similare dar exista si diferente semnificative:... putem investi in orice obiect, animat sau inanimat, posedind sau nu spirit. ... Iubirea sincera implica angajare si exercitiu al intelepciunii...."

Sa dau doar subtitlurile acestui capitol:"Indragostirea", mitul iubirii romantice, mai multe despre granitele eului, dependenta, investire fara iubire, "Sacrificiul de sine", iubirea nu este un sentiment, munca atentiei, riscul pierderii, riscul independentei, riscul angajarii, riscul confruntarii, iubirea este disciplinata, iubirea inseamna separare, iubire si psihoterapie, misterul iubirii. Cum as putea eu sa argumentez si sa prezint in citeva rinduri toate acestea? De acee speram sa mai citeasca si altii si apoi sa discutam.

[Editat de calfa: nu mai este de actualitate]

La fel ca si altii, Scott sintetizeaza experienta sa de psihoterapeut si propune o viziune asupra a ceea ce ar putea fi iubirea. Nu vine cu pretentia de a impune ceva in psihologie ci ofera concluziile sale oamenilor care sunt liberi sa le accepte sau nu. Vezi ca nici titlul nu are pretentii academice ci se adreseaza direct "beneficiarului", nu comunitatii stiintifice. In capitolul 2 propune o viziune asupra iubirii deoarece aceasta este o tema importanta a existentei si in nici un caz nu poate fi ignorata de om pe drumul catre sine.

Acest topic a fost editat de calfa: 27 Feb 2006, 10:02 AM

Un articol interesant referitor la iubire poate fi citit de cunosctatorii de limba engleza la adresa http://women.timesonline.co.uk/article/0,,...2032519,00.html - What makes Cupid's arrows stick?

Coordonata de vointa este mult spus. Nu exista un buton pe care sa apesi ca sa incepi sa iubesti si nici un potentiometru pentru reglarea intensitatii iubirii. Cu toate acestea autorul nu este chiar asa departe de adevar. Exista multe cazuri in care iubirea este autosugestionata. Va intrebati cum se poate asa ceva fara vointa? Pai se poate din dorinta de a iubi pe cineva. Daca motivatia pentru atingerea acestei dorinte este destul de puternica, atunci vei reusi sa te autosugestionezi sa iubesti pe cineva sau ceva.
Acesta autosugestie este posibila atunci cand "a iubi pe cineva sau ceva" este o cheie catre realizarea altor dorinte, nazuinte, obiective.
Nu spun ca toate iubirile sunt la fel, dar exista si aceasta forma autosugesionata.

Ma chinui de aseara sa scriu aici, la particica de han ingrijita de tine, IoanV. Dar mereu intervenea cate ceva. Asa cum mereu intervine ceva in iubirile si "dragostile" noastre, asa cum intervine ceva cand ajungem sa vorbim despre ele (arunc o privire mai jos)... de parca toate astea ne tipa: Iubirea vorbeste, se vorbeste pe ea insasi; nu se vorbeste despre ea ci se traieste cu ea, prin ea, pentru ea.

Nu am cunostinta de cartea la care faci referire, dar imi spun si eu parerea, ca doar iubirea este o indeletnicire a noastra, a oamenilor, nu!?
Se poate spune ca este acea traire care te face sa zici/iti zici: Acum pot sa mor. Am facut atatea in viata! (e sentimentul de implinire care aluneca in eternitate), sau: Doamne, nu vreau sa se sfarseasca viata asta minunata! (ma duc cu gandul la cel la a carui moarte se spune: pacat, ii placea mult viata!) Dar e mai mult decat atat.
Iubirea, bulgarele acesta de Fericire, trebuie intretinuta, hranita. Daca Iubirea Agape, iubirea neconditionata, dorita in orice societate, este cultivata in cantitati suficiente in personalitatea fiecaruia dintre noi, Eros va fi imbratisat in cantitati potrivite. Acel Eros care poate veni si in forma dragostei la prima vedere- de ce nu!?. Si cu cele doua se ajunge la un gen de Iubire despre care se spune ca "este o prietenie care a luat foc"!
Iubirea pentru mine este motorul bunatatii, al dreptatii, al adevarului, al respectului, sursa de speranta mai ales in momentele de absurditate ale vietii. Cum se ajunge la ea? Hm, asta tine de intamplare, de coincidente, dar si de cunostintele, vointa si motivatia fiecaruia dintre noi.

In fine, acum imi trec prin cap si situatii, in fapt penibil de reale, cand oamenii spun ca iubirea duce la distrugere. Si din pacate, da, uneori asa pare. Dar am amintit si de ce. Pentru ca lipseste cultura de Agape. Un Eros singur duce doar la ceva egoit, si ca tot ce este egoist, formal. La gelozie, la ...multe care cladesc scara spre cealalta parte a prapastiei, numita ura, sau mai stiu eu cum...
Cam asta despre iubesc pe cineva. Cat despre iubesc ceva... cred ca mai degraba e imi place ceva. (Hm, uite ca mi-au fugit ochii imaginatiei pe iubirea confundata cu placere(placere vizuala (hm, ce bine arata!), senzoriala (Hm, da, uau, ce bine e!)).
Si iata ce usor transformam pe cineva in ceva...

Bine spunea cineva ca iubirea se construieste. Dar iubirea te construieste. Bun, frumos si etern (imi vine mie acum )

@actionmedia

Asa fara discernamint ?
Adica iubire din dorinta de a iubi ?!!!

Daca ar fi asa , atunci ne-am putem autosugestiona ca sa urim ... din dorinta de a uri pe cineva sau ceva.

@Mihai
Toate reactiile bio-chimice explicate in articolul de la linkul dat de tine se refera la ce se intimpla dupa ce o persoana se indragosteste ; nu sint explicate cauzele care fac sa se intimple acest lucru , si nici nu cred ca vor putea fi explicate vreodata in profunzime .

exergy33

Acest topic a fost editat de exergy33: 24 Feb 2006, 12:48 PM

Nu am putut raspunde intrebarilor de aceea am scanat capitolul si il pun pe rapidshare (faceti click pe butonul Free si va da linkul dupa ce scrieti cele 3 litere).

Cei interesati il gasesc acum pe net, AICI.

Asadar, cei care vor sa discute la subiect sa-l citeasca dupa ce il iau de aici:. Apoi sa vedem impreuna ce mai ramine in picioare din credintele noastre legate de acest subiect.

Eu doar am propus un subiect. Calfa si Colectionara se ingrijesc de aceste camarute ale forumului, chiar daca eu tin o "bita" in mina, in poza alturata
Raspunsul meu este deocamdata in capitolul pe care vi-l pun la dispozitie. Ultima parte, misterul iubirii, mai lasa loc pt. intelegere

Acest topic a fost editat de IoanV: 24 Feb 2006, 03:43 PM

Daca prin discernamant intelegi faptul de a-ti da seama ce faci, poate fi cu discernamant sau fara discernamant, cu mai mult sau mai putin discernamant, but this is not the point.

Sigur ca da. Si asa este. Uita-te la emisiuni geni "Iarta-ma", "Monica", "Din Dragoste" sau emisiunea lui Cristian Andrei si vei vedea acolo o multime de exemple de "iubiri" sau "uri" autosugestionate. Cum ne dam seama ca sunt autosugestionate? Pai daca cauti in profunzime nu au o baza reala. Se urasc pentru nimicuri sau se iubesc desi nu par sa se potriveasca sau sa se inteleaga foarte bine. Daca urmaresti cu atentie comportamentul oamenilor, observi multe lucruri.

Putina autosugestie apare in fiecare iubire si in fiecare sentiment al omului. Cand omul isi da seama ca iubeste isi spune "iubesc" si se autosugestioneaza in felul acesta, iar iubirea lui creste in intensitate. La fel si cu ura. De cele mai multe ori nu suntem siguri ca iubim sau ca uram, dar spunem "cred ca iubesc" sau "cred ca urasc" si dupa ceva timp ne dam seama ca suntem siguri ca iubim sau ca uram. Tot autosugestie este si asta.

Fara autosugestie sentimentele ar fi mult mai moi. Iubirea nu ar fi decat un soi de atractie fizica sau o placere de a fi cu persoana respectiva sau o simpla toleranta, iar ura nu ar fi decat o simpla indiferenta sau o simpla repulsie sau ceva asemanator. Autosugestia face ca acele emotii simple sa se transforme in ceva mai complex precum iubirea sau ura.

@actionmedia

Eu nu sint la ora actuala in Romania , deci nu prea urmaresc astfel de emisiuni.
Si chiar daca as fi fost in RO nu cred ca m-as da in vint dupa ele.
Totusi din putinul pe care l-ai spus in cele citeva propozitii de mai sus , as inclina sa cred ca asa numitele "iubiri autosugestionate" , nu sint iubiri reale ci un surogat de iubire , surogat care pentru o scurta perioada de timp s-a instalat pe un loc care nu i se cuvinea de drept.

Cauza sau cauzele care declanseaza acest proces hipercomplex numit "iubire" nu cred sa tina de latura cognitiva sau cea volitiva a omului.

Este ceva care in momentul initierii transcede constientul.
Cel in cauza asista neputincios la ceea ce i se intimpla .
Oare daca s-ar autosugestiona si ar repeta la nesfirsit " nu iubesc" , ar obtine vreun rezultat ?!
Eu cred ca nu .

exergy3

Eh, nici eu nu ma dau in vant dupa ele, dar acolo poti vedea oameni reali cu probleme reale si poti sa le studiezi comportamentul si modul de gandire.

Perioada de timp nu are relevanta, poate fi scurta sau pe viata. Ceea ce este important este ca oamenii aceia sunt convinsi ca ei iubesc. Iar daca le spui ca nu e adevarat, ca e doar o autosugestie, o vor tine tot pe a lor. Daca i se cuvenea sau nu asta nu stiu.

De acord cu tine. Latura cognitiva actioneaza doar ca un catalizator pentru astfel de sentimente. Ceea ce le declanseaza ramane doar un mister.
Totusi e posibil ca cee ce este "declansat" sa nu fie tocmai iubire. Iubirea sa devina iubire, doar dupa ce a trecut prin filtrul gandirii.

Cu siguranta ar avea un rezultat, doar daca nu se autosugestioneaza in acelasi timp ca "nu crede ceea ce isi spune".
Este ca si atunci cand iti spui "nu imi este frica!", dar in acelasi timp gandesti "yeah right, pe cine incerc sa pacalesc, uite cum tremura chilotii pe mine." Deci daca nu esti concentrat si consecvent pe o autosugestie, ea nu functioneaza.

Desi nu doresc sa sustin faptul ca am putea sa ne obligam sa iubim sau sa uram, eu cred ca autosugestia este mult mai puternica decat ne imaginam, de fapt multa lumea nici nu realizeaza cate lucruri s-ar putea face prin autosugestie.
Desi suna cam trist sa folosesti autosugestia pentru a iubi...
Cred ca in genul de "emisiuni" de care vorbeste actionmedia deja vorbim mai mult de manipulare si de slabiciune.
Totusi poate exista autosugestie involuntara? un fel de "simpathy pain" ati auzit de asa ceva?

Pai aceasta autosugestie involuntara este mult mai prezenta decat cea voluntara. De exemplu cand iti spui "cred ca iubesc pe..." o faci de cele mai multe ori inconstient. De fapt nu iti spui aceste cuvinte ci pur si simplu gandesti asta cumva, fara a folosi cuvinte.

Titus Herbert

Nu suna trist , suna oribil.

Depinde cum privesti lucrurile. Daca te gandesti ca esti capabil sa iubesti pentru ca esti capabil sa te autosugestionezi. Atunci suna ceva mai bine.
"a te folosi de autosugestie" este prea mult spus. A iubi "datorita autosugestiei" este ceva mai corect.