bonobo ceea ce nu înţelegi tu este faptul că, Conştiinţa şi materia sunt acelaşi lucru.. şi Einstein a spus-o.. şi fizica cuantică o confirmă.. materia este spaţiu gol.. în definitiv Conştiinţa este proprietatea fundamentală a universului la fel ca şi materia.. nu cred că vei scăpa vreodată de metaparadigma asta: postulând că materia este primordială cum explici că din ceva inert, inconştient apare ceva ce nu este materie (în sensul obişnuit al termenului)? cum apare din ceva material experienţa subiectivă? aş vrea să cred că ştiinţa ar putea trece vreodată peste acestă metaparadigmă dar este imposibil.. şi cu cât se avansează în elaborarea de noi teorii pe calea clasică apar noi şi noi paradigme peste care nu se poate trece.. şi atunci va trebui schimbat radical modul de a privi universul.. în definitiv tu care eşti versat în fizica cuantică ar trebui să ştii acest lucru foarte bine..
ceea ce credem noi că este materie este spaţiu gol! trebuie să admiţi asta dacă eşti riguros..
îţi recomand să-l asculţi pe Peter Russell cu atenţie (ştii unde-l găseşti).. apoi citeşte-l pe David Chalmers neapărat..

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 9 Nov 2005, 07:49 PM

Ba inteleg acest lucru pentru ca pana la urma ce poate fi aceea Constiinta fara constienta? Nu intamplator un om in coma profunda este numit 'leguma'.

In fond, greseala este a ta pentru ca numind ceea ce exista cu termenul de Constiinta dar rapindu-i atributul definitoriu, acela de constienta, nu faci decat sa te inseli pe tine insuti. Probabil ca folosesti acest termen pentru a pastra iluzia unei spiritualitati a existentului.

Daca ma insel, da-mi macar un indiciu asupra a ceea ce ar putea fi constiinta fara constienta.

N-as putea spune ca inteleg, dar o masina (calculator) construita de om si care ar da dovada de constienta si experienta subiectiva, crezi ca te-ar convinge ca este posibil, chiar daca nu intelegi cum e posibil?

Cred ca este posibil ca, daca nu noi, copii nostri sa fie martorii unui asemenea eveniment.

Nu sunt versat deloc; probabil ca sunt sub nivelul ultimului student la fizica . Argumentul la care te referi e probabil violarea principiului localitatii (posibilitatea actiunii la distanta). Oricum interpretarea in sensul asta (ca dovada de Constiinta) este fortata.

Poate sa fie orice, poti sa-l numesti oricum; am spus doar ca denumirea lui cu termenul de Constiinta mi se pare cel putin inselatoare.

Conştiinţa are două aspecte: unul fără formă şi unul cu formă.. Conştiinţa este asemeni unui ocean, când nu apar valuri, ea este fără formă, pură conştiinţă, când apar valurile, mişcările în Conştiinţă, conţinuturile, aceea este Conştiinţa în mişcare.. ambele sunt două aspecte ale aceleiaşi Conştiinţe..

----
In fond, greseala este a ta pentru ca numind ceea ce exista cu termenul de Constiinta dar rapindu-i atributul definitoriu, acela de constienta
-----
te-ai gândit că poate exista conştienţă fără simţul eului? gândeşte-te serios la asta.. doar martorul pur.. şi te rog încă odată ascultă ce am indicat ca să începem o discuţie serioasă..

------
Daca ma insel, da-mi macar un indiciu asupra a ceea ce ar putea fi constiinta fara constienta.
-------
uită-te în natură şi o să ai răspunsul imediat..

Sat (Fiinţă), Cit(Conştiinţă) şi Ananda(Beatitudine) sunt cele 3 atribute (ale Absolutului), dar ele nu trebuie privite ca fiind separate, chiar şi în ansamblul lor ele nu îl afectează pe Brahman..
Sensul real al celor 3 atribute nu este altul decât BEATITUDINE dar nu ,,beatitudinea" similară ,,bucuriei" sau ,,fericirii" ci abolirea absolută a suferinţei atât în aspect pozitiv cât şi negativ.
Dacă vorbim dpdv relativ expresia ,,sat-cit-ananda" poate fi conceptualizată astfel: Sat este nirguna-Brahman (fără-de-formă) şi Cit este Maya, iar combinaţia în manifestare rezultată este Ananda. În Sat (conştiinţa-în-repaus) apare spontan Cit, mişcarea (eu sunt) şi conştiinţa devenind astfel manifestate, iar din întâlnirea celor două (nemanifestatul Sat şi manifestatul Cit nefiind în realitate separate), în realizarea unităţii dintre dualitatea aparentă şi non-dualitatea esenţială, rezultă Ananda sau ,,beatitudinea".
Prin afirmaţia Sat-Cit-Ananda nu se încearcă descrierea exactă şi precisă a Absolutului (care este mai presus de orice concepere şi percepţie), ci doar se indică absenţa a ceea ce este asociat cu încătuşarea din viaţa lumească: Asat (neadevărul), respectiv subiectul supus suferinţei, nepercepţiei şi distrugerii.
Conceptul Sat-Cit-Ananda nu a fost creat pentru a descrie natura noastră reală ci doar pentru a indica spre Acela care este subiect pur - el fiind complet neatins de conceptualitate sau afectivitate. Termenii sat-cit-ananda îndeplinindu-şi menirea de a-i arăta fiinţei conştiente natura ei, se retrag şi se anihilează reciproc..
Absolutul fiind subiectul tuturor obiectelor nu poate fi considerat obiect, nu poate fi perceput, fiind observatorul a toate, nu are cum să se observe pe sine.
Absolutul este ceea ce rămâne după evaporarea condiţionării impuse de obiectivare..

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 10 Nov 2005, 01:45 PM

Numenul atemporal este potenţialitatea, actualitatea din care şi în care se manifestă universul temporal. Atemporalitatea este subiectivitatea a cărei obiectivare este temporală. Subiectivitatea atemporală este incomprehensibilă, comprehensiunea fiind limitată la universul obiectiv manifestat temporal, nu este posibilă decât în dualitatea subiect-obiect. Când dualitatea conceptuală este dizolvată în universul non-conceptual care suntem cu toţii, ca ,,Eu" (nu ca ,,eu" - ego), acolo nu mai există nici cunoaştere şi nici cuoscător ci numai PLINĂTATEA PLENITUDINII POTENŢIALE.

Cum ar putea ceva sau cineva să cunoască acel numen, care transcende chiar ideea de a se cunoaşte pe sine?

Conştiinţa pură necondiţionată este transcendentă. Conştiinţa-în-repaus nu se poate conceptualiza pe sine. Doar în mişcare când întregul se divide în dualitatea conceptuală, pot apărea cunoaşterea ,,eu sunt" şi manifestarea fenomenală care operează prin intermediul variatelor contrarii interdependente.
Ceea-ce-suntem este Atemporalul; ceea ce credem că suntem este temporalul.
Noţiunea de numen ca ,,nici existent şi nici non-existent" există doar în contextul conceptualităţii. Dar, din punctul de vedere al minţii nescindate în dualism, care a ABSORBIT atât prezenţa cât şi absenţa, absenţa fenomenală totală rezultată este prezenţa numenală totală. Când este transcens mecanismul obiectivării, tot ce există este plenitudinea potenţială.
Absenţa fenomenală totală şi prezenţa numenală totală sunt una şi aceeaşi când presupusa entitate (,,eul"), care obiectivează opuşii interdependenţi, este ABSORBITĂ în mintea-întreagă.
Ceea ce trebuie înţeles prin afirmaţia ,,Acela nu este nici existent şi nici non-existent" este faptul că singura sa realitate este aceea a plenitudinii totale, a potenţialului absolut în care s-au negat, s-au anihilat reciproc pozitivul şi negativul, subiectul şi obiectul şi toate perechile de contrarii lăsând în urma lor un VID FENOMENAL - care nu este altceva decât ABSOLUTUL..

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 10 Nov 2005, 02:03 PM

Fenomenal, ceea-ce-suntem este conştiinţă, simţul de a fi prezenţi, energia animatoare care permite simţurilor să funcţioneze. Altfel spus, realitatea noastră fenomenală este PREZENŢA (conştiinţa animatoare) – prezenţă, când suntem conştienţi şi absenţă, când suntem inconştienţi (în somnul profund). Cum ar putea această PREZENŢĂ să fie încătuşată sau eliberată? Neînţelegerea, necunoaşterea naturii noastre adevărate apare deoarece gândim mereu în termeni de cunoscători şi obiecte cunoascute, în timp ce toate acestea sunt simple aparenţe, iar ceea-ce-suntem cu adevărat este însăşi funcţionarea cunoaşterii. Mulţi căutători continuă să muncească din greu asupra practicilor disciplinare adoptate, în speranţa unei ,,eliberări personale” – termeni total contradictorii, deoarece libertatea reală presupune absenţa absolută a entităţii individuale.
Relaţia subiect-obiect apare doar în dualitatea minţii-scindate, însă când mintea fiinţează în totalitatea ei dinainte de apariţia conştiinţei (,,eu sunt”), acolo nu există nici un văzător şi nimic de văzut, nici cunoascătorul şi nici obiectul cunoscut. În acea stare de repaus total, conştiinţa este transcendentă, aşadar cine ar putea exista şi ce ar putea vedea?
Din punct de vedere fenomenal, ceea-ce-suntem – ca ,,Eu” pur şi imuabil – este absenţa atât a subiectului cât şi a obiectului. De aceea, prezenţa ,,mea” fenomenală nu poate fi altceva decât TOTALITATEA fenomenelor obiective. Pe de altă parte, din punct de vedere numenal, ceea-ce-sunt nu poate fi conceptual prezent sau absent – deoarece este un ,,ceva” sau un ,,cineva” aflat dincolo de capacitatea de înţelegere duală.
Manifestarea fenomenală nu este creată de numen pentru încântarea sa, ci ia naştere prin propria ei potenţialitate.
Numenul, fiind plenitudinea potenţială (şi nu vidul stagnant), este imanent în totalitatea manifestării. şi nici nu se poate pune problema existenţei dualităţii în numen. Unicitatea numenului continuă netulburată, în timp ce dualitatea aparentă are loc doar în reflexia oglindită a manifestării fenomenale.
Dualitatea prezenţei şi absenţei fenomenalităţii apare din totalitatea prezenţei absolute a numenalităţii şi astfel prezenţa şi absenţa fenomenală se îmbrăţişează una pe cealaltă. (Absenţa numenală este prezenţa fenomenală – din absenţa numenală luând naştere prezenţa fenomenală).
Singura dovadă a existenţei universului exterior este apariţia sa în conştiinţa fiinţelor conştiente care îl pot recunoaşte. Altfel spus, în absenţa conştiinţei fiinţelor simţitoare nu există o lume exterioară adică noi suntem universul exterior. Dar gluma de-abia acum începe pentru că şi noi (ca fiinţe conştiente) ne aflăm exact în aceeaşi situaţie: nu avem nici o evidenţă în favoarea existenţei noastre, nici ca obiecte şi nici ca pseudo-subiecte (ambele fiind simple obiecte) – singura noastră existenţă reală fiind conştiinţa în care ne recunoaştem. Iar conştiinţa, care este baza, fundamentul atât a lumii materiale cât şi a fiinţelor conştiente, nu poate fi, în absenţa unei existenţe definitorii, decât o presupunere conceptuală. Ceea ce trebuie dedus de aici este faptul că această conştiinţă trebuie privită ca fiind aspectul relativ manifestat al absolutului nemanifestat, care este incomprehensibil şi incognoscibil.
Manifestarea fenomenală apare în conştiinţă şi este percepută şi cunoscută tot de conştiinţă (chiar dacă fiecare obiect îşi asumă subiectivitate faţă de celelalte obiecte), de aceea, observatorul şi observatul se contopesc amândoi în conştiinţă. Astfel are loc funcţionarea distinctă dintre văzător şi văzut, dar ea nu afectează în nici un fel unicitatea numenului – aşa cu imaginea reflectată în oglindă nu influenţează deloc chipul real.
Unicitatea numenală şi dualitatea conceptuală în fenomenalitate sunt văzute ca fiind identice, când relaţia dintre ele este privită ca o relaţie non-obiectivă. Obiectul însă este perceput doar când pseudo-subiectul se uită la el. Iar când este înţeleasă clar realitatea acestei relaţii adică atunci când pseudo-subiectul se observă privind obiectul, falsa entitate devine obiectul perceput. În această observare pură, când subiectul se priveşte pe sine, nu mai este nimic de văzut, deoarece acolo nu există nici un obiect. În momentul în care obiectul se vede pe sine, aceea este ,,oglinda-vidă” – o oglindă care reflectă universul fenomenal, revelând toate lucrurile şi fără să reţină absolut nimic – o subiectivitate absolută unde nu există nimic de văzut şi nimeni care să vadă, transcendenţa dualităţii subiect-obiect: unicitatea, prezenţa numenală absolută, absenţa fenomenală totală.
Când atenţia se exteriorizează, tot ce va vedea nu vor fi decât obiecte. Când ea priveşte în interior, nu va vedea acolo nici un subiect (pentru că fiecare subiect este un obiect), ci va fi exact acela care vede, cunoscut din punct de vedere fenomenal ca fiind vacuitate, iar ca numen plenitudine potenţială.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 10 Nov 2005, 02:07 PM

Un jurnal cu studii despre conştiinţă:
http://www.imprint.co.uk/jcs.html

shapeshifter

Daca nu trebuie privite ca fiind separate de ce le mai separi? Ce nevoie ai de trei atribute, nu era suficient unu? Daca nu il afecteaza in ce sens mai sunt atributele Absolutului?

Ce inseamna sensul atributelor este? De ce nu ai spus de la inceput beatitudine si rezolvai problema? La ce bun atatea cuvinte care din cate inteleg nici macar ele nu descriu absolutul? Nu ti se pare ca fata de ceea ce vrea sa spuna pana la urma teoria asta se pierde in notiuni care nu au nici o semnificatie, care par inutile?

Pe de o parte spui ca nu sunt separate, pe de alta le separi si le combini etc. Brahman nu `imbiba` inclusiv Maya? Cum poti sa le separi strict ca apoi sa le sintetizezi in altceva decat fiecare dintre ele: Ananda? In baza a ce ai facut povestea asta? Si la Hegel sunt lucruri asemanatoare dar acolo cel putin se pretind a fi niste pasi, o dialectica etc. Aici conform carei ratiuni faci separatia asta, stabilesti termenii etc?

Sat ai spus ca e lipsa de forma. Absolutul are forma sau nu? Cum deosebesti Absolutul de Sat si de Ananda? Daca e dincolo de orice concepere inseamna ca orice concepere inclusiv povestea asta cu cele trei e eronata, un simplu joc de cuvinte care nu spune nimic despre Absolut.
Cum adica indica absenta a ceea ce..etc. Mie mi se par concepte pozitive, nu negative , in ce fel indica o absenta?
Pe urma spui ca indica absenta neadevarului? Banuiesc ...adevarul. Cum poate fi adevarul `indicat` daca el nu poate fi cunoscut? Ce semnificatie atribui tu lui a indica aici si de unde stii ca indici ceea ce de fapt nu poti cunoaste? Poate indici altceva.

Iti pun aceeasi intrebare ce inseamna `indica` si de unde stii ca `indicarea` e corecta. Ce criteriu de adevar folosesti incat sa legitimezi povestea asta pur speculativa? La ce o raportezi?

Obiectele pot fi separate de absolut? Alta formulare ambigua...si eronata chiar si speculativ. Absolutul nu poate fi doar subiect in el dualitatea subiect-obiect ar trebui sa dispara, la nivelul lui daca asa ceva exista nu ar mai trebui sa se poata vorbi de subiect si de obiect si cu atat mai putin de a observa. Asta daca il concepi ca nici-nici. Invers daca il concepi ca si-si, dimpotriva el nu poate sa se observe decat pe sine pentru ca este si subiect si obiect. Dar in nici un caz nu poti sa separi absolutul si sa-l asezi pe o singura latura a obiectului sau a subiectului cum ai facut aici.

Ori e actualitate, ori e potentialitate...

Raportul subiect-obiect poate avea mai multe sensuri. Nu e foarte clar sensul in care il folosesti aici. La nivelul cunoasterii e vorba de raportul dintre obiectul cunoasterii si subiectul care cunoaste. In orice caz ca fiind opuse cele doua ar introduce ceea ce tu numesti dualitate. Ori ambele ar trebui sa se afle la nivelul temporalului ca spatiu al dualitatii. La nivelul atemporalului ar trebui sa dispara diferenta. Dimpotriva acum tu stabilesti diferenta subiect-obiect ca diferenta intre temporal si atemporal. Exact aceeasi observatie ti-am facut-o si cand ti-am explicat ca nu poti scapa de dualitate, ca ea revine chiar in momentul in care face diferenta intre dualitate si nondualitate. Toata teoria asta se bazeaza pe mai multe ambiguitati speculative.

Uite-o cum apare...Pe de o parte stabilesti o diferenta intre atemporal si temporal pe ca diferenta intre subiectivitate si obiectivitate pe de alta parte vorbesti despre dualitatea subiect-obiect doar la nivelul obiectivitatii, a manifestatului. O data cu ea spui tu apare si comprehensiunea, cunoasterea conceptuala, intelegerea...Dar ai stabilit un raport asemanator de tip subiect-obiect si la nivelul diferentei intre atemporal ( subiectivitate ) si temporal ( obiectivitate ). In plus cum mai poti vorbi despre incomprehensiune cand il determini deja ca atemporal si subiectiv. Ca sa nu mai vorbesc ca si aici apare o miscare autosubminanta ca in orice teorie de acest gen. Daca vorbim despre incomprehensiune inseamna ca nu putem stii nimic despre el, nici ca e dincolo de, nici ca e dincoace de, nici ca e subiectivitate in opozitie cu obiectibarea, nici ca e atemporal etc. Vorba sofistului daca ar exista Fiinta nu ar putea fi nici macar numita...( indicata etc ). Tipul asta de constructie iti permite sa te misti cu usurinta prin tot felul de analogii si speculatii pentru ca atunci cand e vorba sa le fixezi sau sa le explici vei spune ca de fapt ele doar indica si ca de fapt trebuie depasit conceptualul iar atunci cand e vorba sa descrii o poti face cu maxima lejeritate spunand practic orice cata vreme nu te mai simti obligat la nimic, pentru ca oricum adevarul e dincolo de conceptual. Se obtine un mozaic pestrit cu tot felul de analogii si metafore in care intra de la teorii psihologice pana la surse indiene. Ideea centrala e aceeasi: desfiintarea individului- pe care orice monism il are in vedere, scaderea lui, punerea sub tutela unei fiinte unice supreme, a unui inconstient colectiv, a unui panpsihism universal, constiinta universala etc. ...Urmeaza sa vedem daca si `merg` aceste idei si vam pana unde...

Daca nu-l poti cunoaste nu poti afirma nimic despre el nici macar ca transcende ideea de a se cunoaste pe sine, nici ca transcende, nici ca e nondual ...nimic. Asta e o alta smecherie folosita de obicei. Ba se vorbeste de taina, ba se dau o gramada de definitii, determinatii nu se stie de unde scoase despre ceea ce pare atat de tainic...Am observat asta si in religie. Ba se spune ca d-zeu nu poate fi cunoscut, ba gasesc o gramada de lucruri despre , incepand cu cartile sfinte: ca e asa si pe dincolo, ca iubeste oamenii ca nu stiu ce...Hotarati-va ! Putina consecventa. Poate fi sau nu cunoscut? Altfel ajungem sa spunem ca nu poate fi cand ne convine sa nu poata si ca de fapt stim o gramada de lucruri cand avem noi chef sa aratam ` adevarul`.
Mie teoriile astea care lucreaza in permanenta cu dubla masura mi se par suspecte.

Iata alta determinatie: nu stim nimic despre dar definim ca o `constiinta pura transcendenta`, constiinta-in -repaus care nu se stie de ce nu se poate conceptualiza pe sine...De unde stii esti o asemenea constiinta? Pai nu pentru ca totul e o speculatie in care conceptualizare nu poate apare decat acolo unde constiinta incepe sa se miste ...cand se creeaza dualitate. Dar daca in repaus constiinta nu se conceptualizeaza pe sine ce conceptualizeaza? Ai fi putut spune mai simplu ca acolo nu se conceptualizeaza nimic nu e vorba doar despre sine.

Alta determinatie pentru incomprehensibil...dar el e de necunoscut...ceea-ce-suntem.

Explica-mi si mie cum poti `tu` o iluzie, vorbi din punctul de vedere al mintii nescindate in dualism? Iar termenul plenitudine potentiala nu spune nimic..o potentialitate ( sursa actualizarii ) `plina` ceva ce inca nu e dar care poate genera actul , actualitatea, prezenta ...dar care de fapt e si e `plina` , `implinita` `plenitudine` etc.

Desi nu putem spune nimic despre Absolut de fapt putem spun e o gramada de lucruri...e minunat, e extraordinar e totul etc...dar de fapt el e doar absenta a tot ce inseamna fenomenalitate, adica o negatie. Dar nu e nici negatie, pentru ca el e absolut plin, pozitiv, nu e nici-nici ci e plinatatea care ramane dupa ce ai dat toata fenomenalitatea la o parte si ai renuntat la iluzia eului, e somnul profund.
Daca nu accepti gandirea conceptuala si vrei sa fi consecvent cu tine pana la capat ar trebui sa-ti dai seama ca si astea sunt tot concepte, deci `erori`, ca tot ceea ce tu prezinti aici, e din start eronat tocmai pentru ca pronunta intern sentinta de condamnare a gandirii conceptuale, pe care culmea o foloseste apoi pentru a se intemeia.
Smecheria e folosita de orice dogma. De obicei dogma are nevoie de un gen de protectie pe care nu-l poate obtine decat daca vorbeste despre revelatie, mister si incapacitatea umana de a descoperi adevarul. Astfel daca apare ceva care o contrazice, dogma din start neaga fara verificari suplimentare sau nu ia in seama. Negatia se bazeaza pe doua lucruri: misterul si incapacitatea celuilalt de a spune adevarul: adevarul s-a spus deja. Inconsecventa: desi vorbeste de incapacitatea de a cunoaste adevarul ea totusi pretinde ca il exprima...de fapt nu e deloc incosecventa dar nu vrea sa recunoasca ca ea vorbeste de incapacitatea de a cunoaste adevarul a orice altceva care nu o reprezinta, insa pentru a da impresia de obiectivitate generalizeaza si atunci cade in inconsecventa.... In cazul tau desi vorbesti despre depasirea gandirii conceptuale ( intotdeauna conceptul poate fi si critic...deranjeaza ) pretinzi cu aceasta teorie ca spui adevarul. Aceasta teorie unde se incadreaza: in gandirea conceptuala sau in afara ei? De fapt o adevarata dogma nu vorbeste despre incapacitatea cunoasterii decat in afara a ceea ce ea insasi pretinde ca spune. Neadevarul incepe dincolo de ea. In rest asa cum mi-ai spus si ieri : ceea ce trebuie sa se intample ...se va intampla , pentru ca tu , desi ignori cunoasterea conceptuala, folosesti concepte si deja stii ce se va intampla.
Am observat ca nu tu nu dialoghezi ci incerci sa `seduci` in sensul de a-ti impune un adevar, de a obtine `acordul neconditionat` al celuilalt. Ai ocolit de obicei dezbaterea vreunui argument care contravenea dogmei si ca orice dogmatic mi-ai reprosat ca inca `nu sunt pregatit` sa primesc adevarul. De fapt tu faci parte din categoria celor care cred ca deja au gasit adevarul ca ei sunt adevarul, negi orice nu corespunde viziunii tale gasind o portita de iesire in propria teorie prin necesitatea depasirii gandirii conceptuale limitate. Evident nu poti fi consecvent si atunci cand vine vorba de a-ti prezenta dogma te folosesti tocmai de acea gandire, mai mult o faci si intr-un mod foarte relaxat, fara sa-ti definesti precis termenii, metodele etc. Dar si pentru asta vei avea raspuns pentru ca acea definire de fapt ar tine de exigentele gandirii conceptuale...In felul asta obti un instrument speculativ facil, care poate cu usurinta respinge ce nu-i corespunde in numele depasirii gandirii conceptuale si isi poate prezenta relaxat speculatiile nu foarte riguros construite ( o critica isi poate permite sa nu fie neaparat foarte ` asezata` dar o teorie nu ) pentru ca rigoarea nu are ce cauta acolo unde doar `indici`.
Am facut paranteza asta lunga aici, pentru ca eu scriu continuu, nu revin, nu-mi aranjez textele etc

Libertatea reala a cui? Absenta absoluta e entitaii individuale nu-ti mai permite sa vorbesti de libertatea ta.Cine mai este liber daca tu dispari? Constiinta? Ea oricum este libertatea absoluta de a se juca cu sine nu-i asa? Cine devine liber? Cine sau ce se elibereaza?

Asta ma intreb si eu. Acela e absolutul unde nimic nu e de vazut si nimeni nu mai exista. Chiar nu-ti suna `a moarte` asta?

Ss-ti explic si paradoxul cu dincolo..poate pe asta il iei in seama. Nu poti spune ca ceva e dincolo de capacitatea de intelegere pentru ca tocmai cand o faci spui ceva despre el, anume ca e dincolo de capacitatea de intelegere, intelegi ceva despre el...

Tautologie: singura dovada e existentei universului exterior e aparitia in constiinta fiintelor constiente, dovada de care de fapt existenta universului exterior nu are nevoie pentru a exista, ci de `dovada` existentei lui au nevoie doar acele fiinte constiente care isi pun problema existentei lui si care obtin si dovada.
Absolut deloc. Daca nu ai alte dovezi, daca nu poti avea alte dovezi pentru ca totul este constientizat, orice senzatie, gand , actiune etc asta nu inseamna ca nu ar putea exista independent de tine si de dovezile de care ai nevoie.
In schimb ce dovada a existentei absolutului ai? Somnul profund?

Gluma?! Din nou gandesti eronat. Chiar daca nu ai alta dovada a existentei tale nu poti trage concluzia ca tu esti doar un aspect relativ manifestat al absolutului. In primul rand pentru ca nici asupra absolutului nu ai alta dovada decat aceasta speculatie sau vreo alta oricare ar fi ea,speculatie aparuta conform teoriei tale intr-o iluzie si conform unei conceptualizari defectuoase, somnul profund...in care nu stiu ce poti afla si poate perceptia linistii padurii pe care nu inteleg de ce o identifici cu absolutul si nu cu o reflectie care iti produce `tie` neiluziei diferite senzatii, stari etc. De ce crezi ca identificarea cu absolutul ar fi responsabila cu anumite trairi. Intotdeauna m-am intrebat de ce cred unii ca in starile deosebite de revelatie se intalnesc cu d-zeu? De ce nu cu diavolul deghizat sau cu oprice alta realitate supranaturala? De ce ar trebui sa fie unul, de ce nu mai multi, cum poti face o identificare atat de precisa, cu cel biblic sau cu absolutul negativ budist?
De acolo nu trebuie dedus deloc asa ceva. Nu ai premise necesare si suficiente pentru o astfel de deductie. Daca singura dovada a existentei tale trece prin propria constiinta asta nu poti trage concluzia ca tu esti o constiinta ca manifestare relativa a absolutului nemanifestat asupra caruia cu atat mai putin ai vreo dovada- pentru ca el exclude orice dovedire...ci ai doar o speculatie ...

Din punct de vedere al observarii, perceptiei etc se poate spune cand te observi ca obiectul observatiei esti tu insuti ca si subiectul ei evident.
In plus daca vorbesti de observarea `pura` si de inexistenta obiectului trebuie sa vorbest si despre inexistenta subiectului ( subiectul nu are sens decat alaturi de obiect ). Ba da exista obiect. Obiectul e subiectul care observa cu toate determinatiile acestuia pentru ca nu e un subiect vid cum spui tu. Cand te uiti in oglinda tu nu descoperi vidul. Iar observarea pura e o simpla abstractie speculativa.

Ce inseamna `relatie non-obiectiva`? Daca sunt identice inseamna ca intre ele nu e nici o diferenta ceea ce exclude diferentierea facuta. Oricum nu esti prea clar aici, pentru ca nu explici ce inseamna relatie non-obiectiva...asta daca nu incerci ceva circular...relatie nonobiectiva=relatia in care cele doua devin identice...

Nici aici nu esti clar. Care `falsa` entitate ? Subiectul? Adica vrei sa spui ca atunci cand subiectul percepe un obiect , fie acesta si diferit de sine, de fapt se percepe pe sine? Ciudat .

Reflecta totul si de fapt nimic. Totul = Nimic. La Hegel era : Nefiinta=Fiinta numai ca acolo avea sens pentru ca era prima treapta a maximei abstractizari, iar fiinta nu era deloc `totul` ci cel mai putin forma cea mai abstracta.

Reiau intregul paragraf pentru ca e bizar :

Deci: intelegerea clara a realitatii perceptiei unui obiect de catre un subiect, inseamna identificarea obiectului cu subiectul, de fapt obiectul perceput devine subiectul si asta e observatia pura in care percepandu-se pe sine de fapt subiectul nu mai are nimic de vazut, pentru ca acolo nu mai exista nici un obiect. Aceasta se mai spune si ca obiectul se vede pe sine ( deci ca subiectul se observa sau obiectul e totuna pentru ca oricum le-ai identificat ) moment al reflectiei totale a universului fenomenal identica cu absenta fenomenala totala. Interesant.

In final concluzia ar fi ca atunci cand `privim` in interior nu gasim ganduri, senzatii, trairi etc ci `vacuitatea`. Pe mine teoria asta nu prea m-a convins.

Ti-am raspuns ca si cum ti-ar apartine teoria, ca si cum n-ar fi vorba de filosofie indiana. `Chestie de stil`.

Acest topic a fost editat de alfa: 11 Nov 2005, 12:38 AM

------
Daca nu trebuie privite ca fiind separate de ce le mai separi? Ce nevoie ai de trei atribute, nu era suficient unu? Daca nu il afecteaza in ce sens mai sunt atributele Absolutului?
------
păi cum ai vrea să comunic un adevăr nondual..

De ce am încercat decrierea indescriptibilului prin termeni care arată că Sat-Cit-Ananda, aspectul triadic al nemanifestului potenţial, se află în contrast cu aspectele relative din universul manifestat?
Aceste comparaţii nu ar fi necesare dacă noi ca fiinţe conştiente, putem intui, fără nici cea mai mică îndoială identitatea esenţială dintre opuşii interdependenţi şi dacă am realiza că noi nu existăm în acest univers manifestat ca fiinţe individuale, ci ca părţi constituente din Existenţa Totală care suntem cu toţii. Identificându-ne cu ceea-ce-credem-că-suntem (entităţile fenomenale individuale) apare greşela fundamentală în înţelegerea realităţii şi anume că gândim în termeni de subiecţi-cunoscători şi obiecte-cunoscute, cărora le atribuim substanţialitate, o asemenea gândire înceţoşează faptul că ceea-ce-suntem nu este un obiect, ci pura subiectivitate, cunoaşterea, funcţionarea manifestării totale.


toate cuvintele nu sunt decât nişte unelte de comunicare.. în final ele se dizolvă..

ca să ,,înţelegi" Absolutul meditează profund la ceea ce zic buddhiştii de vreo 2500 de ani încoace (şi nu numai ei): forma este vid, vidul este formă..

ascultă te rog asta şi asta apoi înţelegerea va veni de la sine.. dar te rog descarcă-le şi ascultă-le cu atenţie (hai că doar sunt de câţiva MB fiecare, nu e aşa dificil).. te rog ascultă-le..

citeşte şi eseul lui William James: Does ,Consciousness" exist? Îl găseşti aici (click dreapta - save as)

o să revin cu o analiză amănunţită la ceea ce ai spus mai sus..

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 11 Nov 2005, 01:44 PM

------
Am observat ca nu tu nu dialoghezi ci incerci sa `seduci` in sensul de a-ti impune un adevar, de a obtine `acordul neconditionat` al celuilalt. Ai ocolit de obicei dezbaterea vreunui argument care contravenea dogmei si ca orice dogmatic mi-ai reprosat ca inca `nu sunt pregatit` sa primesc adevarul.
------

eu nu am spus iată adevărul luaţi-l.. am invitat la cercetare.. n-ai înţeles că asta nu e o teorie, dogmă?
studiază ce este aici: http://faculty.virginia.edu/consciousness/
ca să înţelegi unde ,,bat".. ok? sunt deschis la dialog, o să vezi.. dar în unele zile sunt cam ocupat la servici (de unde postez) şi nu am timp să răspund la toate.. rog înţelegere.. în final sper să dispară toate neclarităţile.. ceea ce vreau să arăt eu pe acest thread nu e religie dar nici ştiinţă.. este puntea dintre cele două.. reconcilierea celor două.. dacă vrei..

şi mai ales nu încerca să înţelegi numai cu mintea, este mult mai mult de atât.. de aceea am vrut să par că ,seduc" că dau ,,verdicte", nu mă adresez doar intelectului aici.. ci acelui ceva care este mai profund şi e capabil să vadă instantaneu adevărul.. care adevăr? cel pe care va trebui să-l decopere fiecare.. (,,Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi..")

ca să răzbaţi prin meandrele ,,eului" trebuie să vorbeşti răspicat, aproape prin ,,verdicte" pt. a nu hrăni mintea, pt. că mintea nu e capabilă singură să ,,vadă" adevărul.. trebuie să tai încet şi adânc ca un bisturiu ,,eul"..

înţelege că negaţia dispare atunci când nu mai există subiect să nege.. şi acel ceva care neagă se va dizolva şi el la un moment dat.. ce rămâne? ceea ce a fost ,,acolo" dintotdeauna..
şi încă ceva eu folosesc conceptele pentru a pointa spre ceea ce este dincolo de concepte, altfel nu se poate.. dacă ţi-aş spune fă o meditaţie şi observă, validează asta mi-ai asculta sfatul?

-----
deoarece libertatea reală presupune absenţa absolută a entităţii individuale.
-----
Libertatea reala a cui? Absenta absoluta e entitaii individuale nu-ti mai permite sa vorbesti de libertatea ta.Cine mai este liber daca tu dispari? Constiinta? Ea oricum este libertatea absoluta de a se juca cu sine nu-i asa? Cine devine liber? Cine sau ce se elibereaza?
------
nu vezi că ideea de libertate apare acolo unde există o relaţie subiect-obiect? cine mai este liber dacă eu dispar? hmhm.. ce întrebare ciudată.. mintea pune întrebarea şi tot ea vrea să primească răspunsul.. dar răspunsul nu se află în minte.. mintea caută sursa lucrurilor printre lucruri, nu poate apuca ceea ce nu este concept.. Cine se eliberează? dacă vrei să-ţi răspund din punctul de vedere al Absolutului îţi spun să nimeni nu se eliberează pentru că nimeni nu este încătuşat..
soarele străluceşte tot timpul.. dacă nu există nimic (nici un obiect ca să reflecte lumina) unde este umbra? unde este persoana?

Ramana Maharshi spunea:
There is neither creation nor destruction,
Neither destiny nor free will,
Neither path nor achievement;
This is the final truth.

dar el vorbea din punctul de vedere al Absolutului.. ,,câţi" oare sunt capabili să înţeleagă aceste vorbe, să le perceapă instantaneu adevărul?

iată ce spunea Einstein:
,,Everything is made of emptiness and form is condensed emptiness"

Ce este Conştiinţa? vid condensat.. Conştiinţa este modul prin care goliciunea (vidul, engl. emptiness) se cunoaşte pe ea însăşi.. Conştiinţa este modul prin care putem ,,concepe" un sine care poate spune că există o realitate ultimă. Dacă nu există nici o Conştiinţă ci doar goliciune, vid nu există nici o realitate ultimă deoarece nu există un individ separat care să spună că există o realitate ultimă. Conştiinţa este ,,spaţiu" gol condensat şi este vehiculul său creativ. În termeni de fizică cuantică, este forţa cuantică (care este o condensare a câmpului cuantic), este vehiculul creativ al câmpului cuantic.
Un observator care observă diferenţele şi distincţiile, este încă Conştiinţa care observă sau Conştiinţa care se observă pe sine.
Aşadar Conştiinţa este ,,spaţiu" gol condensat şi este aspectul creativ a acestui ,,spaţiu" gol, al acestei goliciuni, al acestui vid, deci Conştiinţa ESTE vid (spaţiu gol, goliciune, ,,spaţiul" în care are loc orice percepţie inclusiv cea a eului).. De aceea Conştiinţa nu se poate pierde sau găsi niciodată pe sine..



Acest topic a fost editat de shapeshifter: 11 Nov 2005, 02:51 PM

Spuneam că Sat-Cit-Ananda are următoare semnificaţie: asupra conştiinţei-în-repaus (Sat) apare spontan Cit – mişcarea (eu sunt) împreună cu universul manifestat. Realizarea identităţii fundamentale a acestora două (a universului manifesat şi a nemanifestului) ,,duce” la Beatitudine.
Realizarea faptului că fenomenalitatea nu este decât obiectivarea numenului – şi nu un lucru separat – distruge separarea sau dualitatea dintre ,,eu” şi ,,celălalt” şi asta duce la Ananda.
Termenul de numenul se referă la un lucru exact aşa cum este în el însuşi şi care nu poate fi cunoscut prin raţiune, fiind esenţa transcendentală a oricărui lucru.
Termenul de fenomen se referă la orice eveniment, circumstanţă sau experienţă perceptibilă simţurilor.
Manifestarea nu este altceva decât obiectivarea subiectivităţii supreme.
Prin abandonarea în totalitate a identificării, ideea că suntem o entitate separată, rămânem exact ceea-ce-suntem într-o absenţă definitivă a ignoranţei şi a cunoaşterii adică în totala absenţă a dualităţii.
Apariţia identităţii – eu sunt – are loc în starea originară a plinătăţii sau potenţialităţii pure, când conştiinţa sălăsluieşte în ea însăşi. Când simţul prezenţei – eu sunt – apare în această stare originară a unităţii, simultan conştiinţa începe să vibreze şi creează în ea însăşi totalitatea manifestării. Mişcarea, vibraţia conştiinţei dă naştere simultan conceptelor de cunoaştere (eu sunt – simţul prezenţei impersonale) şi de ignoranţă (când conştiinţa impersonală sau prezenţa se identifică cu fiecare fiinţă conştientă ca fiind o entitate separată).
Unicitatea plinătăţii potenţiale – eul-subiect – devine dihotomizat în procesul manifestării ca subiect şi obiect, fiecare obiect considerându-se pe sine u pseudo-subiect-observator vis-à-vis de toate celelalte obiecte observate. Aceasta este ,,încătuşarea” conceptuală a individului, iar eliberarea constă în realizarea faptului că natura noastră adevărată este conştiinţa impersonală şi nu aparatul psihosomatic cu care s-a identificat conştiinţa. Când se produce o astfel de realizare – pseudo-subiectul încetează să mai fie un obiect şi se goleşte de toate suprapunerile şi intersectările polilor opuşi (subiect-obiect) şi prin această vacuitate se reîntoarce la subiectul-eu originar care este plinătatea potenţială.
Absolutul, numenul, Plinătatea nu poate fi un obiect pentru sine însuşi şi pentru nimeni altcineva – aceasta fiind însăşi raţiunea existenţei sale.
Substratul – eternul eu-subiect – este cel care se manifestă pe sine obiectiv expansionându-se în conceptul spaţio-temporal a.î. să poată fi perceput ca obiecte fenomenale. Această potenţialitate deplină – eul-subiect – nu se poate oferi pe sine înţelegerii, deoarece atunci ar fi un obiect!
În starea originară a totalităţii potenţiale, subiectivitatea pură, unde lipseşte obiectivitatea, nu poate exista nimeni şi nimic care să perceapă simţul prezenţei.
În aprehensia totală intuitivă identificarea cu propria natură este atât de profundă şi completă încât orice distincţie între cunoaştere (conştiinţa impersonală în care are loc manifestarea) şi ignoranţă (stadiul în care conştiinţa impersonală, după ce s-a obiectivat pe sine în dualitate manifestată ca subiect şi obiect, devine identificată cu fiecare fiinţă simţitoare) devine irelevantă.
Aceasta este starea în care se dizolvă şi identificarea cu un anumit obiect fenomenal, stare în care nu mai există nimic de distrus (ignoranţa) şi nimic de realizat (cunoaşterea). Altfel spus: căutătorul este însăşi cunoaşterea, pentru că nu există ,,cineva” care să ,,devină” cunoaştere – tot ce există este pură cunoaştere, iar această cunoaştere pură nu se poate cunoaşte pe sine ca obiect (cunoscutul şi cunoscătorul sunt unul). Cum ar putea subiectul să se cunoască pe sine ca obiect?
Subiectivitatea pură – cunoaşterea reală – nu are nici cea mai mică urmă de obiectivitate şi de aceea nu se poate cunoaşte sine ca obiect, pentru a se cunoaşte trebuie să se obiectiveze şi aceasta nu o poate face decât în dualitate, iar atunci nu ar mai rămâne ca pură subiectivitate. Cu alte cuvinte – acela care caută cunoaşterea este însăşi cunoaşterea – căutătorul şi căutatul sunt unul şi acelaşi. În clipa în care căutătorul a realizat faptul că nu se poate descoperi pe sine, atunci va fi ajuns la final, deoarece căutarea – însăşi funcţionarea căutării – are loc numai în mintea-scindată prin dihotomia subiectului şi obiectului, a căutătorului şi căutatului.
Natura noastră adevărată nu este aparatul fenomenal pe care-l vedem ci chiar funcţionarea manifestării – vederea, acţiunea, gândirea – unde nu există un subiect care vede obiectul. Cum s-ar putea cunoaşte pe sine Cunoaşterea?
Cunoaşterea pură este acea cunoaştere unde nu există nici o relaţie subiect-obiect, unde nu există un subiect al cunoaşterii. Cunoaşterea relativă implică o relaţie subiect-obiect cu alte cuvinte: noi nu putem cunoaşte şi nici obţine cunoaşterea absolută deoarece noi suntem acea cunoaşterea absolută. Noi suntem acel simţi al prezenţei: nu suntem una sau alta ci pur şi simplu existăm – eu sunt – iar când conştiinţa este în repaus acolo nu mai există nici măcar simţul prezenţei, eu sunt.

-continuare în postul următor -

- continuare -

Dacă despre ,,ceea-ce-este” nu se poate spune că este nici prezent şi nici absent înseamnă oare că acest ,,ceea-ce-este” este doar un ,,nimic”? Dar cine se întreabă dacă ,,ceea-ce-este” trebuie să fie un nimic?
Oricine ar ajunge la o asemenea concluzie trebuie mai întâi să fie prezent pentru a ridica o asemenea obiecţie, de aceea, este o acuzaţie ridicolă ca ,,Acela” să fie numit un nimic. Ambele aspecte ale prezenţei şi absenţei sunt concepte fenomenale şi ele nu se pot aplica Aceluia care ste însăşi conceperea.
Nimicul nu poate cunoaşte nimicul, trebuie să existe altceva care să fie conştient de acest nimic. De aceea, trebuie să existe ceva sau cineva care să fie dicolo de prezenţă şi absenţă – prezenţa pură, subiectivitatea absolută. Ceea-ce-este există anterior conceptului spaţio-temporal şi din acest motiv este ceva nici existent şi nici inexistent în sens fenomenal. ,,Acela” este absenţa a tot ce poate fi conceput şi recunoscut – ceva similar prezenţei absolute a incognoscibilului şi neînchipuitului. Cu alte cuvinte ,,Eul” numenal este prezent doar când ,,eul” conceptual nu este nici prezent şi nici absent. În momentul în care conceptualizarea încetează şi dualitatea subiect-obiect, ,,eu”-,,tu” – se dizolvă şi ea, atunci este prezent ,,Eul” real. Absolutului nu I se poate face nici o referire, nici prin absenţă şi nici prin prezenţă – acestea nefiind altceva decât concepte fenomenale.
Numenul este subiectul etern, cauza şi sursa tuturor fenomenelor, el nu poate fi afectat nici de timp nici de spaţiu care sunt amândouă aspecte conceptuale în manifestare, chiar dacă îl vom considera a fi ,,subiectivitate” sau ,,esenţă” şi acesta este tot un concept! Această stare neverosimilă poate fi, cel mult, concepută ca ,,Eu” – o non-entitate etern prezentă. Rezultă un corolar interesant: acest ,,Eu” ca subiect etern nu este altceva decât toate contrariile interdependente: văzătorul şi văzutul, iubitul şi iubita, etc, toate astea nu sunt decât Eul-subiect, chiar dacă ele sunt obiecte efemere în dualitatea fenomenală, aceasta se datorează faptului că toate manifestările fenomenale ce pot fi concepute sunt obiective, în timp ce Eul-subiect este complet neatins de vreun aspect al dualităţii. Cel care venerează şi veneratul sunt duali doar în fenomenalitate, ca ,,Eu-subiect” eu sunt numenal nediferenţiaţi.
Unicitatea potenţială, Eul-subiect, se dihotomizează în mecanismul manifestării ca subiect şi obiect deşi toate sunt simple obiecte fenomenale în manifestare. Când apare realizarea, pseudo-subiectul încetează să mai fie un obiect şi se eliberează de toate suprapunerile şi impoziţiile , prin aceasta vazuitate reîntorcându-se în pelnitudine, în potenţialitatea sa originară: Eul-subiect. Şi acesta bineînţeles este un concept – un indiciu – deoarece această potenţialitate fenomenal nu este decât absenţă, deşi, numenal nu este decât prezenţa totală – vacuitatea obiectivă, plinătatea subiectivă, vidul obiectiv este subiectivitatea deplină.
În manifestare toate fenomenele sunt obiecte deşi în dualitate câte unul din fiecare devine pseudo-subiect tuturor celorlalte. De aceea, nici un obiect nu poate exista (sau nu există) decât ca o conceptualizare şi, pentru a apărea, orice concept fenomenal are nevoi de un substrat. Acest substrat este Eul-subiect, care se manifestă obiectiv expansionându-se în spaţio-temporalitatea conceptuală, a.î. să se auto-perceapă ca obiecte fenomenale. Acest ,,Eu-subiect” nu poate fi perceput, deoarece nu există alt ,,cunoscător” în afara sa – toate celelalte obiecte fiind simple apariţii fenomenale.
Astfel, prin însăşi natura sa, potenţialitatea totală, Eul-subiect sau numenul este incognoscibil – asemănător unei oglindiri care reflectă, dar nu reţine nimic. Şi într-adevăr este incognoscibil pentru că el este exact ceea-ce-suntem.

- continuare în postul următor -

- continuare -

Nimicul sau vacuitatea fenomenală este plinătatea numenală sau plenitudinea potenţială – prezenţa absolută care îşi asumă sau reflectă dualitatea prezenţei şi absenţei, numai în propria sa manifestare obiectivă.
Numeul nu are nimic de-a face cu prezenţa şi absenţa, el există prin sine însuşi, ca pură subiectivitate, ,,El” este asemănător stării în care ,,cineva” nu este conştient că a fost adormit şi nici că acum este treaz.
Din moment ce realitatea noastră este aceea de libertate absolută şi necondiţionare totală, orice concept, orice dorinţă pentru eliberare şi căutare individuală a iluminării este în sine o BARIERĂ în ,,calea” realizării impersonale a libertăţii. O asemenea aprehensie sau intuiţie nu poate fi un obiect perceput de un subiect. Tot ceea ce există este intuiţia, care în sine nu e decât Adevărul. În efortul spiritual, eroarea care înceţoşează cunoaşterea Realităţii este încercarea de a cunoaşte ceea-ce-suntem (Realitatea) ca pe ceva obiectiv, în timp ce Realitatea este pură subiectivitate, singurul subiect lipsit de orice calitate obiectivă.
Indiferent dacă aparenţele fenomenale sunt prezente sau absente substratul Realităţii – ceea-ce-suntem- este veşnic prezent, independent de manifestarea fenomenală temporală. La nivel conceptual, dispariţia ,,prezenţei” şi ,,absenţei” din manifestare lasă în urmă un vid, o vacuitate, un nimic, dar vidul conceptual sau nimicul este, în realitate, plinătatea - plenitudinea potenţială – care reprezintă prezenţa numenului absolut, sau absenţa fenomenalităţii. Este ceva incognoscibil, deoarece Acela este singurul care concepe şi concepţia nu se poate cunoaşte pe sine ca obiect.

PS: am preferat să expun decât să-ţi răspund scurt la întrebări deoarece trebuie o facilitare a înţelegerii.. sper că unii termeni şi unele exprimări ţi s-au clarificat..

O să revin cu o analiză detaliată a relaţiei subiect-obiect..

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 13 Nov 2005, 02:06 PM

shapeshifter

Ai si o explicatie pentru aceasta aparitie spontana? Cum poate apare spontan din ceva in repaus ceva care se misca?

Deci Beatitudinea e o simpla identificare a celor doua. Nu stiu de ce acest cuvant ma ducea intotdeauna la ideea ca trebuie sa fie vorba de mai mult.

Sa inteleg ca tu daca ai realizat faptul ca fenomenalitatea nu este decat obiectivarea numenului ai distrus separarea dintre `eu` si `celalalt` - de exemplu dintre mine si tine - si ai ajuns la Ananda.

Prin `ce` altceva ar putea fi cunoscut? Ce alta modalitate de cunoastere mai exista? Daca nu il cunosti deloc cum il poti numi? Daca spui despre el ca nu poate fi cunoscut deloc sau prin ratiune, ba mai mult il afirmi si ca esenta transcedentala ( deci nu transcendenta ) a oricarui lucru ( poate avea un lucru `esenta trnscedentala` ? ) inseamna ca deja cunosti multe despre el. Pe de o parte nu se potriveste ce spui despre el cu atributele lui in cazul cand nu poate fi deloc cunoscut, pe de alta parte daca ajungi sa-l cunosti prin alta modalitatea trebuie s-o descrii. Care e?

Nici aici nu sunt de acord. E drept ca a spune doar eu sunt fara a preciza nici o alta determinatie nu exprima altceva decat o fiintare. Insa eu sunt adauga eul, o identitate, fata de simplul este: fiinta. Eu deja precizeaza o delimitare intre el si altceva decat el: restul ( tu, voi, ei, obiecte etc ). Eu sunt e altceva decat Fiinta este, introduce deja diferenta, separatia prin aparitia lui eu.
In acelasi sens aparitia lui eu sunt nu ar putea fi posibila in starea originara a plinatatii - a fiintei care doar ea este- pentru ca acolo nu ai cum sa faci o separare, fiinta nu cunoaste decat identitatea absoluta, nici o diferentiere nu e posibila in ea. Ea nu se poate identifica cu un eu sau vreo subiectivitate pentru ca daca ar face-o ar trebui sa se separe fata de un altceva pe care nu are de unde sa-l ia atata vreme cat doar ea este. Eul presupune si o delimitare cu ceea ce el nu este la nivelul Absolutului nu are sens.

Nu are cum sa apare `simtul prezentei` in prezenta nu poate apare nici un `simt`, acolo e doar prezenta nemiscata si cu atat mai putin poate apare un eu. Nu vad cum ar putea sa apara in identitatea fiintei simtul prezentei care ar fi o diferentiere intre prezenta si simtul ei de tip obiect-subiect. Interesanta metafora cu vibratia, care trimite la legatura dintre ondulatoriu si manifestare.

Aceeasi observatie: eu sunt nu poate reprezenta simtul prezentei impersonale ci deja identifica o fiinta constienta ca separata ( careia ulterior i se pot adauga si determinatiile care o diferentiaza de un alt eu sunt.

Repet e neclar de ce se produce dihotomizarea intr-o unicitate care ae trebui in mod normal sa ramana in sine insusi si sa excluda orice dihotomizare. Mi se pare o constructie artificiala menita sa ajunga neaparat la unitate, la monism sa reduca diversitea la unic si sa puna sub semnul identicului ceea ce e diferit. Practic tot artificiu consta in crearea a doi termeni: Identicul - ca superior si Diferitul, manifestatul ca inferior provenind din primul. Toata smecheria e sa urmaresti identificarea lor si atunci sa creezi o teorie prin care identicul nu se stie cum se dihotomizeaza ( desi ar trebui sa excluda asa ceva ) dupa care separatia se reintoarce la identic, la ceea ce de fapt in sine ramasese. Au mai creat si altii astfel de constructii e drept mai elaborate pretinzand ca exista si o metoda dupa care ar avea loc tot acest proces. In sfarsit proiectarea in planul constiintei umane care prin realizarea vacuitatii eului ar ajunge la identitatea initiala, pornind de la identificarea fiintei cu constiinta ( identificare la fel de fortata pentru ca orice identificare presupunemai mult decat o identitate simpla, presupune o prealabila separare a ceea ce urmeaza sa identifici ) e pasul doi.
Daca am rasturna raportul sa punem diferitul `inainte`? Sau daca le-am pune pe acelasi plan? Discutabil.

Aceeasi maniera de a concepe marea identitate negativ. Repet nu poti vorbi de subiectivitate la nivelul fiintei sau cond\stiintei infinite tocmai pentru ca nu exista o obiectivitate care i se opune. Nu poti spune ca o subiectivitate initiala se obiectuiveaza ulterior. Pentru a respecta relatia duala subiect-obiect orice subiectivitate pretinde din start o obiectivitate fata de care apare ca atare, ca subiectivitate.
Repet: daca potentialitatea deplina nu se poate oferi pe sine intelegerii atunci cine o intelege? Cum ajungi sa spui despre ea tot ce spui. Tu o intelegi? Constiinta care se separa in mod iluzorii ca identitate a unui eu aflat in opozitie cu alte euri?

Continua negatia. Ce inseamna aprehensie totala intuitiva? La ce serveste daca ceea ce obtii e ignoranta devenita identica cu constiinta? Cine obtine de fapt? A cui e aceasta aprehensie in care probabil se ajunge acolo unde nu mai exista nimeni si nimic? Cum o distingi de moarte? Sunt curios chiar, cum faci diferenta intre identificarea eului cu nimicul universal reprezentat de plenitudinea potentiala si moarte ( ca disparitie a eului - eu care exista intr-o forma fie ea si degradata - ca iluzie)?

Subiectul se poate cunoaste pe sine ca obiect prin introspectie. Tu nu te poti cunoaste pe tine insusi?
Iar daca vrei sa te referi la cunoasterea subiectului in genere ( daca asa ceva exista ) si la structurile generale ale subiectivitatii in genere( reprezentare sau perceptie, intelect, ratiune etc) citeste Kant, neokantianism etc.
Subiectul se poate lua pe sine ca obiect incercand sa se cunoasca. Se poate spune in acel moment ca subiectul si obiectul sunt acelasi lucru. Problema e ce sansa are subiectul sa se cunoasca pe sine si sa inceapa obiectivarea de la sine insusi. Kant spune ca inainte de a ne apuca sa spunem ce putem cunoaste si ce nu ar trebui sa cunoastem mai intai propriul nostru aparat prin care ajungem sa cunoastem. El spune ca nu ajungem niciodata la lucrul in sine ci doar la un obiect a carui cunoastere

Cum ar putea exista cunoastere in afara relatiei subiect -obiect. Ca ce si sub ce forma? Ca idei, concepte, ca ce? Ale cui?
Ce inseamna cunoastere pura?

Daca doar ceea ce este este si nu admite alte determinatii obtinem fiinta care ca nedeterminata e totuna cu nefiinta.
Daca si absenta si prezenta sunt concepte fenomenale inseamna ca despre Acela nu poti spune nici ca este prezent. Da-mi exemple de concepte nefenomenale si explica diferenta dintre concepte fenomenale si concepte nefenomenale. De unde stii si cum poti face diferenta intre ele? Ce te face sa crezi ca l-ai caracterizat bine pe Acela, ca ceea ce i-ai atribuit a trecut dincolo de asocierea cu niste concepte fenomenale?

Prin ce s-ar deosebi aceasta de nimic prin simplul fapt ca o numesti altfel?

Daca e incogniscibil cum poti spune despre el ceva, cum il poti numi? Incognoscibilul e o notiune autosubminanta. Pentru ca daca ar fi asa nu ai putea spune nimic despre el nici ca e incognoscibil, nici ca e cognoscibil.

Deci poate fi conceputa. Hotaraste-te!

Ori e totalitatea contrariilor ori e disparitia lor. Sau si una si alta? Daca eul-subiect ( care are nevoie mereu de un obiect sau ceva de care sa se separe ) ar fi totusi ce spui tu totalitatea contrariilor din manifestat inseamna ca el se identifica cu manifestatul, cum il mai poti izola de manifestat, cum mai poti spune ca e neatins de manifestat. Sigur poti face un artificu...poti spune ca e si una si alta si poti inventa doi termeni pe care sa-i atribui apoi acelesi entitati: unu pentru totalitatea manifestatului altul pentrune manifestat. Mai ramane sa spui ca manifestatul e doar iluzia caree se naste cand nemanifestatul se misca in sine si gata schema generala.

Din nou te contrazici. Mai sus ziceai ca eul-subiect ( pe care repet il identific eronat cu fiinta ) e dincolo de prezenta si absenta. Acum spui ca e absenta fenomenal si prezenta numenal. Cum sa fie prezenta numenal de vreme ce ai spus despre prezenta ca e un concept fenomenal? Vezi mai sus.

Nu inteleg rationamentul. Cum sa devine cate unul din obiecte pseudo-subiect?!? al celorlalte. Piatra devine subiect pentru cartof? Si de aici tragi concluzia ca nici un obiect nu poate exista decat ca conceptualizare...!? Mai mult pentru a aparea orice concept fenomenal are nevoie de un substrat?! De ce sa aiba nevoie de un substrat si ce fel de substrat? Doar pentru ca exista prejudecata monismului care in acest caz creeaza ideea unei constiinte universale?
Rationamentul e eronat de la prima propozitie. Fenomenele devin obiecte ale cunoasterii doar pentru un subiect care cunoaste-omul- si nu pentru alte fenomene fara constiinta ( dar tu identifici tot manifestatul cu o constiinta d-aia cazi in eroare ) Iar constiinta umana nu are nevoie de nici un substrat universal decat daca il presupui aprioric.

In ce sens mai vorbesti de plinatate in afara prezentei. Cum iti poti imagina o plinatate neprezenta? De fapt doar schimbi denumirea pentru a separa prezenta fenomenala de plinatatea numenului si a justifica astfel diferenta, numenul ca vacuitate a prezentei fenomenale.

Concluzia ar fi ca e nu e nimic de cautat ca deja suntem ceea ce putem fi.

Vidul conceptual=nimicul=plenitudinea potentiala. Ai numit altfel nimicul pentru a-l separa. De fapt e aceeasi schema cu Absolutul care trebuie sa fie si dincolo si prezennt in intreaga fenomenalitate( ca substrat etc ) si izvor etc.

A accepta că realitatea este lipsită de graniţe înseamnă a înţelege că toate conflictele sunt iluzorii. Această înţelegere înseamnă eliberarea de iluzia separării, de lanţurile propriilor graniţe iluzorii. În continuare voi arăta cum apare prima graniţă aplicată acestei conştiinţe fără graniţe (conştiinţă unitară).
Conştiinţa unitară este simpla conştientizare a teritoriului real fără graniţe. Dacă realitatea este o condiţie a teritoriului fără graniţe – şi pentru a nega acest lucru ar trebui să ignorăm teoria relativităţii, filozofia organismului şi înţelepciunea orientală – atunci ,,conştiinţa unitară” e starea naturală de conştientizare care acceptă şi recunoaşte această realitate, adică conştiinţa unitară este conştietizarea fără graniţe (non-duală). Chiar şi a spune ,,realitatea este conştientizarea fără limite” înseamnă a face o distincţie între graniţe şi lipsa acestora. Faptul că ,,realitatea este lipsită de graniţe” este perfect adevărat, cu condiţia să ne reamintim că starea de conştienţă fără limite este o conştienţă directă, imediată şi non-verbală, nu o simplă teorie filosofică. Dincolo de toate graniţele se întinde lumea reală a Astfelităţii (engl. Suchness), Vidul, Dharmakaya, Tao, Brahman, Dumnezeirea. În lumea Asteflităţii (natura adevărată şi esenţială a lucrurilor, care nu poate fi caracterizată fiind numită simplu Astfelitatea Realităţii) nu există bine şi rău, sfânt şi păcătos, naştere sau moarte deoarece în această Astfelitate nu există frontiere. Nu există graniţe între subiect şi obiect, sine şi non-sine, observat şi observator. Graniţa primară pe care o construim este aceea între sine şi non-sine şi la care renunţăm cel mai greu. Este graniţa care ne conferă sentimentul unui sine separat şi pe măsură ce alunecăm spre nimicnicia morţii, este ultima graniţă la care renunţăm. Limita dintre sine şi non-sine este prima pe care o trasăm şi ultima pe care o anihilăm. Aceasta este graniţa primară iar toate celelalte graniţe pe care le construim ulterior se sprijină pe această graniţă primară. Dacă ţintşti la dărâmarea graniţei primare atunci toate celelalte graniţe impuse ulterior vor dispărea şi ele pentru că fiecare graniţă creată depinde de existenţa ta separată, distinctă: graniţa primară dintre sine şi non-sine.
Această graniţă primară poate fi privită ca distincţia dintre subiectul cunoscător şi obiectul cunoscut, este prăpastia dintre ,,tu (eu)” care citeşti aceste rânduri şi rânduri. Este diferenţa dintre cel care experimentează şi lumea experimentată. Astfel, în mod aparent, în ,,interiorul” graniţei primare există sinele, subiectul, cel care gândeşte, simte, observă; iar de cealaltă parte se află non-sinele, lumea obiecteleor, mediul străin separat de mine.

- continuare în postul următor

- continuare

În conştiinţa unitară, în conştientizarea fără limite, sentimentul sinelui se extinde pentru a include tot ce era iniţial considerat non-sine. Simţul identităţii cuprinde întregul Univers dar acest lucru nu se poate întâmpla atâta vreme cât graniţa primară, care separă sinele de Univers e percepută ca fiind reală.
Deşi din rândurile de mai sus s-ar putea trage uşor concluzia că tot ceea ce avem de făcut este distrugerea graniţei primare, deşi în sens brut e adevărat, în realitate tot ceea ce trebuie ,,făcut” este realizarea faptului că graniţa primară nu există. La fel ca toate graniţele este doar o iluzie. Ea doar pare că există, ne prefacem că există, ne comportăm ca şi cum ar exista. Dar e fals. În momentul când citeşti aceste rânduri nu există nici o graniţă primară reală, nici o barieră către conştiinţa unitară. De aceea e absurd că porneşti în căutarea graniţei primare pentru a încerca apoi s-o distrugi, ar fi o pierdere de timp fiindcă nu poţi distruge ceea ce nu există. Tot ceea ce poţi face este s-o înţelegi ca atare şi să priveşti dincolo de ea.
Ce înseamnă căutarea graniţei primare? Înseamnă că trebuie să fim foarte atenţi şi să identificăm senzaţia că suntem un sine separat, o entitate care simte şi experimentează, distinctă de sentimentele şi experienţele prin care trece. Dacă vom căuta cu mare atenţie acest ,,sine” nu-l vom găsi. Iar daacă nu-l vom găsi înseamnă că vom fi atins deja conştiinţa unitară.
Acestă ,,absenţă a sinelui” nu înseamnă o pierdere a tuturor sensibilităţilor şi simţurilor, nu e o stare de transă, de haos, de agitaţie, de comportament necontrolat. Nu este ca şi cum mintea şi trupul meu s-ar volatiliza şi s-ar contopi cu un Mare Ceva de undeva. Nu are nimic de-a face cu regresia schizofrenică deoarece aceasta nu transcende deloc graniţa dintre sine şi non-sine ci o voalează şi o tulbură.
Realitate este lipsită de lucruri deoarece, aşa cum au descoperit şi fizicienii, lucrurile nu sunt altceva decât graniţe abstracte ale experienţei. Şi e lipsită de gânduri fiindcă gândirea, cartografierea simbolică, este exact procesul prin care trasăm graniţe asupra realităţii. A vedea un ,,lucru” înseamnă a gândi, a gândi înseamnă a-ţi imagina ,,lucruri”, a gândi şi a defini lucruri sunt aşadar două nume ale plasei de graniţe pe o care o azvârlim asupra realităţii.
Când spun că realitatea este vid asta înseamnă că realitatea este fără graniţe şi nu faptul că toate entităţile dispar pur şi simplu, lăsând în urm un vid pur, un imens nimic, un terci monistic nediferenţiat.
Orientul a înţeles de mult timp faptul că toate graniţele sunt iluzorii că realitatea este non-duală şi de aceea el nu a căzut în capcana de a confunda harta cu teritoriul, graniţele cu realitatea, simbolurile cu concretul, numele cu obiectul numit.
Când mă refer la ,,pierderea sinelui” mă refer la următorul fapt: senzaţia de a fi un sine separat este o senzaţie care a fost greşit înţeleasă şi interpretată. Fiecare individ are senzaţia, sentimentul interior că este un sine izolat, separat de fluxul experienţelor trăite şi separat de lumea din jur. Dar dacă analizăm atent senzaţia ,,sinelui interior” şi pe cea a ,,lumii exterioare” ne dăm seama că aceste două senzaţii sunt, de fapt, unul şi acelaşi sentiment. Altfel spus, ceea ce simt eu acum ca fiind lumea obiectivă din afara mea este acelaşi lucru cu ceea ce simt ca fiind sinele subiectiv din interiorul meu. Separarea dintre cel care experimentează şi lumea experienţelor nu există şi deci nu poate fi găsită.
Pare cât se poate de evident că eu sunt cel care aude sunetele, cel care simte sentimentele, cel care vede imaginile. Dar, pe de altă parte, nu e ciudat că trebuie să mă descriu ca ,,văzătorul care vede imaginile văzute”? Sau ca ,,ascultătorul care aude sunetele auzite”? Să fie oare percepţia chiar atât de complicată? Chiar implică ea trei entităţi distincte – un văzător, văzul şi ceea ce este văzut?
Cu certitudine nu există aici trei entităţi distincte. Crezi că vei găsi vreodată un văzător fără văz şi fără ceva văzut? De fapt, văzătorul, văzul şi văzutul sunt aspecte ale aceluiaşi proces şi niciodată, nicăieri nu va exista unul dintre ele fără celelalte.

- continuare în postul următor -

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 14 Nov 2005, 03:42 PM

- continuare

Problema este că avem trei cuvinte diferite - ,,văzătorul”, ,,văzul” şi ,,văzutul” – pentru o unică activitate, experienţa vederii. Hipnotizaţi de magia cuvintelor lui Adam, considerăm că trebuie să existe o entitate separată, văzătorul, care, prin intermediul unui proces numit ,,văz”, află despre o altă entitate, numită ,,văzut”. Astfel ne identificăm în mod firesc exclusiv cu văzătorul şi ne considerăm complet separaţi de lucrul văzut. Lumea noastră, care ne-a fost dată o singură dată toată, este în acest fel despicată în două, cu ,,văzătorul aici, în interior”, faţă în faţă, peste un abis de netrecut, cu lucrurile ,,văzute acolo, afară”.
Dar să vedem dacă cel care experimentează este în realitate chiar atât de diferit de ceea ce experimentează. Dacă înschid ochii şi sunt atent la procesul auzului, observ toate sunetele care plutesc parcă în jurul meu – păsările ciripesc, maşinile huruie, televizorul ,,vorbeşte”, dar, cu toate aceste sunete, exist[ un lucru pe care nu-l pot auzi, oricât de atent aş asculta fiacre sunet. Nu-l pot auzi pe cel care aude. Adică, pe lângă toate acele sunte, nu-l pot auzi pe cel care le aude. De ce? Pentru că el nu există. Ceea ce am fost învăţaţi să numim ,,ascultător”, ,,auzitor” – nu este altceva decât experienţa de a auzi în sine, nu poţi auzi auzul. În realitate, există doar un flux de sunete şi acel flux nu este împărţit în subiect şi obiect. Nu există aici nici o graniţă.
Dacă permit senzaţiei că sunt un ,,ascultător” să se dizolve în auzul însuşi, voi constata că sinele meu se contopeşte cu întreaga lume a ,,sunetelor exterioare”. Când încerci să-l auzi pe ,,auzitorul” subiectiv, nu vei găsi altceva decât sunete obiective. Iar asta înseamnă că nu auzi sunete, ci eşti acele sunete. Cel care aude este fiecare sunet auzit, nu este o entitate distinctă, care stă deoparte şi aude auzul.
Acelaşi lucru poate fi spus şi despre procesul văzului. Dacă îmi studiez cu atenţie câmpul vizual, observ că pare aproape suspendat în spaţiu, în nimic. Şi totuşi, constă într-un tipar infinit de bogat de lumini, culori şi umbre întrepătrunse, ce formează un munte aici, un nor acolo. Dar între toate imaginile pe care le pot vedea există totuşi una pe care nu reuşesc s-o văd, oricât aş încerca. Nu-l pot vedea pe văzătorul acestui câmp vizual. Timp de ani întregi, mi s-a părut perfect firesc să presupun că eu eram văzătorul care vedea imaginile. Dar în clipa în care pornesc în căutarea văzătorului, îmi dau seama că nu găsesc nici o urmă a sa. Mai mult decât atât, persist în încercarea de a-l vedea pe văzător, tot ce găsesc sunt lucruri care sunt văzute. Asta înseamnă că eu, ,,văzătorul”, nu văd imagini, mai degrabă pot să spun că eu ,,văzătorul”, sunt unul şi acelaşi cu toate acele imagini văzute şi prezente în acest moment. Aşa-numitul văzător nu este nimic altceva decât tot ceea ce este văzut. Dacă mă uit la un copac, nu există o experienţă numită ,,copac” şi o alta numită ,,văzând copacul”. Există doar unica experienţă a vedererii copacului. Nu văd această vedere, aşa cum nu miros mirosul şi nu gust gustul.
Prin urmare, se pare că, ori de câte ori caut un eu separat de experienţă, acesta dispare în experienţă. Când caut experimentatorul, găsesc doar o altă experienţă, subiectul şi obiectul se dovedesc de fiecare dată a fi unul şi acelaşi lucru. Dat fiind că aceasta este o experienţă deconcertantă, probabil că te simţi oarecum derutat încercând să te gândeşti la ceea ce îţi spun. Dar mai fă un mic effort: în vreme ce te gândeşti la toate astea, îl poţi găsi pe gânditorul care se gândeşte la asta?
Cu alte cuvinte, există un gânditor care gândeşte gândul ,,sunt derutat”, sau există numai gândul ,,sunt derutat”? În mod cert, există doar gândul, fiindcă dacă ar exista şi un gânditor al gândului, atunci te-ai gândi la gânditorul care gândeşte gândul? Pare deci evident că ceea ce credem noi în mod eronat a fi gânditorul este, de fapt, nimic altceva decât fluxul gândurilor prezente.
Prin urmare, când gândul prezent a fost ,,sunt derutat”, nu erai concomitent conştient de un gânditor care gândea ,,sunt derutat”. Nu exista decât gândul prezent, singur: ,,sunt derutat”. Apoi, când ai căutat gânditorul acelui gând, nu ai găsit decât un ALT gând prezent, adică ,,mă gândesc că sunt derutat”. Însă niciodată nu ai găsit un gânditor separat, distinct de gândul prezent, iar asta înseamnă că cele două sunt identice.

- continuare în postul următor -

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 14 Nov 2005, 03:58 PM

- continuare

De aceea înţelepţii ne sfătuiesc nu să distrugem ,,sinele” ci doar să-l căutăm, fiindcă ori de câte ori îl vom căuta, nu vom găsi decât absenţa lui. Chiar dacă am început să înţelegem că nu există un ascultător, un văzător sau un gânditor separat, tot vom putea identifica în noi înşine un sentiment primar, fundamental, de a fi un sine distinct şi izolat. Încă avem acea senzaţie că suntem separaţi de lumea din afară, încă avem acel sentiment profund că, într-un fel, suntem ,,sinele” interior. Chiar dacă nu mă pot vedea, gusta sau auzi pe mine însumi, în mod cert mă simt pe mine însumi, îmi simt sinele.
Ei bine, poţi identifica, în plus faţă de senzaţia pe care o numeşti ,,sinele” tău, un ,,simţitor” care simte? Din nou, senzaţia aceea de a fi un simţitor care are sentimente şi senzaţii este în sine un alt sentiment. ,,Simţitorul” nu este altceva decât senzaţia prezentă, aşa cum gânditorul este gândul prezent şi văzătorul este văzutul prezent. Nici în acest caz nu există un simţitor separat de senzaţiile prezente – nu a fost şi nici nu va fi vreodată.
Prin urmare, concluzia evidentă începe să se contureze: NU EXISTĂ UN SINE SEPARAT DE LUMEA DIN JUR. Ai considerat întotdeauna că eşti un experimentator distinct, dar în clipa în care porneşti în căutarea acestuia, observi că se volatilizează în experienţa însăşi, nu există decât experienţa, nu există ceva sau cineva care experimentează experienţa, nu simţi senzaţiile şi nu gândeşti gândurile, aşa cum nu auzi auzul, nu vezi văzul şi nu miroşi mirosul.
A spune ,,eu mă simt bine” înseamnă în realitate că este prezentă o senzaţie de bine, nu înseamnă că există ceva numit ,,eu” şi un altceva separat numit ,,simţire”, astfel încât atunci când le alăturăm acest ,,eu” să simtă senzaţia de bine. Nu există alte senzaţii şi simţiri decât cele prezente şi oricare ar fi senzaţia prezentă, este aceeaşi cu ,,eu”. Nimeni nu poate identifica un ,,eu” separat de o experienţă prezentă oarecare, şi nici o experienţă prezentă separată de u ,,eu”, iar aceasta înseamnă că cele două sunt unul şi acelaşi lucru.
Dacă ai înţeles acum că nu există separare între ,,tine” şi experienţele pe care le trăieşti, nu începe să ţi se pară evident că nu există, de asemenea, separare între ,,tine” şi lumea în care trăieşti? Dacă eu sunt una cu experienţele mele, înseamnă că sunt una cu lumea astfel experimentată. Nu am senzaţia unei păsări, ci sunt senzaţia unei păsări. Senzaţia interioară numită ,,eu” şi senzaţia exterioară numită ,,lume” sunt una şi aceeaşi senzaţie. Subiectul interior şi obiectul exterior sunt doar două nume ale aceleiaşi senzaţii (gust unic al Realităţii), şi nu aşa ar trebui să simţi, ci acesta este unicul lucru pe care l poţi simţi. Asta înseamnă că starea ta de conştiinţă este acum – indiferent dacă îţi dai seama sau nu – conştiinţa unitară.

Welcome to integral world!
http://www.integralworld.net/

.. as zice ca e locul perfect pentru a Trai

păi te sinucizi de mai multe ori până ce există numai viaţa..

Shapeshifter, am aruncat si eu o privire pe ce scrii tu p'aici, si marturisesc cu parere de rau ca n-am inteles mai nimic. Un rezumat de cateva randuri, cat mai la obiect, nu se poate ?

http://www.nonduality.info/awareness&absolute.html

vrei sa zici "sa te joci de'a sinuciderea" .....

da într-un fel vorba lui Cioran: de fiecare dată când vreau să mă sinucid constat că e prea târziu..

-----
vrei sa zici "sa te joci de'a sinuciderea"
-----
aş spune că e exact pe dos: sinuciderea se joacă cu ,,tine" deşi tu eşti deja mort.. de atâtea ori murim fără să ne dăm seama..

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 21 Nov 2005, 04:30 PM

Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii, acele emotii care fac ochii sa straluceasca, oftatul sa surada, si care elibereaza sentimentele inimii.

viaţa se hrăneşte cu moarte dragă Saldora..

adica 1 + 0 = 2?

Huh? Poti sa omori un mort?

Ce intelegi prin "sinucidere"?
Eliminarea unor sechele care ruineaza frumusetea vietii? ; pentru ca din acel moment al reusitei sa poti spune in sfarsit 'traiesc!'? Si care sunt acelea daca iti permiti sa folosesti cuv'sinucidere' care se raporteaza la pers./viata ta si nu la aceste sechele,neplaceri care au ajuns sa te aduca la dorinta aceasta a pieirii ..sau..sincer nu inteleg; :unsneplaure: poti sa explici?..



@saldora"Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii, acele emotii care fac ochii sa straluceasca, oftatul sa surada, si care elibereaza sentimentele inimii." superb
Sper sa nu te supere dar il pun la semnatura ; e superb ce mai?

Uite daca vrei sa vezi intregul .. Pablo Neruda

de fapt eul mic moare cu fiecare conceptualizare şi răsare cu fiecare conceptualizare.. eul mic este intermitent.. cum ia naştere eul mic? prin memorie.. care implică timp.. o falsă identificare cu fluxul mental creează persoana.. care de fapt nu există.. tot ceea ce există este acest flux continuu al experienţei.. dar cum să-i spui unui om obişnuit că el de fapt nu există? Nu o să priceapă nici în ruptul capului.. adevăratul Eu este fără nici o graniţă.. graniţa trasată de Adam nu s-a întâmplat numai în trecut ea se întâmplă în fiecare moment cu fiecare dintre noi când ne aruncăm în lume ca subiect aici şi obiect acolo.. asta e minciuna originară a lui Adam.. Amintiţi-vă: Adam n-a fost izgonit, ci a avut de ales, el devenit unul dintre cei care au ajuns să cunoască binele şi răul (vezi textul ebraic original).. căderea lui a fost de fapt căderea în obiect, când şi-a asumat individualitate..

Nimeni nu moare pentru că nimeni nu s-a născut.. naşterea, moartea, timpul, spaţiul.. nişte simple concepte.. numai ce nu s-a născut nu are cum să moară.. ce este acel ceva? nimeni şi nimic în particular.. el ESTE prin sine însuşi.. subiectivitate pură..

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 4 Dec 2005, 04:40 PM

Treci prea usor peste notiunea asta: MEMORIA. Memoria te-a ajutat sa jonglezi cu toate conceptele si definitiile de pana acum. Toate ipotezele astea despre nucleul Sat-Cit-Ananda, despre monism/nondualitate etc, le-ai creat in constiinta cu ajutorul MEMORIEI - care da continuitate, coerenta - altfel o luam de la capat fara sa pastram datele acumulate. Desi tu sustii ca e intermitenta...probabil te referi la somn (mica moarte).

Recapitulez: timp>>memorie>>eu (cu "e" mic). Deci, in afara/lipsa timpului si a memoriei, orice delimitare dispare, ramane doar Eu-ul (unitatea nediferentiata, monismul absolut). Admit a fi plauzibil, dar te intreba si Alfa la un moment dat: scenariul asta "nu-ti suna a moarte?"
Si inca o intrebare: ce rost are toata tevatura asta cu manifestarea fara atingerea stadiului suprem de constiinta/memorie (iluminare/mantuire/moksa, cum vrei sa-i spui) in afara timpului (permanenta, depasind timpul)? Nu asta poate fi un scop al creatiei? Porneste de la "Eu sunt" (vointa fara discernamant) si ajunge la Iluminarea ce o da discernamantul (constientizarea plenara - in ignoranta zero).

Eu zic ca murim precum caprele - vorba lui Tutea - visand la cai verzi pe pereti albastri. Care sa fie fundamentul/monada, daca accept teoria asta? Raspunsul il dai mai jos:

Tot a stingere aduce. Moarte, nefiinta, nimic, vid.
"La-nceput pe cand Fiinta nu era, nici Nefiinta,
Pe cand totul era lipsa de viata si vointa,
Cand nu s-ascundea nimica desi tot era ascuns,
Cand patruns de sine insusi odihnea cel Nepatruns.
Fu prapastie, genune? fu noian intins de apa?
N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa."
- M. Eminescu

Acest topic a fost editat de bishop: 4 Dec 2005, 11:10 PM

----
"nu-ti suna a moarte?"
----
din contră îmi sună a viaţă.. eşti totuna cu viaţa.. crezi că vorbele lui Iisus erau vorbe goale sau se adresau intelectului?

----
Recapitulez: timp>>memorie>>eu (cu "e" mic). Deci, in afara/lipsa timpului si a memoriei, orice delimitare dispare, ramane doar Eu-ul (unitatea nediferentiata, monismul absolut). Admit a fi plauzibil, dar te intreba si Alfa la un moment dat: scenariul asta "nu-ti suna a moarte?"
----

nu timpul creează memoria ci invers.. timpul ca ceva de sine stătător nu există.. timpul există doar în minte.. persoana nu este altceva decât un sac de amintiri.. fiinţa pură este atemporală..
Unitate nediferenţiată? hmhm.. e vorba despre UNICITATE în termeni nondualişti nu există unitate ci UNICITATE dar şi acesta este un concept.. aici nu e vorba despre un vid static, ci despre transcenderea formei, neîncetat la orice nivel.. transcendere şi includere.. odatt cu creşterea ADÂNCIMII sistemelor (inclusiv biologice) Conştiinţa se deschide ca o floare, îşi desfăşoară potenţialul, şi asta duce la transcendere, un curent ascendent, pur transcendent, (ex. înţelepciunea) care tinde către unitate şi un curent descendent imanent, care îmbrăţişează tot ce este transcens, compasiunea, îmbrăţişarea formei.. Eros şi Agape, yang-yin..
Este vorba despre acest cuplu de curenţi: cel trancendent şi cel imanent.. peste tot există acest impuls evoluţionar de a trece dincolo de ceea ce un holon a fost la momentul t-1, de a scăpa către un nivel în care reorganizarea se adânceşte, adâncimea aici e sinonimă cu Conştiinţa apoi curentul descendent tinde să îmbrăţişeze formele trancense..
De aceea spuneam:
Forma este vacuitate şi vacuitatea este formă.. noi ne imaginăm nimicul ca pe lipsă a ceva, ori nu este deloc aşa.. este potenţialitate totală şi el este baza vieţii, adică viaţa însuşi.. mulţi scriitori şi filosofi au abordat nimicul dar numai cu mintea.. Nimic în particular înseamnă TOTUL în mod ,,transfinit"..

-----
Desi tu sustii ca e intermitenta...probabil te referi la somn (mica moarte).
-----
spuneam că eul se naşte şi moare odată cu fiecare experienţă, la asta mă refeream când spuneam că este intermitent.. pe de altă parte în memorie există multe găuri.. spune-mi ce ai făcut tu acum 5 luni la ora h? evident nu o să-mi poţi răspunde.. în ACUM mintea moare.. nu supravieţuieşte.. AICI în ACUM este fiinţa pură.. accesibilă oricui, oricând..

Eu tot aştept răspuns la întrebarea: POATE UN GÂND DEVENI CONŞTIENT DE EL ÎNSUŞI?

În ceea ce priveşte somnul.. dacă stăm şi observăm cu atenţie vedem că fluxul gândurilor care este automat, dar în care se poate interveni datorită simţului ,,eu sunt", continuă şi în vis.. şi în vis se vede şi mai clar că persoana nu există, că există doar acest corp, acest flux neîncetat al gândurilor care creează iluzia de a fi o persoană.. în vis acest flux continuă, dar sub pragul conştienţei, este ca un flotor dacă vreţi.. chiar şi în starea de veghe există perioade, momente în care nu toate gândurile sunt conştientizate.. Dar puneţi-vă această întrebare: cine este conştient că este conştient? Cine este observatorul? este el ceva separat? este o entitate?

A GĂSIT CAREVA DINTRE VOI BUTONUL DE OPRIRE LA ACEST FLUX AL GÂNDURILOR?

Somnul înseamnă reînnoire, viaţă..

În somn conştiinţa se retrage din ce în ce mai mult în ea însăşi, către acea Subiectivitate Pură de care vorbeam.. în somnul cu vise, datorită acestui flux neîncetat de forme-gând apar visele, ecouri ale stării de veghe.. dar în somnul profund unde este persoana? unde este lumea? deşi noi trecem prin acest somn profund în fiecare noapte, nu realizăm că el susţine viaţa..
ACELA despre care vorbesc este PREZENT în toate stările de conştiinţă: veghe, vis, somn profund.. dpdv al ACELUIA există doar o singură stare în toate stările mai sus menţionate..

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 5 Dec 2005, 02:02 PM

--------
Ce intelegi prin "sinucidere"?
Eliminarea unor sechele care ruineaza frumusetea vietii? ; pentru ca din acel moment al reusitei sa poti spune in sfarsit 'traiesc!'? Si care sunt acelea daca iti permiti sa folosesti cuv'sinucidere' care se raporteaza la pers./viata ta si nu la aceste sechele,neplaceri care au ajuns sa te aduca la dorinta aceasta a pieirii ..sau..sincer nu inteleg; :unsneplaure: poti sa explici?..
-------
prin sinucidere mă refeream la transcendere apoi includere, transcendere, includere şi tot aşa în mod ,,transfinit".. oricum nu se poate sinucide ceva ce nu există.. e de ajuns să ,,vezi" că nu există persoana şi apoi să treci dincolo de asta.. micile morţi sunt inerente sunt de preferat din cînd în cînd.. ele înseamnă viaţă.. mori odată cu fiecare răsuflare, gînd, nor contemplat pe cer, cu fiecare apus de soare, cu fiecare experienţă care apare, pentru a renaşte odată cu altă aruncare în lume.. pînă cînd? pînă ajungi să înţelegi că există ceva care este absolut ,,nemişcat" care nici nu răsare nici nu apune, nici nu se naşte nici nu moare.. propria ,,ta" fiinţă pură.. dincolo de toţi creatorii şi de toţi dumnezeii..

----
Eliminarea unor sechele care ruineaza frumusetea vietii? ; pentru ca din acel moment al reusitei sa poti spune in sfarsit 'traiesc!'?
----
viaţa te trăieşte pe tine nu invers.. dar nici acest lucru nu este absolut adevărat.. ,,tu" eşti una cu viaţa.. nici o separare.. nici o lume.. în afara ,,ta"..

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 5 Dec 2005, 07:16 PM

Cred ca raspunsul la intrebarea "Poate un gand deveni constient de el insusi?" a fost dat cu mult timp in urma de cel care a scris: "La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul.
Acesta era intru inceput la Dumnezeu.
Toate prin El s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut."
Si daca a zis ca toate asa s-au facut, in cazul asta indraznesc sa marturisesc despre mine ca as fi un efect al acelei cauze adica un gand al Lui Dumnezeu. Asta inseamna ca eu-gandul incep a deveni constient de mine insumi ca-s gand...om...eh!...cam un sfert constient...
O sa aud oare mai departe ca incearca cineva sa desparta gandul de cuvant?