Ganduri, scrieri, amintiri din viata lui One_Last_Dance veti putea citi in cadrul acestui jurnal.

Lectura placuta!

~18 Februarie~

... parca timpul zace si totusi pleaca cu mine.

~19 Februarie~

... clipocind in clepsidra timpului, clipele trec una dupa alta, ireversibile.

~20 Februarie~

... cu o usurinta de invidiat, timpul se rostogoleste peste mine.

Acest topic a fost editat de One_Last_Dance: 20 Feb 2006, 12:48 AM

Si peste mine....

~21 Februarie~

Mai vreau!!!
Mai vreau doar, sa respir o ultima adiere din acest TIMP calm, sa mai arunc o ultima privire indragostita in urma...

~22 Februarie~

... astazi m-am luat la tranta cu timpul. Intr-un tarziu - epuizata de atata revolta, m-am retras in nemiscare, asteptand ca lucrurile sa se intample. Clepsidra nu iarta...

Acest topic a fost editat de One_Last_Dance: 22 Feb 2006, 12:29 AM

~23 Februarie~

Trecerea timpului nu sperie ci doare, bland dar doare...

~24 Februarie~

- Simti?
Timpul s-a prabusit brusc intre noi... astazi sunt cu un pas mai departe de tine. Dar nu-i nimic, iti dau eu din anii mei neimpliniti.
Traieste-i tu!

Acest topic a fost editat de One_Last_Dance: 24 Feb 2006, 12:22 AM

~25 Februarie~

Timpul - seara de seara, clipa de clipa, zi de zi imi picteaza zborul in care ne poticnim amandoi cautandu-ne...
Incerc sa-l prind, sa-l strang in pumni... stai, nebunule! - unde vrei sa zbori, daca nu esti pasare? Opreste-te!
Si... dorinta mea se reflecta ca intr-o oglinda in ochii mirati ai timpului. Nu-mi da raspunsuri, nu-mi pune intrebari... doar sopteste: - E SAMBATA.

~ FEBRUARIE ~

Imi ajunge sa-ti spun ca dincolo de noaptea mea e o noua zi pe care nu o vreau - Fara Tine -
N-am nevoie de zi cand noaptea cu tine imi este ingaduit sa port pe umeri mantia stelelor. Si totusi, te rog, daca se face zi, de ziua mea - Nu Mai Rupe Florile - si asa traiesc atat de putin.

Mama si tatal lor nu-si dadeau seama de efectul pe care-l avea asupra celor doi copii dragostea grijulie, egala, cu care ii inconjurau mereu... in inima ei cei doi parinti alcatuiau tablouri - tablouri de iubire si tandrete.

Ea era frapanta, dar fara sa fie frumoasa... frapanta era inaltimea ei, mostenita de la tata. Fagaduinta din copilarie de par auriu, ochi albastri si trasaturi angelice disparusera in timp, preschimbandu-se in foarte mult negru, tenul de culoare maslinie nu obisnuia sa-l retuseze folosind machiajul, evita acest siretlic, desi, uneori era obligata de imprejurari sa-l foloseasca. Diferita fetelor cu adevarat frumoase, se imbraca cu extrema simplitate... pentru o zi speciala, a cauta efecte socante care sa-i puna in relief curbele trupului ar fi insemnat sa cada in vulgaritate, ar fi alungat misterul in care-i placea sa se invaluie. Pentru ziua ei alese cu multa grija imbracamintea in vederea unui scop pe care numai ea il putea intelege... imbracamintea trebuie sa fie rezultatul unei puritati - puritate care aproape ca-ti supara ochii, dar le linisteste pe fetele din jurul tau, iar baietii, desi la inceput se lasa atrasi de aura ei de mister, ulterior se retrag, dezumflati, dar cu orgoliul intact. Obsedata de culoarea albastra a cerului, dar imbracata intr-o unduire perfecta de negru, privea pierduta la imaginea ei reflectata in oglinda lunga, ovala... imagine ce reprezenta o asemenea distilare a realitatii, incat, pana la urma, nu mai ramasese decat imaginea de un negru stralucitor. Trasaturile ei aveau o atemporalitate clasica, fata ei oglindea doar sinceritate si fericire deplina... un suflet cald care nu simtea nevoia de aplauze publice, dar astepta in tacere, multa tandrete. Se intoarse brusc, dar nimic nu trada privirea ei. Nimeni pe lume - nimeni nu-i cunostea gandurile...

EL? m-am intrebat intr-o doara. Oare EL le cunoaste? Si, daca le cunoaste, ii pasa?

Sarutarile au fost superficiale. Avea putini prieteni, in marea lor majoritate colegi de liceu si colegii de la Clubul Bolero, totusi, pastrase din copilarie o prietenie foarte stransa cu C. si cu C. - cei doi acceptasera invitatia cu aceeasi bucurie copilaroasa din trecut. Asteptarile i-au fost implinite, totul emana armonie... era o zi invaluitoare, scaldata in lumina si catifelata ca un fulg. Privit dintr-o anumita perspectiva, restaurantul se afla intr-un loc ascuns, tainic. Se putea ajunge la el pe o alee serpuita, strabatand o padure. Aleea sfarsea intr-un luminis, trecand brusc de la obscuritatea copacilor la lumina si, pe nesteptate, dominand parcul, se putea zari o cladire impunatoare... locul reprezenta o adevarata topografie a echilibrelor si a jocurilor de lumina si umbra, ceea ce poate face ca un loc sa devina misterios. Interiorul era asemenea unui peisaj de basm, unde muzica era stapanul absolut. Pe fundalul peretilor albi ca neaua, era aranjata o adevarata geometrie de baloane colorate, in pozitii alese cu grija. Un glob pamantesc antic domina un capat al interiorului si un superb aranjament floral trona in celalalt capat. Peretii laterali ofereau un subtil contrast de albastru deschis si bleumarin... draperii cadrilate acopereau ferestrele de la intrare. Masa principala era plasata in centru salonului, de o parte si de alta, doua mese lungi urmareau forma de est si de vest ale cladirii. Valuri de damasc alb se revarsau de pe mesele dreptunghiulare pana pe suprafata de gresie cenusie, naproanele albastre erau ici si colo stirbite de petale albe de trandafiri. Toata duiosia lumii parca era acolo, adunata intr-un joc de lumini lumea devenea mai mare, si ea o data cu toata lumea, coplesita de bucurie. Sentimentele ei capatau prospetime, amplitudine, ce mai, era toata o aglomeratie de simtaminte, la intersectia carora un semafor discret incerca sa le opreasca sa nu o ia razna.

Lume buna. Frumos imbracata. Negru - Culoarea Noptii - culoare cu un parfum deosebit, desprins si de realitate si de vis... prieteni dragi care lasau ceva din bogatia lor sufleteasca in inima ei. Sarbatoarea pusese stapanire peste lumea ei, e incredibil cum, cu cateva acorduri muzicale, buze care iti zambesc cald, fete destinse, rasete, galagie, cadouri si multa iubire, poti face fericit un copil... glasurile lor pline de veselie, patrundeau in sufletul ei si simtea cu toata fiinta ei bucuria. O durea frumusetea bucuriei lor... pentru ca in acel moment era cu adevarat fericita, lumea capatase sens iar viata motive pentru a fi traita. Brusc, orologiul, parca trezit dintr-un somn adanc si fara vise, isi intona partitura formata din cele doisprezece parti identice, in acelasi timp, invitatii ridicau paharele cu sampanie, le ciocneau si se saruta peste masa, de-a dreptul pe buze. Zgomotul asurzitor al exploziei sfasie linistea noptii, iar flacarile luminara cerul pana in departari. Ea privea dansul flacarilor la orizont si gandul ii zbura o clipa spre.......

Si totusi, in noaptea aceea... mi-am dorit sa se intample o minune, ceva deosebit, ceva atat de puternic incat sa ma....... "Prezenta ta ar fi fost cel mai frumos dar de ziua mea".

Unde se duce timpul? Cine stie? Vine dimineata, trece ziua, vine seara, trece seara, vine noaptea, trece noaptea si apoi va fi maine si...
Toata noaptea, interiorul ei ramase domeniul ei privat, care nu putea fi invadat de nimeni. Traia doar cu amintirile ei in tacere... culegand toata seara buchete de senzatii, de sunete si de miresme, pentru a le contempla maine. Un maine, cand toate imaginile ei te vor include si pe TINE. In singuratatea ei interioara, muzica si zgomotele stridente, ascutite, patrundeau dureros, despicau aerul ca lama de brici. Se simtea infranta de propria ei seara. O infrangere atat de brusca, atat de deplina, incat intr-o frantura de secunda fericirea isi ceru dreptul la viata.

Singura - mi-e frica sa fiu fericita. Mi-e frica sa fiu fericita - Fara Tine -

Parea nedrept... chiar o nesimtire... ca in fata celor dragi sa simta nevoia de a fi singura...

- Singura cu Tine -

Ninge rasucit peste tine?

Astazi ninge rasucit peste mine... si zapada mi-a murdarit cu alb toata privirea.
Am incercat sa pictez mai mult decat in zilele precedente. Toata dimineata am fost chinuita de o intensa - desi nedefinita - culoare. Ce placere sa poti picta si sa obtii, de fiecare data, efectul scontat! Astazi, nimic nu-mi reusea, revoltata... am murdarit cerul, incercand sa scriu numele tau, si daca nu ningea in momentul acela.......

Oare ninsoarea ti-a murdarit cu albastru privirea?

Nu te-am surprins urmarindu-ma, dar te-am simtit la marginea lumilor noastre...

... credcaodragostemareeintr-adevartacuta,credcaepreadurerossaodestainui,pentrucati-eteamacatevacoplesi,ti-eteamacaveidatotsiveiramanefaranimic,faraniciopartedintine,siatunciiubestiintacere,lanesfarsit,farasastiidece... Orfanadefericire,instraturiledebeznacautorazaevadata,enoapte,nucautsoarele,NU,doaroraza.Sieluna.Cautorazadeluna...

Am ametit de tot.

Acest topic a fost editat de One_Last_Dance: 10 Mar 2006, 12:13 AM

Cred ca am uitat sa descopar eternitatea unei clipe si am nevoie de asta...

... acum, cand ma gandesc, imi spun ca am fost prea devreme si pentru prea mult timp expusa la bunatate si mi-e teama ca n-am sa-mi mai pot reveni niciodata. Mereu, ca si cum as fi fost dirijata, preluam comportamentul ei - o copiam - ii copiam zambetul, privirea, gesturile tandre, ii foloseam lucrurile, le ascundeam, mi-am facut din lucrurile ei o intreaga colectie (lenjerie de matase, ciorapi, pantofiori cu toc inalt, agrafe de par, farduri, inclusiv rujuri de buze, tot felul de obiecte insignifiante) pe care le foloseam rareori si intotdeauna in secret - faceam lucruri copilaresti, in vremurile copilariei... mici furtisaguri. Zambeam sarcastic de fiecare data cand o vedeam cautandu-le... parca o vad si acum, staruind: A, te rog, nu stii unde mi-am ratacit pantofiori negri cu toc?... tacere de mormant, ridicam din umeri, atat si nimic mai mult...
Astazi, incurajata de pe-atunci ii urmez pilda purtarii ei frumoase, ii imit actele de bunatate, o copiez la fel, merg pe aceeasi carare pe care ea a trasat-o in fata mea, de-a lungul anilor... Te Iubesc, mami!

... el ma antrena adeseori in mici cioravaieli. Mereu aveau loc ciocniri intre noi care isi atingeau de fiecare data, eternul obiectiv: "lupta corp la corp" Viteza lui de reactie depasea puterile mele, finalul era mereu acelasi, asezata la podea ma vedeam invinsa, obligata sa recunosc: "Leule m-ai invins!" Alteori, in joaca, scoteam limba, tipand: te urasc! Oare el uita ca eu nu ma aflam sub juramant si-i puteam raspunde ce-mi trasnea prin minte?
Ufff!... mult mai tarziu am inteles, formula lui secreta... "A, vreau sa fii un copil puternic!"
Astazi, traiesc ce-am invatat, te simt aproape, simt cum ma directionezi si-mi sustii cauzele... simt ca ai incredere in mine si acest lucru ma face puternica... Te Iubesc, tati!

"Oare exista mai multe feluri de copilarie nefericita? Daca DA, atunci unul dintre ele este si acela de a fi un copil prea norocos."

Sa asculti in tacere cum incepe sa bata inima noptii, sa vezi cum Luna incearca sa-i desparta __ intunecimea, nu-i usor, cand ai toate acestea in fata ochilor, totul se schimba...
Doar tacere si... un calm inspaimantator...
* - Nu va mai fi nimic.......
* - Nu.
* - Ce facem cu noaptea.......
* - Ea va fi. Stelele si Luna vor fi. Vor fi la fel. Va fi acelasi Cer. Rasaritul si Apusul vor ramane acolo unde sunt.
* - Toate vor ramane la locul lor.......
* - Da.
Un Timp...
... si-au intors ochii unul de la celalalt, pentru ca nu-si mai puteau sustine reprocitatea privirii...

Un zambet de la tine... a(r fi) fost singura raza de soare in intunecimea apasatoare a zilei de azi... Intr-o zi...
... pana la urma nu mai scriu nimic. Nu pot. Toata saptamana trecuta am fost pur si simplu obsedata de Richard Clayderman... muzica lui, odata ce o percepi, te poate intelege si anticipa, oricat de unic ai fi.
Cred ca... a te uita la televizor si a dormi e in general unul si acelasi lucru. Doar ca primul te epuizeaza in loc sa te relaxeze si al doilea iti aduce destinderea, imputinandu-ti TIMPUL.

"Daca omul n-ar iubi pe nimeni, ar fi invulnerabil" ~ Zhuang-Zi

Acest topic a fost editat de One_Last_Dance: 21 Mar 2006, 11:46 PM

Ea lua scrisoarea si o netezi cu degetele surazand de una singura... era o scrisoare mai lunga, scrisa cu creion pe o hartie decolorata si destramata de cat fusese citita. O despaturi cu grija si citi inca odata - "Povestea Lor FaraInceput FaraSfarsit" - apoi cu mare grija impaturi hartia si o aseza la loc in caseta roasa de timp, impreuna cu celelate lucruri, inainte de-a incuia caseta si de a o aseza la loc in sertarul masutei de toaleta, memora totul. Ciudat... simtea din nou aceeasi neputinta, el continua sa o copleseasca, se simtea din nou pusa in incurcatura, fara nici o arma si fata in fata cu neputinta de-al uita... Continua sa doara... nimic nu se schimbase, inima ii batea puternic, greu si infundat, simtea din noua aceeasi veche senzatie de alunecare si tulburare launtrica, in care totul se invalmasea si se prabusea in abis.
De atata timp... EL insemna acelasi lucru.

Tot ce-am avut erai TU. Nu te-am iubit din cauza ca tu mai fi iubit... te-am iubit inainte de a ma atinge cu un deget si am retrait in amintire cum e sa fii iubita de tine. Astazi te iubesc din cauza a ceva dinlauntrul meu, ceva ce TU l-ai vazut si l-ai scos la iveala, ceva ce nici nu stiam ca-l aveam in mine... habar n-am de ce trebuie sa fie "ceva", stiu numai ca este, intotdeauna a fost, intodeauna va fi...

Te-am cautat sa-ti spun ca nimic altceva nu este, dar... am descoperit ca TU ai luat totul cu tine.

... excitatia jocului.
De fiecare data cand castigi putin iti recapeti increderea in steaua ta norocoasa si o iei de la capat pana cand te ruinezi complet. Acesta este infernul jocului.
Razand, ea sopti: "Douazeci si sase" si cu o expresie angelica, el lua cele patru cupoane si le depuse pe numarul de la ruleta chiar in momentul cand crupierul lansa cu o voce impersonala: "Faceti jocurile domnilor!"
Micuta bila metalica incepu sa alerge, sa alerge sub privirile febrile ale jucatorilor, alerga haotic, apoi incetini si se opri, in cele din urma, intr-o tacere impresionanta, iar crupierul anunta imperturbabil: "Douazeci si sase rosu-par si pas"
... sarira in sus de bucurie si, sub privirile vag dezaprobatoare ale asistentei, continuara sa sara inca de cateva ori, sfarsind intr-un sarut lung si contempland, in acelasi timp muntele de cupoane pe care crupierul tocmai il impinsese spre ei.
- Cat am castigat? intreba aproape soptit ea, batandu-i inima de bucurie...
Mult, dar... stii care-i culmea ironiei? Ai castigat foarte mult, dar ai pierdut "O Poveste", ai ingropat sentimente, ai ramas pentru cineva drag o amintire tot mai palida, un vis tot mai indepartat. Esec dupa esec, astazi te-a cuprins singuratatea divizandu-se si multiplicandu-se ca o reptila de jur imprejurul tau, sufocandu-te lent si tarandu-te ca pe o prada, departe de EL aruncandu-te intr-un timp mort din abisul caruia nici macar "Jocul la Ruleta" nu te mai poate elibera. Astazi este mai tarziu decat iti inchipui...

Deodata, timpul s-a oprit si l-am vazut inaintea mea, stralucind tot, purtand vesminte luminoase, pline de splendoare si stralucire... vraja era atat de puternica, incat inima si mintea mea erau ca paralizate. Pulsul mi s-a accelerat deodata, am inceput sa-mi misc buzele si sa rostesc: "E ceva rau in Povestea Noastra?"... o ultima zvacnire si totul s-a pierdut in... tacere.
Timpul nu mai curgea - totul era acum.
EL era acolo... il puteam simti acolo si dintr-o data am stiut ca eram in prezenta celeilalte lumi...

Acest topic a fost editat de One_Last_Dance: 5 Apr 2006, 06:48 PM

E multa vreme de cand i-am facut portretul, degetele mele l-au desenat, din memorie, aproape instinctiv... dar niciodata nu am putut crede ca exista in realitate asa. In momentul in care privirea mea a intalnit-o pe a lui, am avut ca un fel de soc...
... se apropia de mine incet, fara graba si cu cat inainta cu atat contururile deveneau mai clare.
Acum il disting clar - E Barbatul Din Tablou Meu, pictat cu ani in urma... semana pana la confuzie cu imaginea care mi-a bantuit atata vreme visele...
Dar... portretul imortalizat pe panza nu avea aceeasi putere de expresie, nu avea naturaletea originalului.
Acceptand o provocare interioara, cautam adevarul, si totusi, imi era teama de el, pentru ca adevarul putea fi cu totul altceva decat imi dorisem.
Spre marea mea uimire, n-as fi suportat sa descopar ca esti altfel...
Esti cel care vreau sa cred ca esti?
Cel pe care-l vad sau il simt?
Esti real? Sau esti un duplicat al tau si nu esti tu cel adevarat, ci simpla materializare a unui vis care iti poarta chipul...

Doamne, ce m-as face daca nu m-as mai putea mira?

Uneori avea insomnii. Tacerea gradinii scalda casa si lasa sa patrunda pana in camera ei zgomotele nocturne ale orasului. Oraselul ei era cel care ii alina necazurile. Din cand in cand, un zgomot lent deranja strazile calme. Auzul i se ascutea in mare liniste... zgomotul ratacit in noapte se apropia, slabea in dosul zidului unei alte case, se reinsufletea, se indeparta, se repercuta in departare inca o clipa, asemeni pulsatiei neregulate a unui mare trup adormit, chinuit de vise. In noaptea incarcata de insomnii, zgomotul masinilor rasunau pe pavaj insotite de zgomotul in surdina al unui trecator ratacit...
Lumina lunii patrundea anevoie prin ochiurile perdelelor innegrite de scurgerea zilelor, o scurgere lenta, apasatoare... o miscare continua, de aceeasi intensitate, ca un sunet prelung, nici grav, nici acut, fara sa stii de unde vine. La inceput a fost ceva sters, banal, nu i-a acordat importanta, dar acum ameninta sa nu mai aiba sfarsit.
Vantul e si el de vina... bantuie strazile, cand in graba, cautand ceva cu multa inversunare, nici el nestiind ce anume, cand plictisit, rasucindu-se greoi prin unghere. Uneori mai si scartaie.

Stelele - o imagine cu care m-am obisnuit de ani de zile, intuindu-le culorile diferitelor perioade, ale noptii, pentru ca in unele nopti de primavara ori de vara fierbinte, toamna sau iarna, au culorile lor distincte, aparte, imprimandu-le o anumita personalitate in bezna noptii. Noaptea mea nu este compacta, apasatoare, ci indulcita de stralucirea stelelor si a luminilor orasului, mereu in concurenta unele cu altele, stelele de sus cu luminile de jos ~ luminile de sus cu stelele de jos.
A cazut o stea, priveste-o!... ii urmaresc zborul, dar ea nepasatoare, lasa doar o brazda de lumina in urma ei...
Toate acestea sunt atat de firesti in insomnia mea, nu stiu de ce le dau atata importanta, cand ar trebui sa treaca neobservate?!

Incerc s-o prind... crezi ca-mi arata calea spre tine?

Acest topic a fost editat de One_Last_Dance: 7 Apr 2006, 03:16 PM

Noaptea se prelinge incet pe geamuri, ca o pasta vascoasa, inundandu-mi camera... usor imi lipesc buzele de sticla mata si rece, fredonad ce-mi trece prin cap...
Simt cum zdrangane geamul sub loviturile de luna, e noapte afara, stau in tacere si urmaresc prin perdele joaca dezordonata a stelelor, nu-i nevoie sa zboare de pe cer, sa stea acolo sus la locul lor. Si totusi, uneori ca in aceasta noapte, imi doresc sa dispara de pe Bolta Cereasca. Dar stelele astea nu stiu decat sa se foiasca. Parca ar fi niste ganganii mici, colorate si caraghioase. Daca tot nu-si iau zborul, atunci sa nu se mai miste, sa ramana fixate ca niste pioneze in locurile harazite...
Recunosc intunericul noptii - cu ele sau fara ele. E acelasi. Patrarul de luna care a rasarit mai imprastie intrucatva intunericul si in lumina aceea fantomatica, incerc sa-mi fac inventarul tacerilor, sunt atat de multe, incat mi se schimba centrul de greutate al gandurilor.......
Vine-asa o vreme cand totul e contra. Nu mai poti indrazni nici macar sa-ti rostesti numele de teama ca nu ti se va raspunde, ca nu mai esti TU. Cand buzele ti se inchid, gandurile se inchircesc in sine si... nu mai poti spune ca altadata cuvintele simple ale recunoasterii. Replicile se pierd una cate una, pana nu-ti mai ramane nimic.
Abia acum imi dau seama - e un timp pentru toate. Nu trebuie sa ma grabesc. Lucrurile mari se fac in pasi mici, in ezitari si reveniri. Acum tac si inchid ochii, vreau sa opresc timpul...

... si zborul stelelor.

O cameră albă şi foarte luminoasă.
Înăuntru doar EA şi... un pian cu clapele prăfuite, rezemat de un perete. Pe peretele opus era scris cu negru ~ Neînceput De Poveste ~
Literele încep să se mărească până când acoperă toţi pereţii. Mesajul nu se mai poate citi. Literele se sfărâmă şi cad. Praful cuvintelor se aşterne pe câteva urme de paşi întipărite în dalele de marmură neagră.
Şi Visul Reîncepe... tăcerea se-apropie din nou, paşii ei ştiu unde trebuie să ajungă, vine uşor, plutind, alunecând, sufocând o ultimă zvâcnire... câtă magie în cadenta paşilor ei.

"Asta seara ~ rămân fascinată de ritmul ei... "

Acest topic a fost editat de One_Last_Dance: 8 Apr 2006, 11:34 PM

Nu vreau sa scriu nimic, ma multumesc sa privesc si sa-mi amintesc...

Tot ce mi-a ramas e doar tacere... o tacere atat de densa incat cuvintele nu ar mai ajuta la nimic...

... tacerea nu inseamna o incetare a comunicarii ori o suspendare a ei, ci, din contra, este partea sublima a oricarui act de comunicare.

Bucuriile se uita intotdeauna repede. Fiecare dintre noi le uitam. Nu le depozitam. Arareori ni le reamintim. Si atunci cand o facem e doar un prilej pentru a ne lamenta, a ne exprima regretele...

Acum am nevoie sa uit, si mai apoi sa simt ca tot ce ma inconjoara nu-i un complot, ci e o usoara imbiere catre fericire...

e... taman pe dos!

bucuriile sunt niste picaturi de elixir pastrate intr-o sticluta pe care atunci cand suntem tristi o putem destupa...

Sfarsit de Poveste...
Orele se scurg nesfarsite. De pe sezlongul pe care zac nu pot vedea decat cerul cand de un albastru metalic, cu nori de o stralucire orbitoare, leganandu-se greoi prin fata ochilor, cand plumburiu, intunecandu-mi camera... scrisul de pe pereti mi se imprima neplacut in minte. Fiecare litera imi ramane intiparita in constiinta ca semnul de nesters lasat de mana olarului pe argila. Locul imi pare acum o inchisoare... imi este imposibil sa-i mai indur groaznica monotonie. Brusc, intr-o clipita Universul mi s-a parut ca se dilata, iar eu am devenit atat de mica incat mi-a fost teama ca nici macar eu nu o sa ma mai gasesc.
Noaptea asta a sapat o prapastie intre noi...

poate vroiai sa zici "Nefarsit de Poveste..." daca tot era neinceputa povestea...

ti s-a cam umplut butoiul cu melancolie, cred ca ai nevoie de un inceput de poveste... adevarat!

sunt frumoase povestile virtuale, iti iubesti extremele mai mult ca mine daca pui atata suflet in astfel de povesti... din cand in cand e bine sa iei o gura de oxigen si sa razi din toata inima!

N-am invatat niciodata sa numaram impreuna secundele... acum - e atat de tarziu sa mai putem opri timpul.
N-am adormit niciodata plangand impreuna... acum - e atat de tarziu sa mai numaram stelele noaptea.
N-am incercat niciodata sa ne plimbam de mana prin parcuri... acum - e atat de tarziu sa mai oprim tacerea.
N-am incercat niciodata sa inventam un Neînceput De Poveste... acum - nu-i mult prea tarziu pentru Sfarsit De Poveste.
Astazi, doar radem si repetam intr-una - Noi Doi Niciodata... dar niciodata...


... nu-i prea tarziu.

never say "never"

De ce-mi otravesti "Povestea" - nu vezi ca nu mai are putere sa continue... pe motive de lipsa de spatiu.

Erwin-, drag(-ule), iti multumesc pentru trecerile constante...

iarta-ma, o sa imi faca Mihai si mie un jurnal, ca sa nu ma mai bag unde nu-mi fierbe oala!

A dat Domnu` - Ziua de plata si rasplata -
Abia astept... ma pregatesc de pe-acum sa vin si eu (o vreme) sa te comentez... Sper sa ma primesti.
Vrei nu vrei, asta e... m-am decis: "n-am sa te mai scap din ochi de acum inainte!"

P.S. Linisteste-te! Nu te speria... stii doar ca orice "învăţ are şi dezvăţ"

Stropi de Lacrimi

Oare e atat de trista viata? se intreba in gand, cutremurandu-se...
Apoi, cu toata zburdalnica indrazneala a celor optsprezece anisori ai ei, in tanara plinatate a ciudatei simtiri, a nehotararii ciudate si copilaresti, nascuta din increderea neinduplecata ori dintr-o revolta deznadajduita, care ne indeamna sa privim viata ca pe ceva cu desavarsire razlet, ca pe un lucru de nebanuit, care tinteste sa ne fie in acelasi timp ceva foarte firesc cand nadajduim, si indemnandu-ne sa ne credem viitorul la adapost de tristetea si neajunsurile ce strabat viata celor din jur, si aproape cu neputinta, cand suferim, de-a ingadui altora realitatea suferintelor pe care le induram, se gandi printre lacrimi:
- Voi fi fericita!
O clipa simti in inima ei de copil presimtirea sacra a bucuriilor si durerilor omenesti... de-acum patrundea in vartejul lumii, patrundea in vartejul vietii - In Viata -
Poarta grea se inchise cu un scartait prelung si parca plin de tristete. Totdeauna ii paruse ca dincolo de ea se ascundeau lucruri de neinteles si neinchipuit de triste. Singura pe alee, cu pasul domol, linistit, de umbra fericita, simtea vraja trista a clipei, clipa aceea de neuitat, clipa copilariei, de care avea sa-si aduca aminte totdeauna, clipa de dureros bun ramas care trecea peste farmecul lucrurilor, trezindu-i sufletul impovarat de visare. Ochii parura dintr-o data mult mai negri si mai scanteietori ca de obicei. Lacrimi, cele mai frumoase si mai curate lacrimi scanteiau in lumina lor, fara sa se sparga intre gene. Se opri la capatul gradinii, pe aleea insorita - ciresii isi dezvaluiau cele din urma flori. Porumbei fini si zburdalnici, isi luau zborul in liniste din nisipul aleii si se pierdeau cu pripite batai din aripi printre crengile de merisor ce imprejmuiau cladirea... zidul din lateral al cladirii era imbracat pana la coama intr-o haina de verdeata bogata si ocrotitoare, cativa trandafiri agatatori incercau sa-si desfaca petalele ce pareau niste aripi firave de porumbel... tipetele de bucurie a unui grup de copii bateau din departare, de cine stie unde, sub cerul albastru, printre norii incremeniti de alb si strapunsi de suliti de lumina. Ziua tulbure de primavara parea o zi tomnatica, cu toate ca din inaltimea pomilor cadea o boare ametitoare, incarcata de miresme proaspete.Vazduhul linistit, cald, putin umed, imprumuta buruienilor vecine cu pamantul o mireasma ciudata de Sfarsit de Primavara...
Un val ii acoperea obrajii si nu lasa sa i se vada decat masca nehotarata, neinchipuit de serioasa si, cu toate astea, atat de copilareasca... cuvinte neobisnuite, i se smulgeau ciudat de pe buzele-i visatoare:
- N-are sa mai fie acelasi lucru...
Intr-adevar, asa era... din viata din afara, nu stia nimic si nu-i banuise decat zvonul si slabele ecouri. Parasise copilaria, in timp ce, o tainica armonie o inrudea cu pasarile mistice, cu florile ce-si risipesc petalele in spuma, cu notele cristaline, cu razele luminoase... din cand in cand, doar o frunza vestejita prea de timpuriu mai troznea la atingerea privirii ei.
Gandul schimbarii o ingrozea mai mult decat ar fi fost in stare s-o atraga... sfioasa si oarecum nehotarata, incerca sa se obisnuiasca cu mutenia in care sufletul ei de copil parea ca se adanceste, cu visarile ce pareau ca nu se mai sfarsesc, foarte prielnice poate neastamparului gandurilor pe care nimic din afara nu le poate stapani si pe care nici un fel de pornire hotaratoare nu era in stare sa le invaluie in haina obisnuitei realitati. Inca mai cauta, cu o ingrijire copilareasca, cauta dincolo de culmile realitatii, dincolo de zari, cauta sa opreasca timpul, cauta sa faca ceva, incat sa poata urmari incremenita, zi de zi, minunea inceata a anotimpurilor...
De-odata, ritmul domol al bine-cunoscutului concert "Cele Patru Anotimpuri" al lui Vivaldi, cu note largi si pline, facu sa tremure coardele... apoi arcusul cazu - naiul luase locul viorii, in timp ce, Stropi de Lacrimi de-abia o recunosteau, parca descopereau in ea pentru prima data frumuseti ciudate, o tainica putere de simtire, o durere patimasa, retinuta, pe care n-avusese inca vreme s-o banuiasca.

Cu toata rabdarea, ea astepta VIATA - cand toate pareau adormite.

Aprilie isi numara zilele...

Totdeauna... Niciodata...
Inima ei atat de tanara, atat de copilaroasa, indragostita de necunoscut, simtea un fel de bucurie cand rostea aceste doua cuvinte...
Unele amintiri ii faceau rau, dar nu le putea indeparta, le cauta uneori cu incapatanarea durerilor ce te chinuiesc si-ti raman totusi binefacatoare. Cu o seriozitate nevinovata, se intreba in gand: "Oare mania sfasietoare a geloziei, a geloziei adevarate care uraste, care vrea sa desparta ori sa nimiceasca, nu se amesteca putin in nelinistea ei...?"
Nascuta in Februarie... Indragostita in Martie...
In Aprilie isi numara bucuriile...
Iubea.
O dragoste ciudata nascuta nespus de trista, pe care nici o nadejde, nici o dorinta de-a fi la randu-i iubita nu o insufletea si care, cu toate astea, se credea, se simtea de neinfrant... o iubire adanca, intreaga, puternica si nevinovata ca un instinct, plina de o admiratie mandra, de o pornire necrutatoare, care nu avea alt gand decat sa se napusteasca orbeste spre izbanda...
Totdeauna... Niciodata...
Acum intelegea mai bine si patrundea oarecum in taina celor doua cuvinte. Viata ei nu-si oprise neastamparul... inima ei simte aceeasi dragoste minunata, o legatura de neinfrant care pentru vesnicie uneste si trupurile si sufletele...
Zilele trec... in departare... dincolo de EA, in cealalta lume, in lumea TA, traieste o alta lume, o lume in care viata trebuie sa fie negresit frumoasa si plina de minunatie.
Totdeauna...
Din departare - o poveste de dragoste - ramane totdeauna frumoasa si induiosatoare, fiindca in ea se ascunde ceva din lumina vesniciei...
Tot ce, in Aprilie, poate fi in stare sa tulbure linistea nevinovata a inimii ei, tot ramane inchis intr-o firida tainica a mintii, ca un lucru de pret de care nu te poti apropia, dar nici indeparta - O Poveste ce nu se poate pierde in pulberea lumii...
Niciodata...