Am gasit povestea acestea pe net, si citind-o mi-am zis ca autorul ei ti se aseamana intrucitva. Nu numai pentru faptul ca scrie cu diacritice.
Sper sa-ti placa.

Poveste

Îmi plac zilele de toamnă când ieşi afară din casă şi eşti pătruns de un miros de iarnă. Aerul rece îţi pătrunde în nări, ajunge în plămâni apoi nu ştiu cum ajunge la inimă şi îţi dă un impuls. Păşeşti cu iarna în tine, vezi lumina ce intră pe uşa de la casa scări, şi încrezător îţi zici: “Ce bine miroase a iarnă”. Şi te crezi. Însă odată învelit în lumina soarelui şti că e doar toamnă, dar sentimentul de prospeţime, de răcoare rămâne cu tine toată ziua. Fie că te plimbi pe stradă, fie că eşti într-un magazin neştiind dacă să cumperi hârtie igienică sau nu, fie că eşti la volanul maşinii visând pe verde la prinţese din poveşti de mult apuse. Vârfurile degetelor îţi sunt îngheţate. Poate circulaţia sângelui este slabă, poate ţi-e doar frig sau poate ai iarna în oase. Sau poate eşti doar trist şi puţin melancholic. Pentru că e toamnă şi aşa e moda.


Era iarnă. Ger năprasnic, viscol, fulgi uriaşi ce coborau turmentaţi pe unde apucau. Doi ochi verzi se deschiseră pentru prima dată. Un verde şters. Ochii ageri, mişcându-se dintr-o parte în alta, avizi să vadă şi să cunoască totul încă de pe atunci.
În micul cătun de la periferia castelului o persoană îşi făcea intrarea liniştită, tăcută, în această lume de basm. Şi într-adevăr era o lume de basm. Regatul era populat de zâne, dragoni, inorogi, pitici, şi tot felul de creaturi ciudate care mai de care. Copilul cu ochii verzi crescu în micuţa mahala doar auzind povestindu-se de mari acte de curaj a celor de la castel, de întâlniri fantastice cu vrăjitoare şi magicieni. Pentru el erau basme, şi parcă o conştiinţă, o supra-conştiinţă îi spuneau că nu sunt nimic mai mult de-atât. Poveşti.
Crescând ochii lui nu îşi pierdură din agilitate, şi erau mereu scrutători, mereu neastâmpăraţi, mereu cercetând ceva. Însă trupul îi era plăpând. Slab. El însuşi parcă era într-un oarecare fel sterş. Putea trece neobservat chiar de ar fi stat în mijlocul străzii fluturând steaguri multicolore.
O copilărie scurtată de greutăţi, o şcoală făcută din curiozitate, meşteşuguri învăţate doar pe jumătate, dat afară de la o mulţime de ferme pentru lipsa lui “talent”, de autodisciplină, băiatul acum era aproape un bărbat. Şi singurul lucru care îi făcea cu adevărat plăcere era să îi asculte pe lăutarii de la tavernă cântând. Chiar învăţase de la unul dintre ei, beţivan mai mult decât lăutar sau bard după cum îşi spunea el, să cânte la un instrument cu şase coarde. Şi când plecară din sat trupa lăutarilor, mai mult pe furiş pentru că nu plătiseră stăpânului tavernei nici consumaţia mult peste contract, nici cazarea, uitară vreo două instrumente în urma lor. Tânărul (i-aş spune pe nume, dacă nu i s-ar fi pierdut numele după atâta timp. Multi îl numesc în multe feluri, după cum cred ei, dar eu nu am să-i dau vreun nume. Ştim oricum despre cine este vorba). După cum spuneam, tânărul îşi însuşi instrumentul cu şase coarde lăsat în urmă de lăutari. Şi de dimineaţa până târziu noaptea exersa la instrumentul lui, crea magie fără să ştie.
Până într-o noapte când din turnul din apropierea lui se auzi o voce cântând. La început nu o putea auzi bine, dar cu cât noaptea creştea vocea răsuna tot mai puternic, parcă îşi lua puterea din negrul nopţii. Şi cântecul era atât de trist, încât tânărul fu cuprins de o emoţie adanca, de o tristeţe de moarte. Şi stătea în tăcere, cu spatele lipit de zid ascultând fata din turn, plângându-şi tristeţea (căci o voce de fată se auzea, un înger de fată).
Acum ziua el dormea şi nopţile şi le petrecea lângă zid, plângând împreună cu ea, trăind cântecele ei, murind odată cu ivirea zorilor. Şi în fiecare noapte, la aceeaşi oră, când toţi dormeaua şi când toţi îşi visau visurile unii altora, ea începea cel mai trist cântec cu putinţă. In fiecare noapte ea îl repeta. Aş putea să vi-l redau, dar mă tem că tristeţea lui v-ar amărî în totalite, şi aţi uita să mai zâmbiţi, aţi uita cu totul de voi înşivă şi aţi plânge. Chiar şi în somn. La fel cum făcea tânărul nostru.


“Mişcă odată! Ce-i cu tine? Dormi la volan? Idiotule!” Se pare că iarna mă îngheţase în intersecţie. Bag în a-ntâia şi demarez. Ei nu au mai prins verdele. E ciudat sentimentul de răceală ce îl porţi cu tine, ca un fel de premoniţie a ceea ce va veni, o presiguranţă a venirii iernii.
Când a murit bunicul era tot toamnă, dar mie îmi place să cred că era iarnă. Nu ninsese, pământul saturat de apă, noroi peste tot în cimitir, groapa în care l-au pus pe jumătate plină cu apă. Dar nu ploua. Cam ca şi cum e acum vremea. Vânt puternic, nori grei acoperind albastrul.


Nori negri acopereau cerul în ziua când împăratul dădu ordin să se găsească un cântăreţ care să cânte oricând va vrea el. Un bard cum nu s-a mai găsit. Şi pentru aceasta un concurs se înfiinţă, la care şi tânărul nostru, trezit din somn, se prezentă forţat de prieteni. Zeci de barzi cu talente vădite încântară urechile regelui şi a întregii curţi regeşti. Veni şi rândul lui. Abia când ajunse în faţa împăratului se dezmeticii. Vocea îi amuţi şi timp de câteva minute stătu tăcut, cu ochii mari şi speriaţi. Toţi aşteptau să înceapă până când în cele din urmă îşi deschise gura şi aceeaşi tristă simfonie, a fetei din turn, dansa pe buzele lui. Se opri. Pentru că toţi cei ce-l ascultau plângeau. La fel şi el.
Seara veni din nou lângă zid aşteptând însetat să o audă din nou pe cea din turn, dar noaptea trecu în tăcere. Ar fi vrut să îi mulţumească pentru că datorită ei acum era la palat, în slujba regelui. Din noaptea aceea crezu în basme pentru că într-o clipită de ochi zeci de creaturi fantastice, de la spiriduşi la grifoni, uriaşi, enţi, inorogi, dragoni îl înconjurară. Erau cu sutele. Toţi trişti. Toţi îl priveau drept în ochi, drept în suflet. Nici un cuvânt nu era necesar. Era clar, totul era clar.


“Scuzaţi-mă domnule, cumpăraţi ceva sau o să staţi toată ziua şi o să vă uitaţi la standul de ciocolată.”
“Mă scuzaţi.” Mai bâlbâi ceva şi ies. Începe să picure mărunt. Dacă nu ar ploua ar fi o seară perfectă pentru role. Mi se întâmplă câteodată să râmân cu câte un gând fixat, ca apoi să mă trezesc şi să uit complet la ce mă gândeam. Degetele îmi sunt tot reci. Cu maşina ajung acasă în câteva minute.
Nu mai miroase a iarnă.


Cântecul era ea. Era sufletul ei. Iar el... şi odată cu ea, căci cântecul ei întreţinea întreaga lume fantastică, încet, încet au dispărut cu toţii...


Casa scării e îmbrăcată în întuneric. Număr opt paşi şi introduc cheia în broască. Trag puternic aer pe nas, în speranţa că mai prind ceva din prospeţimea iernii, din răceala ei. Nimic. Intru. Mă descalţ. Pornesc calculatorul. Nu mă mai gândesc la ea. Şi scriu despre tot ce nu mi-am amintit astăzi.
http://iesitdinminti.blogspot.com/2007/09/poveste.html

Sper sa treci pe aici si sa gasesti cadoul de la Mos Craciun .

DivShare File - Vanessa_Mae___Tango_De_Los_Exilados.mp3

Calfa artizanului abia isprăvise de dus baloţii de mătase pe punte, când cel mai mucios plod din port se opri gâfâind alături.
Era urgie şi îl chemau degrabă, aşadar calfa lăsă toate cele în grija hamalilor şi porni la pas prin port, străbătu apoi întortocheatele cotloane ale medinei şi se înfăţisă cu plecăciune artizanului.
Cârmuitorul cetăţii de granit avea trebuinţă de mătase la festivalul lui Ptah; însă, cu toată bunăvoinţa caravanei şi a deşertului, mătăsurile nu ar fi ajuns la vreme nici dacă ar fi pornit deja de aseară.
"Să trimitem ceaslovul oare, stăpâne", rosti calfa într-un târziu, "iar de nu ar ajunge mătăsurile la vreme, barem poveşti să fie". Artizanul se încruntă numai şi îşi strânse gura în muţenie.


Povestea somnului (cu întârziere )
În cuptor sfârâie claponul înconjurat de gutui, pe cuptor zace lenea la căldură şi trage cu urechea la bodogănelile piticilor.
Cu fesurile împinse pe ceafă cât mai departe de frunţile asudate şi cu mânuţele murate de apă, doi pitici răsucesc ştergare să usuce blidele curate.
Să tot fie vreo câteva ceasuri de când mâncaseră ultimii muşterii, iar turnul de blide soioase stătea sprijinit într-un băţ, gata să li se împrăştie peste fesuri.
Cum hărnicia la piticoţi e păcat de căpătâi, îţi mai stingeau năcazul cu hlizeli şi căscau des şi apăsat . De la o vreme se cam răreau hlizelile, dar să isprăvească de spălat blidele făcute turn, nici vorbă ...
Iar când ţi-era lumea mai dragă, toropeala mai dulce şi ştergarul mai moale, se punea lenea pe un strănutat, de săreau piticii pe sub fesuri!
Numai claponul, netemător de gutui şi de căldura, dormea şi dormea nădăjduind la mătăsuri pornite la drum către festival, într-o caravană.

Acest topic a fost editat de Fantasee: 7 Jan 2015, 01:40 PM

Fantasee!
Bine ai revenit la Han!

Erwin bine v-am găsit.

Între arătător şi degetul mare, Ptah măsura meşteşugurile fiecărei cetăti şi, după cum credea de cuviinţă, înmulţea roadele cele bune şi le stârpea pe celelalte.
Qadesh adunase comori nemaivăzute în atâta amar de vreme de adăpostit caravane, însă mătasea nu poposise în oraş încă.
Noul cârmuitor socotise că un festival mare în cinstea lui Ptah avea să-l mulţumească pe zeu. Apoi zeul ar fi înmulţit roadele, iar zece baloţi de mătase ar fi devenit o mie!
Astfel, artizanul avea datoria să trimită mătasea la vreme pentru festival; treabă cum nu poate mai uşoara dacă ar fi pornit la drum anul trecut.
Calfa cugeta ursuz cum să tragă timpul binişor prin urechile primei cămile, apoi să-l împletească şi cu noduri, iar când ajungea la marginea ultimei secunde, ultima cămilă a caravanei să se fi adăpat de mult la Qadesh.
Porunca artizanului se cerea împlinită numaidecât, mai ales că artizanul dorea să petreacă viaţă lungă înainte.
Până să isprăvească de răsucit buclele timpului, calfa trimise veste negustorilor din Quadesh să adune ceaslovul: o hârţoagă mare şi urât mirositoare, plină cu mâzgăleli felurite scrijelite pe pielea mieilor nefătaţi.
Iar fiecare foaie de mâzgăleli se afla învelită în mătase şi apoi împăturită în ştergar de in gros, apoi dosită bine prin rufăria oarecărui scrin de prin oarecare case din felurite cetăţi. Când erau la un loc toate foile legate în ceaslov făcea cam cât un balot de mătase - bun de mai nimic în ochii cârmuitorului, dar mai bun decât nimic pentru faima artizanului.

Cerând adunarea ceaslovului calfa trezise, fără să vrea ori să ştie, cele treizeci de vrăjitoare mici şi ciufulite ale deşertului, şase şoimi, un şarpe sfătos şi patru pietre din oaza Bahariya.

"Și sfioasă, Sheherezada tăcu."
Așteptăm continuarea!

Şarpele sfătos hodinea adesea sub una dintre cele patru pietre trezite deunăzi în oaza Bahariya. Cu celelalte trei nu avea treabă vreodată, astfel că nu putea pricepe ce pricină le-o fi făcut şi pe ele să se trezească. Ca toate pietrele, ele rămâneau adesea nemuritoare şi pe cât posibil reci, ca toate bucăţile de meteorit nobil. Piatra cu care avea treabă adesea şarpele sfătos era mereu încinsă, modestă şi poseda aleasa calitate de a se ciufuli ori de câte ori uneia din cele treizeci de vrăjitoare mici ale deşertului îi venea teribila poftă de a-şi croi opincuţe din chelea oarecărui şarpe sfătos.
Din această pricină, şarpele sfătos preţuia nespus de mult vremea hodinei sale.

Cea mai îngrămădită dintre cele treizeci de vrăjitoare mici şi ciufulite ale deşertului fusese cândva culeasă în gheare de un şoim şi purtată departe peste dune, cale de cinci zile şi cinci nopţi. Nu s-a zbătut defel căci trăgea nădejde în taină că ciudata-i caravana fusese poate trimisă de vreun neasemuit prinţ care ... şi care ... pierzându-şi astfel bruma de înţelepciune şi hlizindu-se năroadă. Însă şoimul o scăpă din gheare în cea de a şasea zi, iar vrăjitoarea se prăvăli buluc din înaltul arşiţei peste o piatră prăjită de soare. Un şarpe ştirb i-a urat bun sosit şi a poftit-o sub piatra lui la hodină. Când s-a mai întremat, vrăjitoarea s-a întrupat într-un trifoi roz şi a aşteptat, iar în ziua următoare o oaie a păscut trifoiul în primul smoc de iarbă al dimineţii.
Apoi oaia a fost sacrificată petru pielea mielului din pântec - iar după uscare şi tăbăcire, pe noul pergament s-a scris întâia pagină a unui ceaslov. Scribul însemnase un trifoi în stânga jos, din pricini neînţelese.
Multele pergamente asemenea au fost cusute în ceaslov, iar apoi desfăcute şi risipite, ascunse care încotro în toate colţurile regatului când era trebuinţă să scape de la faţa focului.
Fiecare păstrător al unui astfel de pergament avea un şal de mătase, în care petrecea pergamentul înainte de înfăşurarea în ştergarul de in gros.

Artizanul nu cunoştea taina ajungerii mătăsii la păstrători, dar pesemne că unul dintre ei era tot atât de bătrân ca şi timpul, mai mult pesemne era şi în apropierea cârmuitorului cetăţii de granit.
În negustoriile din tinereţe, artizanul întâlnise mătasea printre mărfurile unui negustor din alt tărâm. Din pricina mătăsii se pricopsise şi cu un prieten bun, Quazaz - un omuleţ tuciuriu, vorbăreţ şi tare vesel defel.
Turuia zi de vară până-n seară şi vindea baloţi de mătase pe cât de repede turuia. Preamuta lui soţie zâmbea sfioasă plecându-şi ochii adesea către mânuţele gălbui cu care desfăcea curcubeul mătăsurilor.
În regatul părintelui său, mătasea era ţesută şi vopsită chiar lângă livada de duzi în care copilărise.

Luăm pauză între povestea egipteană şi cea chineză ca să aşternem poveşti restante.

Despre bătrâneţea timpului - poveste modernă cerută anonim
Fiecare felie de timp petrecută aşternuse câte o poveste nespusă peste toate cele istorisite zilnic. Cuminţi sunt toate poveştile nespuse, însă nerăbdarea timpului ce vine le obrăzniceşte într-atât că nu mai este vreme de tăcut.
Rogu-te deschide-ţi sufletul către tine şi spune-ţi adevărurile, leapădă-ţi zdrenţele şi opincile, rămâi cu tălpile goale şi păşeşte lângă basmul sfios de la poartă.
Vremea poveştilor e veşnic acum, locul e aici, istoria e a ta. Timpul din lumea-ţi zilnică nu poate ofili vreodată şi sufletul.
Păşind iarăşi în Regat, găseşti toate aşa cum le-ai lăsat.


Povestea cămării de îmbăiat
Ţolul de coade e împins cu talpa goală până-n hârdău, iar basmaua de in e aninată-ntr-un cui sub ferestruică. Boarea rece a primăverii zgribulise chelea Pirandei, care-şi ţuguiase gura amarnic şi-şi lungi funinginea de la ochi cu dosul palmei. Călcă apăsat în fiertura de ierburi, în vreme ce aburii îi mai încălzeau sufletul. Începu să-şi spele grijile gândind la ce va spune Magicianului la nămiez. Piticii pregătiseră conacul, bucătăreasa încinsese ceaunele, zmeul, fierarul, orbul, clopotarul şi alţi viteji şi neasemuite zâne erau în cămări, balaurul se cuibărise iară după sobă spre deznădejdea motăniciului tărcat... dar nici urmă de nebun. Pe unde-o hălădui? Prinsă-n griji, Piranda nu băgă de seamă la ghemotocul de întuneric ce se trăsese aproape de hârdăul în care se îmbăia.
Cum îl zări în coada ochiului, dădu un chiot mut şi rămase cu ochii fixaţi pe ariciul sfios.
-Ţe-ai vrea, ză mi te ztrig ca ţă nu te ţparii când viu? Chioaro!, bombăni ariciul.
Piranda îl stuchi, mai degrabă de jale decât de deochi.
-Du-mă la bucătăreaţă, am o vorbă ţă-i ţpui. Are ţă vie prăpăd, veţi tu.
Piranda sări spărietă din hârdău şi, cu zoaiele şiroindu-i din cămeşă, culese lighioana ţepoasă de pe podele. Îşi petrecu basmaua pe sub fălci şi peste ceafa cu coade grele şi ieşi înspre bucătărie.

Ariciul povesti bucătăresei ce aflase între timp. Nu că ar fi fost el fricos, dar bucătăreasa devenise surdă de-o ureche şi nu prea mai auzea cum ar fi trebuit.
Nici nu se prea grijea prea mult de neajunsurile regatului, astfel că nu băgă de seamă la ţâţâielile ţeposului.


Răvaşul legat fedeleş cu fiong arămiu zăcea încă în cufărul Magicianului, dar miasma de cimbru i se pierduse demult. În locu-i, o tămâie grea te pălmuia peste nări de cum ridicai capacul, fără şagă şi fără ocol.
Piranda aflase că taina cetluirii cu ceară neîncepută fusese scrijelită în acel răvaş, dar chiar şi pentru o ţigancă mută şi băgăcioasă cum se afla, putoarea era prea anevoios de îndurat.
Merse dar la regina albinelor să-i ceară socoteală despre taină, pe drum rupse niscai flori din ograda conacului şi le legă fedeleş cu borangic scump.
Barem dacă se supăra gângania, le dădea foc şi o ameţea un condac, taman cât i-ar fi trebuit ca să se scape fugind. De urlat n-ar fi putut, ţii matale minte că Piranda noastră era mută.
Lăsase de ceva vreme în urmă satul cel mare al sărăciilor, când, în loc să cotigească pe cărarea dreaptă spre stuparniţă, merse după mirosul amar al aducerii aminte şi dădu bot în bot cu frâul necetluit al calului năzdrăvan. Se spărie într-atât că uită să mai dea afară aerul din piept şi se albăstri amarnic.
Făt-Frumos lăsă dârlogii şi strigă la ea cât putu de tare:
- Cască ochii, fomee, şi calcă drumul, nu drumeţii! şi se holbă la ea-ntr-o parte, scârbit.
Însă tăgădui o clipă curios, iar ochii cei negri ai Pirandei se înverziră de spaimă. Îşi găsi pietrele de ghicit în săculeţul de la brâu şi le întrebă dacă avea să moară azi.
- Oleacă numa' o să mori azi, răspunseră pietrele în gând. Şi ce-ar muri azi, mort are să fie în vecii vecilor.

N-am să vă spui toată povestea sfadei Pirandei cu Făt-Frumos, fiindcă fu neguroasă şi degeaba. Piranda rămase zăluda conacului, de-a pururi necosânzeană.
Iar Făt-Frumos rămase sclav la stup şi acolo l-aţi afla şi astăzi, dacă nu o fi nimerit între timp altă taină a cetluirii, ori dacă harnicele slujnice ale stupului nu l-or fi cetluit asemeni unui trântor.

A răsucit cheia de două ori în cerul înstelat şi o portiţă se desfăcu ruginit la stânga, lăsând loc ochilor să cuprindă deşertul cel larg.
A călcat apăsat înăuntru, nădăjduind cu toată fiinţa sa că în acel loc avea să-şi găsească moartea îndelung dorită.
Aşa a ajuns tuciuriul Quazaz în regatul ridicătorilor de ziduri zadarnice, al băutorilor de apă fierbinte cu frunze şi, totodată, al celor mai mute soţii pe care şi le-ar putea dori cineva vreodată.

Tot căutându-şi sfârşitul încoace şi-ncolo, Quazaz cel vorbăreţ nu găsi pe nimeni dispus să-l scurteze de cap, de nas sau barem de vreun degeţel.
Necăjit, se duse printre stâncile unde se adăposteau fazanii şi se hotărâ să se lase muşcat de o şopârlă peste noapte. Începuse să se lase înserarea, vântul se mai domolise, iar lacrimile lui Quzaz se uscaseră demult. Foamea îl trăgea de maţe grozav şi începu să se gândească să halească el totuşi o şopârlă înainte să moară. Îşi făcea curaj să scoată cuţitul de la brâu şi să-l ascută pe o piatră, când observă că la patru paşi de el era aşezată o fată din cele mici şi mute ale ridicătorilor de ziduri. Mânuţa ei gălbuie îi întinsese un pumnal, înfăşurat într-un şal de mătase.
Hotărât să nu mai scoată nicio vorbă înainte să moară, Quazaz lua pumnalul cu teamă şi începu să se întrebe cum ar fi putut să mulţumească fără vorbe.
Dar nu apucă să găsească o cale că se şi trezi din somn şi sări ca ars într-o parte. O şopârlă îl găsise întâi, pare-se, şi-l mestecase zdravăn de un picior.
Căzu moale înapoi pe piatra pe care adormise şi şopârla îl mai muşcă de pântec şi de ceafă. Quazaz zâmbea fericit: iată moartea sa, o fetiţă gălbuie, mută, care-l legăna în aşternut de mătase.

Când se trezi iarăşi, câteva anotimpuri mai târziu, fata cu mătăsurile nu se vedea prin preajmă şi un miros greu de ierburi fierte îl strângea de gât cât să-i tragă afară tusea.
Quazaz se ridică cu greu şi îşi turnă în cap apa din ceanacul de lemn de lângă pernă. Preţ de o clipă îşi prinse ochii în luciul apei: părul său era albastru ca solzul şopârlei, iar ochii străluceau oblic.
Tuciuriul se gândi că nu murise încă şi găsi de cuviinţă să se scoale din aşternutu-i de mătase să-şi caute iarăsi moartea.

Micuţa gălbejită fusese vândută slugă la ţesătorie în vremea celuilalt nobil.
Tot ce ştiuse să facă până atunci era să lucreze în câmpul de orez toată ziulica, iar seara să fiarbă doua mâini de orez pentru a supravieţui nopţii.
La ţesătorie învăţase să înşire la rând coşurile pentru ţesători, să ducă în livadă coşurile goale, să privească pe furiş pe sub gene şi să fure.
Nu mult, o oră sau două acolo, îndeajuns cât să ţie minte că dincolo de livadă şi de ţesătorie se aşterneau zidul cu foişoarele, soarele şi noaptea. Nu vorbea nimeni cu ea sau despre ea, aşa că după câţiva ani uitase cum să rostească orice.
Urâtul cu piele neagră pe care îl găsise jumate mort printre stâncile fazanilor stăruise să fie primit la ţesătorie, dar nu l-au lăsat, ca nu cumva mătăsurile să-şi piardă culoarea.
Se uitau toţi lung şi vorbeau de el doar din priviri scurte şi joase, mai ales seara când punea un praf galben în orez şi mânca de parcă cine ştie ce minune îi dăduseră străbunii.
În ziua anului nou, pe când toţi erau la piaţă să joace dragonul, Quzaz îi înapoiase fetei pumnalul înfăşurat în mătase ... pătată cu prafurile cele galbene, cum altfel!

N-am să vă spun toată povestea lui Quzaz în regatul ridicătorilor de ziduri zadarnice, fiindcă fu lungă şi plină de bogăţii nespuse, cum mătăsurile galbene se vindeau scump în fiecare an şi nimeni înafară de Quzaz nu avea vopseaua cea neasemuită. Într-altă noapte cu stele dese, desfăcu portiţa ruginită la dreapta şi călcă apăsat dincolo, abia ducându-şi cocoaşa grea de baloţi de mătase. Atât de grea, încât nici nu observă că fetiţa cea mută se cuibărise printre baloţi, cu tot cu pumnalul ei.

Trezindu-se în dimineaţa următoare, Quzaz nu sări drept în picioare aşa cum făcea de obicei.
Se uită grijuliu în jur, atât cât putea pe sub genele îngreunate de soarele care răsărea. Văzu norul gălbui de mătase cum se ridica din baloţii pe care adormise şi zâmbi în sine, cu gândul la bogăţiile pe care le va aduna curând şi în acest regat.
Mintenaş i se strânse zâmbetul la loc de cum dădu cu ochii de micuţa gălbejită, care îşi strânsese picioarele sub fuste şi se ruga în felul ei către văzduh. Departe fusese de Quzaz orice gând de-a aduce cu sine aşa fiinţă de dincolo, dar acum că nu se mai putea duce înapoi, nici de ea nu avea scăpare. Sări deci în picioare, îşi urcă în spate baloţii de mătase şi porni repejor spre cetatea de granit. Nu se uită înapoi, dar ştiu degrabă că micuţa musafiră pornise după el.

Ajuns în cetate se opri la piaţă şi căută de vorbă cu negustorul de pânzeturi.
Trăgea nădejde că acela i-ar da un preţ bun pe mătăsuri, iar apoi şi-ar putea vedea el liniştit de negoţul cu bere ca şi până atunci.
Dar negustorul de pânzeturi nu cunoştea mătasea şi, precaut, nu dori să o cumpere. Quzaz îi oferi în dar un balot şi îi spuse să facă din el haine pentru soţiile sale. Promise să se întoarcă la negustor la următoarea sărbătoare ca să afle dacă hainele din mătase erau pe placul purtătoarelor.
Ieşind apoi din piaţă, Quzaz îşi găsi musafira înconjurată de neguţătorii de sclavi care, curioşi de înfăţişarea ei neobişnuită, doreau să o cumpere la un preţ bun. Micuţa tăcea mâlc şi împietrise, iar Quzaz începu a cugeta cărui neguţător să o vândă cât mai degrabă. Se tocmise bine cu unul dintre cei mai pricepuţi şi erau cât pe ce să bată palma, când o slugă de-a cârmuitorului cetăţii de granit îi întinse o pungă grea de dinari. Neguţătorul cel priceput se retrase cuviincios, iar Quzaz nu ştiu ce să spună ... pentru prima dată de când dobândise darul vorbitului. Obiceiul locului era că orice înţelegere negustorească era mai puţin bună decât cea pe care ai fi putut să o faci cu cârmuitorul cetăţii. Dar punga de dinari era atât de grea că s-ar fi putut cumpăra zece micuţe gălbejite, pe puţin! Quzaz începu să socotească butoaiele cu bere pe care le putea cumpăra şi nici nu băgă de seamă că marfa şi cumpărătorul său se pierduseră deja în viermuiala pieţei.

În lunile următoare, Quzaz vânduse mai multe butoaie de bere decât crezuse vreodată că existau sub soare.

Felurite caravane care treceau prin cetate cumpărau din ce în ce mai multă bere de la el şi i se dusese vestea şi în cetăţile alăturate.
Decuseară îi sosise poruncă pentru 20 de butoaie de bere pentru caravana lui Samir, care avea să le ducă în cetatea alăturată pentru festivalul lui Bast.
Quzaz îşi făcea socotelile şi zâmbea mulţumit. Avea să pornească dimineaţă către fermă să guste berea, să cântărească ovăzul în palme şi să mai audă aerul vesel al râului.
Gândind după miasma opaiţului nici nu-l stinsese de multă vreme, când servitorul îl trezi speriat. Trimiseseră după el de la cârmuire şi fără ocol avea să se înfăţişeze degrabă.

Ajunse în zorii zilei la vila cârmuitorului şi i se aduse apă să-şi facă cele trebuincioase.
Apoi i-au adus ceai şi fuul, smochine cu fistic şi miere de salvie. Mai mult de frică decât de oboseală nu se atinse de nimic şi stătea cu inima-n gât să-i spună careva ceva.
Sfetnicul cârmuitorului veni apoi şi vorbi cu el jumătate de zi. Când sfârşi ce avusese de înşirat, Quzaz era mai mult mort decât viu.
Aceasta era îndelung aşteptata zi a morţii sale, când tot ce era, ce avea şi ce făcuse nu mai erau cu putinţă... de mâine avea să planteze duzi în deşert, să ţeasă mătăsuri galbene şi să-i dăruiască mulţi plozi gălbejitei de-i ţinuse calea în celălalt tărâm. Şi astea toate numai fiindcă nesăbuita îi arătase stăpânei sale pumnalul înfăşurat în mătase pătată.
Nu se gândi s-o sfâşie pe gălbejită, s-o dejghioace cu pumnalul şi să-i tragă afară maţele, nu.

Deloc. Gândi că avea să fie din cale afară de bogat şi că nu avea să mai poată bea bere niciodată.

Trecură ani şi Quzaz şi preamuta lui soţie aveau cele mai frumoase mătăsuri cale de zece caravane. Cârmuitorul cetăţii murise demult, iar fiul său îl luase pe Quzaz de sfetnic.
În dimineaţa aceea Quzaz află că fiul unui neguţător din altă cetate avea să fie oaspetele stăpânului său. Tânărul oaspete era un renumit artizan al cărui nume nu-l rostea nimeni nicicând.
Din mâinile lui ieşeau cele mai iscusit dantelate săbii, iar în zilele care urmau Quzaz avea să-l vadă făurind astfel de minuni pentru cârmuitor.
Quzaz îşi amintea o poveste pe care o spuneau în casa părintească femeile cele clevetitoare ale bucătăriei despre tatăl acestui artizan, neguţătorul: fusese mare hoţ şi în urma sa sămânţa cea neagră de luptă încolţea întotdeauna.

Quzaz petrecu caravana cu privirea câteva ceasuri bune, până când, împletită în şerpuirea dunelor, nu mai putea fi zărită din grădina în care se afla.
În cei trei ani care trecuseră de când cârmuitorul cetăţii îl găzduise pe artizan, cetatea îmbătrânise trei secole în bătăliile care urmaseră.

Quzaz însă nu-şi întâlnise moartea între timp, doar că acum era mult mai bogat. În primul an de bătălie, cârmuitorul pierise după o boală scurtă adusă de o rană urâtă.
În al doilea an, cetatea sărăcise cumpărând toate săbiile pe care le făcea artizanul şi tot nu prididise cu năvălitorii.
În cel din urmă an, Quzaz se îmbogăţi peste poate, vânzându-i artizanului mulţi baloţi de mătase pentru găzduirea unei neasemuite cărţi pe care artizanul o preţuia nespus.

Înainte de a aşterne poveştile cerute, încheiem aici povestea lui Quzaz şi a mătăsurilor sale care au continuat să îi aducă bogăţii şi să-i ducă vestea în nenumărate cetăţi.


Povestea tichiei din ghindă

Neştiutor de surzenia bucătăresei, ariciul ieşi de la conac mulţămit că ajutase olecuţă la descâlcirea iţelor regatului.
Îşi trase tichia din ghindă drept umbrar peste fălcuţe şi porni pe poteca dinspre munte.
Ori de câte ori pornea la drumuri lungi, tichia îi fusese adăpost şi o purta cu mândrie, ca pe un scut, fiindcă o primise în dar pentru ajutorul dat unui viteaz.
Îl găsise ferecat într-o pivniţă din inima unei cetăţi netrebnice şi-l ajutase să-şi sfarme lanţurile aducându-i iarba fiarelor. Însă odată ferecătura spartă, viteazul nu izbuti să iasă din temniţă căci uitase să meargă, să vorbească şi să viseze.
Lanţurile cetăţii fuseseră slabe pe lângă cele ale obişnuinţei care îl năpăstuia biruitoare.
Pe dată pornise ariciul la conacul cu poveşti şi, odată ajuns, nu se opri să-şi tragă sufletul de lighioană harnică, ci mersese numaidecât la bucătăreasă şi-i istorisise birul viteazului.

Însă nu doar mai surda ci şi uituca de bucătăreasă nu luă aminte la bazaconiile aricicului şi se întoarse în bucătărie la ale sale.
Piticii dejghiocau mazăre de zor, Scufiţa pisa usturoiul de duduia masa, iar motăniciul tărcat torcea niznai, cu ochiul şugubăţ la peştii grăsuni care sfârâiau pe vatră.
Bucătăreasa îşi trase un scăunel sub geam şi prinse a jumuli cu năduf la claponii care îşi aşteptau sorocul pentru cuptor.
În odăi, Piranda şi fiica Fierarului scutură colburile şi înfoaie perinile. Balauraşul îşi vâră coada pe fereastră şi le dă hărnicuţelor snopi serioşi de levănţică legaţi fedeleş de gheruţele iscusite ale lighioanei cu limba roz.
În bătătura conacului, Pădureanca şi Zmeul au bătut ţăruşi de toate felurile şi au încropit mese şi laviţe pentru toată suflarea.
Magicianul avea să vie pe seară să numere butoaiele şi să guste vinurile, iar apoi n-aveau decât să sosească muşterii.
Din şapte regate primiseră carte că feluriţi menestreli şi lăutari aveau să poposească la conac numaidecât, în drum spre regatul de miazăzi în care erau tocmiţi să veselească nuntaşi.

Se asteapta a se intampla "Povestea magicianului din regatul de catifea " - ceruta de anonim - adica de mine . Multam frumos !

Îţi mulţumesc pentru vizită, brazen.

Povestea magicianului din regatul de catifea

Călătorul se rătăcise şi umbla în neştire de zile întregi, dar abia când păşi în luminiş îşi dădu seama că nu mai putea găsi cărarea.
Căuta cu privirea un loc să se aşeze ca să-şi isprăvească merindele, când neatent de oboseală şi vrăjit de trilurile codrului, călcă apăsat în capcana ascunsă sub frunzele uscate.
Un hău imens se desfăcu dedesubt, dar călătorul nu căzu. Rămase curios, privind atent la puţul de teracotă care îl poftea să-şi găsească sfârşitul în măruntaiele sale.
Cum sta şi se minuna dacă să cadă au ba zări o luminiţă licărind într-o firidă a teracotei. Păşi curios în firidă şi, urmărind opaiţul în întuneric, ajunse nas în nas cu o glugă de catifea.
În loc să se teamă, călătorul pufni şăgalnic. Cuprinse catifeaua cu braţele, căutând să pipăie trupul dinauntru. Dar rămase cu catifeaua grea în braţe fiindcă magicianul care îl ademenise acolo se ţinea mereu de şotii.

Regatul de catifea este, în întortocheata lume a poveştilor, singurul loc din în care se poate rătăci oricine, dar înafară de magicianul său, nimeni nu-şi poate face acolo culcuşul.
La sud regatul se învecinează cu copilăria. La nord, se învecinează cu nepăsarea. La vest găseşti regatul pisicesc, al cărui cneaz împărţise aceiaşi maeştri cu magicianul regatului de catifea.
La est regatul se învecina firesc cu Soarele, cu Luna şi cu toate stelinele şi steluţele pe care le prinde vreodată cerul în braţele sale.

Ori de câte ori calcă în întuneric şi nu-şi zăreşte opaiţul, oricare călător are în braţe catifeaua cea grea, parfumată mereu altfel, dar atingându-l mereu la fel.
Magicianul nu se ascunde, vrea doar să-i privească pe călători chiar dacă ei nu-l zăresc. Într-o zi unul dintre călători avea să înţeleagă că magicianul nu doar că nu se cunoştea pe sine, dar nici măcar nu bănuia că era magician.
Însă tocmai acel călător înţelegător s-ar fi putu dovedi a fi şi cel mai fricos dintre toţi. Magicianul ar putea rămâne ascuns pentru totdeauna, alinat doar de unicul său prieten, cneazul regatului pisicesc.


Povestea crudă a adolescenţei - cerută anonim

În fiecare zi, alegerea era să fie dăruită zilei de mâine hărnicia cerută pentru azi. În fiecare noapte, visarea era în afara somnului, în ultimul stop de băut, în fumul ţigărilor trase până la filtru.
În fiecare moment de nesiguranţă întrebările erau despre viitor, niciodată despre trecut sau despre prezent.

Brusc nu mai ştiai răspunsul la întrebarea 'ce vrei să te faci când vei fi mare?', însă îţi doreai violent să te faci mare odată.

Acum, că te-ai făcut mare, ţi-e dor de zilele când faptul că alegeai greşit, că dormeai rar şi că îţi puneai întrebări puţine era doar un alt motiv de dojană.
Acum, că ai absolvit adolescenţa cu brio şi ai uitat de frământările ei, de amiciţiile de atunci şi de locurile în care erai primit fără să faci eforturi deosebite, întrebarea este 'ce vrei să mai faci cu viaţa ta'.
Indiferent ce răspuns dai, acum ştii că vine repede vremea în care vei uita şi de maturitate cu toate ale ei.
Fă acum ceva ca lacrima să nu fie răspunsul întrebării următoare 'ce ai făcut cu viaţa ta' şi fereşte-te să faci pe cineva să te întrebe 'ce ai făcut cu viaţa mea'.

Multumesc!

La numărătoarea Magicianului ieşiseră prea puţine butoaie pentru alaiul de călători aşteptaţi. Cum vinul era tare şi bun, Tălâmbul şugui să fie înmulţit cu nişte bărdăci de apă de izvor. Dar Fierarul, ursuz în ziua aceea, îl petrecu frumuşel pe după grumaz şi îl huşui în grajd la adăpat caii. Dacă tot era aşa mare meşter la licori ...
Gătaseră toate pregătirile, mai rămăsese înmiresmarea încăperilor şi pânda după stejar.
Adică un piticuţ avea să şadă cocoţat în vârful stejarului şi când zărea primul nor de praf ridicat în trecătoare avea să scape un măr roş în tichia piticului culcat la rădăcina stejarului.
Ăsta din urmă, mai zdravăn şi mai vioi avea să dea fuguţa până la conac şi să urle, cât l-or ţine toate cele, vestea sosirii primului călător.

Piranda puse braţul Orbului pe umărul ei şi-l porni la plimbare prin odăile conacului.
În urma lor, fiica Fierarului scrijelea pe răboj spusele Orbului şi avea să le ducă apoi Pădurencei ca să-i deie leac.
Păşind în iatac, Orbul adulmeca numaidecât aromele, iar dacă erau nelalocul lor spunea fetei.
Câteva ceasuri mai târziu fiica Fierarului porni spre casa Pădurencei să afle ierburi de leac pentru iatacurile rău mirositoare.
Întră ruşinoasă în casa Pădurencei, împingând cu băgare de seamă uşa de stejar greu.

- Bun sosit, râse Pădureanca văzând-o, ia de şade.

Şi îi arătă laviţa împovărată de aşternuturi din lână groasă. Fata fierarului cercetă cu privire cuminte toate ungherele bucătăriei, de parcă ar fi căutat să-i afle toate tainele.
Pădureanca luase răbojul şi-l citea cu luare aminte, pufnind din când în când sau zâmbit pe sub mustaţa-i sfioasă.
Ieşi în cămara din spate şi, după cotrobăială prin coşuri şi ulcioare, aduse fetei felurite ierburi legate şomoiog cu sfară şi câteva clondire cu dopuri din cocean.
Când ajunse cu leacurile la conac şi păşi în bucătărie, fiica Fierarului se pomeni cu puzderie de ochi aţintiţi asupră-i.
Piticuţul abia ce năvălise urlând că sosea primul călător, iar felurite cămări de dormit şi iatace aveau trebuinţă de împrospătare!

Piranda îi smulse leacurile din mână şi numaidecât un iureş de pitici, balauri şi alte vietăţi se porni spre iatace.

Bucătăreasa ieşi în bătătură şi îşi netezi şorţul privind lung în colbul potecii, gata de oaspeţi.
În sala cea mare a conacului, Orbul se trăsese în colţul său, iar Piranda porni să umple ulcioarele cu vin.
În bucătărie, un pitic setos se lupta cu polonicul din găvanul cu sirop de soc. Plănuia el să dea peste cap un sirop cu apă de izvor înainte să ajungă vreun muşteriu în sală.

Ne poți spune povestea Samuraiului Pianist ce-și părăsește satul? Mulțumesc.
(Numele poveștii încă nu e cizelat)

Îţi mulţumesc pentru vizită, Data'q.

Povestea Samuraiului Pianist ce-și părăsește satul

Degetele frânte ale Pianistului se vindecară într-un târziu, dar muzica lor rămase departe de cea din suflet.
Micul său public din marele sat începu a se strâmba la fiecare notă falsă, până când într-o zi izbucniră în râs de-a dreptul.
Era desuet în moralitatea sa, începuse să cânte prost - ce dacă el cântase gratis întotdeauna?
Pomana nu mai era acceptată, era dezbătută şi declarată insuficientă chiar de către cei mai flămânzi milogi.

Cu inima mai frântă decât degetele, pianistul îşi părăsi satul şi porni la război, dornic să-şi uite lumea şi să-şi croiască altă potecă.
Deprinse o artă nouă, construi o viaţă nouă pentru care muncise din greu şi astfel ajungem în ziua în care stăpânul ţinutul îl numi Samurai.
Îmbătrânit, îşi petrecea serile învăţându-şi nepoţii să atingă un pian şi îşi alina dimineţile plimbându-se pe malul lacului.
Într-o dimineaţă zări o licărire sub o piatră de pe malul lacului. Ridicând strălucirea aceea, citi pe solzul sirenei un mesaj din adâncimile lacului.
Înţelese numaidecât că o vietate nevăzută îi aducea ofranda timpului şi primi să se întoarcă în satul tinereţii, chiar şi pentru câteva clipe.

Cum ieşi din trecătoare, văzu un piticuţ cu picioarele la spinare, ridicând un nor de praf în urmă-i. Conacul şi curtea sa erau neschimbate, iar Bucătăreasa îşi făcuse o mână streaşină la ochi.
Nesuferit obicei, gândi Samuraiul, şi ridică de pe pajişte câteva floricele.
Pentru o clipă doar se zări pe sine într-o boabă de rouă şi simţi cum anii i se scurseră prin vene şi prin oase şi dispărură în argila drumului.
Era din nou flăcăul cel vesel, lăutar şi cântător, mare maestru al vorbelor de duh. Nu mai avea nimic din Samuraiul care primise învoiala cu sirena lacului şi care abia ce călcase prin trecătoare.

Şi în vreme ce conacul forfotea cu pregătiri pentru primul său călător iar un piticuţ dădea peste cap un sirop cu apă de izvor, Samuraiul Pianist ceru solzului să-i dea calea întoarsă.
Nu fusese o ispravă să primească ofranda timpului, dorea să se întoarcă în regatul samurailor. Curând avea să fie seară şi îl aşteptau nepoţii.
Dar solzul îi scăpase din coif în trecătoare şi fusese găsit de arici care se gândea cum să-şi facă din el streaşină la tichia din ghindă. Călătorul înghiţi în sec şi păşi înapoi îngrijorat.

- Da ci faci, se răţoi Tălâmbul cu năsucul sprijinit de pervaz şi cu ochii aţintiţi la primul călător, ăla dănţuieşte pe-acolo? şi se hlizi nărod. Fără noi?!
Scufiţa veni fuguţa la geam lângă Tălâmb şi se uită lung la călător. Trase aer să spuie şi ea ceva, dar mai tăcu vreo câteva clipe. Apoi dădu un ghiont Tălâmbului:
- Duc eu pâinea şi sarea dacă porneşti tu hora ca să nu dănţuie singur! şi înşfăcă ştergarul pregătit în adins, ieşind în întâmpinarea călătorului.

Multumesc mult, Fantasee...

Piticul setos băuse lacom apa cu sirop, lustrui mustăţile dulci pe cusăturile înflorate ale cămeşii şi, îndreptându-şi fesul ceremonios, trase după sine un săculeţ cu nuci.
O şi umflase râsul pe Pirandă când îl văzu aşa serios şi-l ajută să răstoarne nucile pe masă, în strachina Orbului. Acesta o trase de mânecă să-i povestească ce vedea pe geam.
Dar primul călător intrase deja în sala cea mare şi se aseză taman la masa Orbului, alegând vreo câteva nuci pentru pita sărată dată de Scufiţă.
Când Piranda îi puse dinainte bărdaca de vin, dădu cu ochii de Tălâmb care gâfâia cu limba scoasă de-un cot şi îşi trăgea sufletul pe laviţă lângă Orb.

Bucătăreasa aduse pe masă brânza şi ceapa, un ceanac de păstăi cu mărar şi usturoi şi o zeamă de găină grasă.
Într-un colţ al sălii, Balauraşul s-a tolănit pe-o laviţă şi bate darabana cu gheroanele într-o tipsie lăutărească.
Piranda îi face semn larg de poftire la masă, dar novicele menestrel numai clătină din cap şi continuă ritmul leneş în tipsie.
Sfârşind sfârtecarea mămăligii cu aţa, Orbul trage alături o felie de brânză şi mestecă mulţămit.
Cuibărită în poala Pirandei, Scufiţa ronţăie un cartofior auriu şi se uită cruciş la Tălâmb, doar-doar l-o face să pufnească în râs.
Motăniciul tărcat îşi tocmeşte ghearele la căţărat pe ştergarul din fereastră şi înghite în sec aşteptând sosirea claponului răscopt.
Pescarul intră vesel şi le urează pohtă multă, trăgându-şi mustaţa de-o parte şi de alta a fălcilor arse de soare.
Zăreşte motăniciul atârnat şi nu lasă jos târna plină de peşti dănţuitori, ci o duce înspre bucătărie. Când iese înapoi în sala cea mare, Fierarul îi întinde o ţuică mare şi-l îmbrăţişează frăţeşte.

Se lasă seara peste conac, licuricii se aprind sfioşi pe potecă iar Pădureanca aprinde făcliile rostuite lângă mesele din bătătură.
Sosesc muşterii din toate colţurile regatului, ba chiar şi din toate regatele fără colţuri, se prind la snoave şi istorii, câţiva adorm cu nasurile în bărdăci.
Frigarea sfârâie deasupra focului cel mare din bătătură, iar Fierarul toarnă din când în când licori cu ierburi peste sfârâială.

Acest topic a fost editat de Fantasee: 24 Jul 2015, 05:17 PM

Ziua buna, Fantasee!

Am auzit ca in unele povesti exista sabii magice care pot si vorbi. Zmeul din poveste are un buzdugan magic. Ne poti povesti daca buzduganul are ceva de zis in afara de cele trei batai in usa si asezat cuminte in cui? Cred ca a vazut multe grozavii...




Multumesc mult

Buna domnita! Pot sa mai cer anonim o poveste sau nu ? In ea este vorba despre un purcelus gras arogant si chel . Oare exista ?

Vă mulțumesc pentru vizită Olaf și brazen
Cu drag voi scrie poveștile cerute în cel mult o săptămână, când îmi închei călătoriile.

astept - intre timp citesc 1001 nopti

Povestea buzduganului - cerută de Olaf



Multe fărădelegi atârnau de coada zmeului și toată suflarea avea cunoștință de ele, dar indiscreția nu era printre ele.
Din când în când își părăsea culcușul făcându-se că-și uită buzduganul atârnat în veșnicul său cui, cel de după ușă.
Nici nu se ferecau bine balamalele în urmă-i, că buzduganului îi și luceau ochii pe sub pleoape, la vreme pentru o rotire cuprinzătoare peste toate cotloanele iatacului. Cum nu-l zărea pe stăpână-su nicăirea, își împingea cușma cu țepi mai spre ceafă și se pornea pe ocărât. Molcom, în barbă așa, dar bombănea câte și mai câte cu glasu-i hodorogit:

- Așa, așa, bravo zmeu dumnevoastră, se porni el, la pocit năpârci și alte lighioane mi-s numa bun de luat și de pus la cazne.
Da când îi vorba de drăgălit domnițe, iei pofta din cuiu, lași buzduganul în loc și p-aci ți-i potecuța!

Oțărât, buzduganul săltă în cui, dar nu era chip să poată scăpa de după ușă.
Multe vitejii făptuise buzduganul și chiar cu și mai multe fărădelegi se lăuda Zmeul, dar pe toate-toate nu le știa nimenică.
Iar asta nu din pricină că buzduganul nu era poftit la toate aventurile zmeului nostru, ci pentru că cele mai de nepovestit nu se făptuiseră încă.
În serile lungi de iarnă, pe când Zmeul călătorește în regatul poveștilor lungi cât o zi de vară, buzduganul șade părăsit după ușă și bombăne câte și mai câte.
Nu îl poate auzi nimeni, dacă nu pui la socoteală slujnica șoricuță a cărei treabă nu se gată niciodată.
O dată, în veșnicele sale bodogăneli, buzduganul povestea isprava cerbului cu copite de cleștar.
Fusese tocmit să ducă vestiți lăutari la ospățul de nuntă de peste regate cu lăcate, iar Zmeul îi aținuse calea, cu gând să-l facă pastramă.
Dar cerbul scăpărase mintenaș din copitele-i de cleștar și porni a dănțui de stârni hohotele Zmeului.
Se cam zguduia pădurea de la o vreme, dar nu se știe dacă de râsul Zmeului sau de frumusețea Ielei care, tot dănțuind, lăsase să-i scape pielea-i cea de cerb.
Rămas cu gura căscată și cu dințonii pe afară, Zmeul abia dacă băgă de seamă că îi cam înghețase limba-n gură de uimire.
Noroc cu buzduganul care sărise mintenaș de la brâu și-i lecui Zmeului vreo câteva blagosloveli peste ochi de nu mai văzu nici Ielele de cleștar și nici cerbul și scăpă așadar de o soartă mult prea înghețată. Daaa ... și cât de vitejește sărise buzduganul atunci și ...

Noroc că slujnica șoricuță nu crede multe, înafară poate de istoriile măturoiului cu care deretică.
Dar buzduganul și măturoiul nu-și mai dau binețe de ani de zile, pe seama unei sfade cu o pânză de paianjen.


Iar în vreme ce buzduganul părăsit după ușa își varsă pelinurile, Zmeul se oprește într-un luminiș și se lungește la umbra unui brad.
Scoate din cămeșă o broșurică și, cu un braț sub cap, continuă citirea de unde rămăsese.
Pe copertă vezi cu litere de o șchioapă titlul Cum să îți dresezi buzduganul, ediția a 8 a, cu note de Păd ... Păl ... nu se vede de gheara Zmeului.

Povestea purcelușului - cerută de brazen

Da, există povestea purcelușului gras, arogant și chel.
Purcelușul însă nu mai există de mult timp, doar povestea a rămas din el.

Plină-i lumea de vise, dorințe și pofte, iar poveștile sunt asemeni lumii - ba chiar și mai și! A fost odată ca niciodată un prinț neasemuit de arătos, isteț și harnic.
Iar mai presus decât toate acestea, cuvintele îi erau ca mierea; nu dulci, ci potrivite oriunde. Atât mai rămăsese, să-și găsească degrabă o soție potrivită și să-și ia regatul în primire. De la străbunii săi avea în folosință o pictură veche, întunecată, pe care o ținea mereu la adăpost de lumină. Umbla vorba în regat că pictura avea să-i arate prințului chipul fericirii sale. Însă deși vorba care tot umblă le știe cam pe toate tot mereu, nu aflase încă despre nenumăratele chipuri ale picturii. Multe câteodată, alteori doar vreo două-trei, rareori doar una - însă mereu toate neclare. Uneori, în zilele în care pictura nu arăta vreun chip, prințul întâlnea în visele sale nenumărate domnițe cu chipuri neclare. Din când în când îi cădea dragă vreo astfel de domniță, dar nu izbutea vreodată să-și amintească de ea îndeajuns cât să pornească să o caute.
În fiecare seară, mergea la ospățul din sala tronului cel gol, bucurându-se de roadele pământului și gândind la ziua ce avea să vină.
Trecură nenumărate astfel de seri, până ce la capătul unor oarecare sute de ani, prințul găsi pictura cea veche transformată în praf și pulbere.
Iar prințul, în loc să priceapă că ajunsese la capătul viselor, continua să meargă la ospăț și să gândească la ziua ce avea să vină.
Înainte de somn, în fiecare seară după ospăț, desfăcea hărțile și ceasloavele, consulta instrumentele și nota coordonatele: absolut imperfecte.
Nici locul, nici timpul, nici chipul sau amintirea chipului nu erau perfecte. Încă.

Aici doica închidea cartea cu povești și, cu toate protestele micii prințese, o învelea pentru somn dulce până dimineață.
Când nu era chip să o convingă, îi dădea în brațe jucăria preferată: un purceluș grăsun din porțelan, chel și cam vorbăreț.
"Ce prinț, dragă, astea-s prostii de doică bătrână. Nu există prinți, iar dacă ar exista ar fi foarte nehotărâți. Tinerețea se ofilește în așteptarea lor. Iar eu sunt chiar aici: ia dă un pup."

(´(00)`)

Și mica prințesă îi dădea un pup dulce și adormea zâmbind.
Au trecut ani, mica prințesă se făcuse și mai frumoasă, își întâlni prințul și se căsători cu el.
Însă în loc să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți și să-și vadă de regat, se întristau din când în când și nu-și vorbeau prea mult.
Prințesa privea uneori cerul înspre care zburase purcelușul cândva pe când era micuță.
Și ori de câte ori zărea vreun purceluș zburând, gândea că era chiar jucăria ei preferată și era gata să-și ia zborul după el.
Dar nu o făcea, fiindcă nici coordonatele purcelușului nu erau perfecte, așa cum nici coordonatele prințului nu erau.
Seara, când venea vremea somnului, mergea în iatacul fiicei sale și nu-i citea nicio poveste. Nici nu îi dăruise vreo jucărie pe care să o poată prefera.
Dar noaptea, când mica prințesă fără povești și fără jucării nu putea dormi, vorbea cu umbrele de pe tavan. Îi deveniseră cei mai buni prieteni.

Foarte tare !!!! Multumesc cu plecaciune ! Te inseli doar intr-o privinta purcelusul acesta inca exista - este un plus pe care l-am primit cadou intr-o vacanta de iarna in Viena .

Cu drag, brazen.

Ooof... dupa 40 de ani iar m-am pus... Sheherezada... ce cu drag am citit-o fiind copil, mi-am si imaginat-o

Multumesc, Fantasee!

Cu greu mi-as fiimaginat ca zmeul nu se intelege cu propriul buzdugan - sau ca il lasa acasa!

Abia amurgise și licuricii clipeau pe marginea cărăruiei, iar mușteriii prind a-și depăna istoriile care se știa mai vorbăreț, iar cei mai obosiți ascultă mai cu luare aminte ori mai adormiți, golind bărdăcile și clefăind bucatele.
Însăși Scufița sprijinise coatele pe masă și-și împletise brațele, numai bine cât să adoarmă cu capul pe ele.

Fierarul și Pescarul se strânseră la sfat ferit de ochi curioși, dincolo de focul de sub frigare. Minunat de spusele fârtatului său, Pescarul își trăsese pălăria de paie pe ceafă și asculta nedumerit.
Cică primele rădvane încărcate cu lăutari și daruri făcuseră cale întoarsă odată ajunse la hotarul regatului de miazăzi. O turturică vorbăreață dăduse de veste când ajunse la conac arsă de sete în urmă cu câteva ceasuri.
Pescarul nu vedea ce pricină să fi fost aceea de au făcut lăutarii cale întoarsă de la hotar. Nici Fierarul nu știa mai multe decât glăsuise turturica, așa că se întoarseră la foc și la răsucit frigărui.
Pescarul rămase cu ochii ațintiți la focul aducerilor aminte; în tinerețea sa cei întorși de la hotar aduseseră-ndărăt pricină de sfadă și bătălie cu celelalte regate.
Cum era și el vechi, chiar mai vechi decât Pescarul, Magicianul avu același gând. Dădu să-și încrețească fruntea într-un cuget, când Aquarel i se împletici nărod dinaintea ochilor și-i întinse un răvaș de taină.

Odată despăturit răvașul, dădu cu ochii de ochiul roșu al lăcomiei, năclăit pe pânza încă umedă. Strânse răvașul pentru sine și porni agale în întunericul nopții proaspăt așternută peste vale.
Ajuns la ale sale, trimise corbi în cele opt zări să ducă vestea de bătălie celorlalte regate surate prinse în legământul sufletului. Acela era că oricare dintre regate ar avea lăcrămi la hotare să deie de știre celorlalte pentru sprijinire.

Povestea corbilor de taină (întâia parte)

Primul corb poposi lângă izvorul de foc topit din regatul înghețat. Lăsă răvașul pe tichia paznicului cu nas de păstârnac și-l urmări cum se prăvălea degrab către iglu.
Bombănind se trase mai încolo pe o creangă înghețată doar-doar nu s-o prăji la jăratecul izvorului. Și unde nu mai pui că avea și o căpățână de usturoi atârnată de gât ...

Cel de al doilea corb ajunse degrabă pe cărarea greșită, cum era chior pe-o parte și sur pe-aialaltă.
Dar vulturul magicianului prinse repede de veste și-l hușui înapoi pe drumul său. Așa că, după oarece orbecăială, poposi în peștera apelor galbene.
Lăsă răvașul sub mustața nutriei leneșe și-o urmări cum dispărea sub valurile perlate. Își sprijini șalele obosite de peretele peșterii și se bucură că nu ar fi putut zări vreo umbră.

Al treilea corb ajunse la orezărie înainte de zorii zilei. Lăsă răvașul pe sacul cel mai plin și-l petrecu pe șoricel cu privirea cum țopăi spre borta din hambar.
Se trase sub un smoc de paie și ațipi câteva clipe.

Al patrulea corb se roti vesel deasupra conacului și dădu buzna în iatacul bucătăresei, prin fereastra ascunsă de perdeaua umflată în boarea nopții.
Lăsă răvașul să cadă în coș peste ghemele din care șesea bucătăreasa și o privi cum, trasă la față și spărietă, fugi iute din iatac. Corbul se trase lângă turta cu nuci și o ciuguli obosit.

Cel de al cincilea corb scăpă răvașul din cioc peste iurta Zmeului. Privi buzduganul cum sări din cui și trase pătura din piele de capră de pe picioarele Zmeului ca să-i curme somnul.
Corbul se lăsă moale lângă hornul fumegând pe iurtă și râse în sinea lui de năpasta lui Fănel. Cum cine e Fănel? Al șaselea corb, firește. Dar el avea de dus degrabă un răvaș unui melc.

Povestea corbilor de taină (a doua parte)

Fănel lăsă răvașul melcului și se abținu cu greu să nu-și învârtă ochii peste cap de indignare.
Melcul nostru se afla, ziua-n amiaza mare, încă la cafea și își citea tacticos cea de a patra gazetă care anunța în alte feluri aceleași două știri ale mileniului.
Dar indignatul corb nu apucă să-și rotească oarece că de îndată răvașul fu ridicat de furnicuță, tocmită de mealcă în acest scop precis.
Și înainte să apuce corbul să citească trei cuvinte din gazeta melcului, furnicuța trimise alte trei surate de-ale sale să înfăptuiască cele trebuincioase.

Numai două zări rămaseră necolindate, fiindcă netrebnicii lor corbi nu se ținură de treabă.
Unul vându răvașul pe bani frumoși pe care-i bău la cârciuma din cătunul său, iar celălalt rămase pe crucea unui țintirim, croncănind verzi și uscate despre Magician.



Se mai despăienjeniseră ochii Magicianului, acum că primea înapoi saluturile regatelor surate și juruințe frățești de sprijinire.
Însă taman din regatul zmeiesc și din cel scufundat nu sosea vreo veste și multă trebuință și nădejde avea de la ele.
De la o vreme își trimise gândurile în alte părți și își văzu liniștit de ale sale.
Își luă traista cu cele trebuincioase, veșnic pregătită pentru călătorit printre lumi, și îl strigă în gând pe nevrednicul său fecior.
Porniră amândoi, umăr la umăr, spre poiana unde se adunau cu toți ceilalți. Merseră în liniște spre hotarul regatului de miazăzi, călcând hotărât prin aburii nopții.
Până ce nu se mai văzură deloc.

- Și acum noi ce o să facem? se smiorcăi Scufița, spărietă.
- O să facem ce-am mai făcut, glumi Zăpădoasa și o ridică în brațe. Mergem în bucătărie, gustăm o sarma, tragem de coada motăniciului să vedem cât mai e tărcată, ...
O întrerupse Tălâmbul:
- Nu mai avem motănici, dragă, e și el dus la tărăboi.
- Se zice răzbel, îl articulă Scufița.
Intrară în bucătărie și numaidecât îi cuprinse dragele de arome de prin toate ceaunele, de pe sub toate frigările și de prin cuptoarele ce rumeneau bucate de zor.
Bucătăreasa nu mai prididea de treabă și taman își ștergea fruntea cu poalele șorțului când dădu cu ochii de cei trei nou veniți.
Piranda se uită și ea cu drag la Zăpădoasă, ca la un coș cu mere când te usucă setea. Frumoasa lăsă Scufița jos și le îmbrățișă pe bucătăreasă și pe Pirandă.
Așa trei zâne mălăiețe cum erau ele, mai ținuseră odată conacul în fire. Aveau să o facă și de data asta, carevasăzică.

Turnară ceaiuri în bărdăci și stară la sfat. Dăduseră gata o plăcintă cu dovleac în cinstea Balaurașului, când auziră de afară chiotele Scufiței.
Iarăși fugea de mama focului prin bătătura, cu Tălâmbul după sine, ca în alte vremuri. Zânele zâmbiră timid, dar săriră în tavan spăriete când văzură ușa dată de părete, iar Pădureanca, cu mâinile în șold râdea de se prăpădea:
- Ce făcurăți, fă, vă puserăți pă bocit? 'Ai las' că avem de treabă, ne-om jeli când o fi.