Am uitat sa spun cate ceva despre 'M-am hotarat sa devin prost' - e o satira simpatica si chiar cu tonuri de duiosie pe ici pe colo. O carte perfecta pentru vacanta.

Acum am poposit in Japonia: Un idiot minunat de Shusaku Endo. Mai intai m-a atras titlul si apoi comentariile de pe ultima pagina.

"Un idiot minunat" prezinta lupta morala si spirituala a protagonistului, Gaston Bonaparte, sosit in Japonia cu o misiune speciala, misiune care ni se reveleaza abia la sfirsit. Stiindu-l descendent al imparatului Napoleon, gazdele sale, Takamori si Tomoe, fac pregatiri speciale, surprinse cu mult umor, stiindu-se cit de greu este acceptat un strain intr-un camin traditional japonez. Atras de lumea interlopa a societatii japoneze (gangsteri, prostituate, ucigasi), Gaston ne poarta prin zonele saracacioase si lugubre din Tokyo, cu toate stradaniile gazdelor sale de a-i arata numai fateta frumoasa a orasului.
"(Un idiot minunat) este o extraordinara parodie nu doar a occidentului ajuns intr-o lume care-i este complet straina, dar si a obiceiurilor si culturii japoneze."


(Coperta arata ciudat- in realitate e maronie de-a binelea, nu visinie).
Dupa primele cateva zeci de pagini pot spune ca nu m-am inselat, carte e buna si stilul excelent. Eroul stangaci, urat si 'idiot', fara nimic atragator, inspira in cele din urma o simpatie duioasa, intocmai ca si cainele vagabond ce s-a pripasit pe langa el, batran si chinuit de o permanenta tuse, atras de un vag sentiment de solidaritate a 'stelutelor mici', cum zice Gaston, stelute care isi arunca si ele sclipirea timita intre stelele mari, destinul comun al fiintelor umile.
Ce ma amuza e ca mie mi se pare ca peripetiile occidentalului naiv in Japonia interlopa ar putea fi tot atat de bine traite de un oriental ratacit prin cartierele rau famate occidentale. Decorul difera... dar oamenii sunt la fel peste tot.
Gaston este un descendent scapatat al lui Napoleon Bonaparte, iar cainele a primit, desigur, numele acestuia: Napoleon.
In paralel, am reluat Mitul lui Sisif - Albert Camus, abandonata acum ceva vreme, din lipsa de timp



Despre aceasta carte voi vorbi mai pe larg cand o termin.

Acest topic a fost editat de denise: 12 Aug 2005, 12:20 PM

Un idiot minunat - Shusaku Endo
O poveste veche (lupta dintre bine si rau), scrisa intr-un stil surprinzator de modern. Desi cu o nuanta accentuata de parodie, cartea are o morala si nu neglijeaza aspectele seriose ale destinului unui ‘out-sider’, al unui om lipsit de farmec, de inteligenta, de curaj, care cu greu isi gaseste locul, oriunde s-ar duce. O inima curata poate compensa insa multe.

Mitul lui Sisif - Albert Camus
E un eseu filozofic scris cu onestitatea bine cunoscuta a lui Camus. El reduce practic filozofia la o singura problema: merita viata sa fie traita sau nu? Restul e lipsit de importanta. Concluzia la care ajunge cu luciditate este inutilitatea sperantei, lipsa unui scop, a unui destin, inefabilul mortii find cel care guverneaza viata. Intr-un cuvant: Absurdul e stapan absolut. Ceea ce nu duce automat la sinucidere ca unica solutie logica, caci Camus alege revolta ca singurul raspuns legitim.
E practic imposibil de povestit cartea, trebuie citita, chiar daca nu e obligatoriu sa fiti de acord cu tot ce scrie Camus, este insa o demonstratie mai mult decat interesanta.

Acest topic a fost editat de denise: 21 Aug 2005, 11:29 AM

Si dupa Japonia ajungem in Canada...

Fetiţa care iubea prea mult chibriturile - Gaétan Soucy.

Am citit-o in cateva ore - practic nu am putut sa o las din mana. O carte scrisa intr-un stil fermecator (aduce intr-o oarecare masura cu stilul Aglajei Veteranyi, poate si pentru ca povestile se incriu cam in aceasi sfera) desi plina de grozavii, de intamplari terifiante. Exista insa o poezie aparte in modul in care personajul principal isi povesteste viata, in imaginea sa despre lume, o imagine distorsionata de un destin lugubru. Un efect extraordinar il are modul in care sunt dezvaluite detaliile pe parcurs, ca intr-o spirala, fragment cu fragment, pentru ca imaginea sa fie completa abia la sfarsit, pe parcurs cititorul fiind impins spre diferite supozitii care se dovedesc a fi false pana la sfarsit. O carte dureroasa, care nu se poate uita prea usor. Si totusi, intr-o poveste intunecata exista lumina izvorata dintr-un suflet carora altii i-au taiat aripile.
Nu pot spune mai mult fara a dezvalui anumite elemente din povestire si ar fi pacat- cartea trebuie citita. Este socanta si in acelasi timp frumoasa.

Am făcut cunoştinţă cu Fetiţa care iubea prea mult chibriturile, compusă impecabil de Gaétan Soucy. Un text care, deşi nu are aproape nimic în comun cu superba simfonie a lui Ingmar Bergman numită Copil de duminică, m-a condus spre aceeaşi zonă a stărilor pe care mi-o revelase cea din urmă. Sînt puţine cărţile în care să existe o voce narativă atît de profundă, atît de recognoscibilă şi de clară cum e cea a lui Gaétan Soucy, ajunsă la noi prin intermediul casei de discuri Polirom. Titlul trimite la Fetiţa cu chibrituri a lui Andersen, cu care acest roman are în comun nota depresivă a basmelor nordice. Povestea e simplă, dar compoziţia textului este una extrem de filigranată, scriitorul canadian reuşind să se impună ca un adevărat bijutier al cuvîntului. La miezul moale al cărţii se poate ajunge doar coborînd prin piramida întoarsă a discursului narativ, unde, pe lîngă blues combinat cu reverberaţii Dead Can Dance, se ascund şi metale grele - o muzică dură şi sumbră, adusă de bazele teoretice pe care Soucy şi-a construit textul literar: schema însemnelor victimare, construită de antropologul francez René Girard în studiile Ţapul ispăşitor şi Violenţa şi sacrul. O serie de atrocităţi care constituie istoria unei familii degenerate se revarsă dintre raccourci-urile narative ale poveştii lui Soucy, o poveste despre durere şi sacrificiu, proscrişi şi marginali. Cu toate că e o întîlnire dureroasă cu un roman despre durere, cum o arată şi motto-ul din Wittgenstein, această carte îşi merită un loc în orice playlist. Este o piesă de rezistenţă.
(Anda Cadariu)

Considerat o capodopera a literaturii canadiene contemporane, romanul "Fetita care iubea prea mult chibiturile" a fost distins cu Prix du Public La Presse/salon du Livre de Montreal, 1999, si Prix Ringuet de l'Academie des Lettres du Quebec, 1999.
Romanul "Fetita care iubea prea mult chibriturile" al scriitorului canadian Gaetan Soucy propune o lume vazuta prin ochii inocentei juvenile, careia i s-au inoculat de-a valma cunostinte de religie, istorie si etica. Universul intreg intr-o picatura de apa, acesta este "domeniul familial" pe care se concentreaza toata suferinta posibila a omenirii. Personajul principal este aruncat in viltoarea unui univers inchis, "domeniul", si devine actor si martor al unei drame cu valente macrocosmice. El aspira realitatea prin toti porii, o filtreaza prin mintea lui de adolescent si ne-o infatiseaza cu ajutorul unui limbaj al inocentei luate cu asalt de toate problemele majore ale lumii: moarte, viata, iubire, durere, suferinta, morala, urit, frumos.



Acest topic a fost editat de denise: 21 Aug 2005, 12:19 PM

Din Canada, trecem Niagara intr-un butoi si ajungem in State...

Taci, te rog! - Raymond Carver
Bineinteles ca titlul a fost cel care mi-a atras atentia. O colectie de povestiri scurte, la prima vedere intamplari lipsite de importanta: o chelnerita care serveste un obez, un postas care ‘isi da cu parerea’ despre o familie cu probleme (dar in vorbele sale se strecoara si fragmenete din propria sa poveste), doua cupluri care se intalnesc pentru un 'joint', un sot care dezgroapa amintiri legate de o petrecere unde sotia si-a pierdut putin capul, un comis –voiajor, adolescenti pusi pe aventuri, parinti implicati in cearta copiilor lor din cauza unei biciclete etc. Seamana cu un album de familie, in care instantaneele au surprins clipe obisnuite de viata. Dar din atitudinea, pozitia, zambetul si privirea celor fotografiati poti construi o poveste. Raymond Carver uneori doar sugereaza aceasta istorie, rareori o dezvolta partial. De alfel, se spune despre Carver ca e adeptul stilului ‘minimalist’.
Oameni nesiguri, inchisi in lumea lor limitata, care intampina dificultati in a privi ‘dincolo de gard’, stapaniti de micile si trecatoarele lor accese de furie, gelozie, rusine …

As spune ca trecem oceanul in Portugalia, dar actiunea cartii s-ar putea petrece oriunde....

Jose Saramago – Eseu despre orbire

Publicat in 1995, Eseu despre orbire este cel mai cutremurator roman al lui Jose Saramago, marturie a neincrederii autorului in societatea contemporana, incapabila sa-si gestioneze si sa-si rezolve crizele. Intr-un oras anonim, populat de personaje fara nume, izbucneste o epidemie de orbire. Fara o cauza aparenta, in afara de cea morala, oamenii isi pierd, rind pe rind, vederea si barbaria se instaleaza. Structurile politice nu pot reactiona decit prin represiune si curind apar lagarele. Din motive necunoscute, o singura persoana scapa de flagel. Sotia medicului, cum va fi ea numita de-a lungul romanului, aduna in jurul ei mai multe personaje neajutorate si, prin iubire, devotament si statornicie, le conduce pas cu pas spre lumina, demonstrind din nou ideea draga autorului ca societatea, in ceea ce are ea mai definitoriu - solidaritatea si compasiunea umana - trebuie reconstruita mereu de fiecare dintre noi.

Probabil unii se vor gandi la Ciuma lui Camus, fiind vorba despre o epidemie care loveste o comunitate.. Altii, vazand stilul lui Saramago - lipsa punctuatiei, fraze lungi, dialogul marcat doar de virgula, salturi inainte si inapoi in timp – isi vor aminti de Toamna Patriarhului a lui Marquez.
Dar nu, Saramago are propriul sau stil. Cineva imi spunea ca e o carte dificil de citit. Poate primele pagini, desi nu mi s-a parut, pentru ca odata inceputa nu o mai lasi din mana. Este ca o disectie nemiloasa a comportamentului uman. De la dizolvarea oricaror valori la zvacnirile dureroase ale demnitatii aproape pierdute. Tortura cea mai mare o indura singura persoana condamnata sa vada adevarata dimensiune a dezastrului - ‘sotia medicului’ – statul se prabuseste, oamenii se transforma in bestii, frica, foamea, mizeria.. . Ce s-ar intampla daca din senin ti-ai pierde vederea si unul cate unul toti din jurul tau ar orbi ? Cat din ceea ce conteaza acum in viata ta iti mai ramane ? Raspunsul dat de Saramago e credibil – un raspuns neindurator, fara false iluzii in ceea ce priveste capacitatea societatii contemporane de a reactiona la dezastru. Singura sansa de a supravietui, nu doar fizic, cat mai ales spiritual, de a mai pastra o urma de sanatate mintala, o farama de demnitate - este de a ragasi acel ‘ceva’ care defineste umanitatea, de a lupta cu disperare impotriva pericolului de a nu-ti mai pasa. Undeva, intr-o tara nenumita, intr-un oras necunoscut epidemia ‘raului alb’ aduna laolalta oameni fara nume: primul orb, sotia primului orb, batranul cu legatura la un ochi, medicul, baiatul strabic, fata cu ochelari negri, hotul de masini, cainele lacrimilor …sotia medicului. Fara nume - caci orbii nu au nevoie de nume. La urma urmei, ce inseamna sa vezi cu adevarat ?
O carte socanta, care te bantuie multa vreme dupa ce o lasi din mana.


Acest topic a fost editat de denise: 11 Sep 2005, 09:27 PM

... pe strazile Parisului, condusi de un emigrant ceh – Milan Kundera.

Identitatea - Milan Kundera.

'Identitatea, a doua carte scrisa de Milan Kundera in limba franceza, este un roman suta la suta "frantuzesc", cu personaje, locuri si mentalitati din patria adoptiva a autorului. Romanul este o poveste "simpla" care are in centrul ei un cuplu aflat in prag de disolutie; dar, cu luciditatea sa dintotdeauna, dincolo de tribulatiile eroilor ce incearca sa reinvie o dragoste pierduta, Kundera pune in joc raul profund care macina societatea moderna si care e omniprezent in filigran. El asaza o lumina cruda asupra lumii noastre, o lume in care barbatii isi pierd din ce in ce mai mult autoritatea, in care femeile isi disputa mereu intaietatea cu barbatii adoptandu-le duritatea, in care familia, prietenia, iubirea au devenit o vorba goala. O lume, mai ales, in care oamenii isi pierd aproapele si ajung sa nu se mai regaseasca pe ei insisi'.

‘Teoria’ care cred ca sta la baza romanului este costruita pe faptul ca uneori, pentru o fractiune de secunda, se intampla sa nu recunoastem o persoana apropiata; pentru o fractiune de secunda identitatea sa (mai mult sau mai putin costruita de noi), identitatea asociata acelei persoane inceteaza sa existe. Si astfel apare indoiala in ceea ce priveste propria identitate. Acest sentiment e mult mai acut in cadrul unui cuplu.
Iata si un citat in acest sens:
'Sa confunde aparenta fizica a iubitei cu cea a unei straine: a mai trait senzatia asta, o, de cate ori! De fiecare data cu aceeasi uimire: diferenta dintre ea si celelalte sa fie deci atat de infima? Cum e posibil sa nu recunoasca silueta celei mai iubite fiinte, a celei pe care o considera unica?'
Acestea sunt personajele cartii : Jean-Marc si Chantal - un cuplu de indragostiti ; subiectul : relatia dintre ei, identitati pierdute, nevoia de a le reconstrui in jurul celuilalt. Alunecari neasteptate in perceperea unuia despre celalalt, momente cand nu se mai recunosc si momente cand celalalt reprezinta intregul univers.
Insecuritatea femeii frumoase care presimte primele semne ale batranetii este confruntata cu scrisorile unui admirator secret, un veritabil Cyrano, redesteptand in ea mai multe ‘Chantal’, mai multe identitati : – femeia iubita de Jean – Marc, mama al carui copil a murit, fosta sotie a altuia, fosta victima a intruziunilor rubedeniilor, femeia senzuala care-si dorea in adolescenta sa fie ‘parfumul trandarfirului dornic sa-i inlantuie pe toti barbatii din lume' etc.
Identitatea ei depinde de existenta unei persoane care o recunoaste, a unei persoane care o iubeste –Jean-Marc.
Ruperea temporara a relatiei declanseaza un cosmar, viitorul devine o ‘fantasma otravita’.

(in realitate coperta nu e chiar atat de mov, e mai degraba un visiniu inchis spre mov.)

Acest topic a fost editat de denise: 19 Sep 2005, 07:52 PM

... pe soselele Frantei ...

Bunurile Vietii - Paul Guimard

‘Un avocat de 44 de ani conduce pe sosea, cu piciorul apasat pe acceleratie. Nu stie ca apasa in acelasi timp pe acceleratia propriei vieti. Cand se apropie de locul numit La Providence, timpul lui incepe sa se dilate atat de mult, incat in el incap toate bunurile vietii. De-acum, maestru de ceremonii ramane hazardul. Si s-au pierdut undeva 2 secunde.
Exista un poem al unei laureate Nobel care se numeste Despre moarte fara exagerare. Reconfortant la Guimard este ca vorbeste nu numai despre moarte, ci si despre viata fara exagerare. Rezulta de aici una dintre cele mai tulburatoare carti ale colectiei "Cartea de pe noptiera".
Sfatul criticului: Una dintre cheile povestii se afla in extraordinarul motto al partii a doua, luat dintr-un autor pe care il cunoasteti foarte bine. Cautati la pagina 61.’

Pe langa cele de mai sus (de pe coperta a patra) as mai adauga ca Bunurile Vietii este cel mai cunoscut roman al lui Guimard, inclusiv pentru faptul ca a stat la baza unui film din 1970 , cu acelasi titlu (Les Choses de la Vie ), in regia lui Claude Sautet si avandu-i in rolurile principale pe Michel Piccoli si Romy Schneider. Daca aceasta carte ar avea o morala – probabil s-ar referi la actiunile pe care le amanam la infinit, la faptul ca ni se pare ca avem tot timpul din lume, ca nu stim sa apreciem ceea ce avem (‘bunurile vietii’), ca ne credem indestructibili si nemuritori. Dar nu e nici pe departe o carte moralista, ci mai mult un monolog interior al unui om aflat intr-o situatie critica, scris intr-un mod cat se poate de franc - cam ceea ce s-ar putea sa ne treaca prin minte cand ne gasim pe linia subtire dintre viata si moarte.




Acest topic a fost editat de denise: 17 Oct 2005, 10:23 AM

... in insorita Italie ...

Dino Buzzati –o dragoste.

Editura Polirom – 13.50 RON
Comentariul Editurii
„Traducere si postfata de Smaranda Cosmin. Romanul exploreaza universul afectiv al unui intelectual din burghezia italiana de la inceputul deceniului al saptelea, univers a carui metamorfoza se petrece in progresia dureroasa a unui sentiment. Arhitectul Antonio Dorigo, aproape cincuagenar, este un celibatar misogin, convins ca aspectul sau fizic il defavorizeaza. Asa, cel putin, isi explica el insusi relatiile exclusive cu prostituate, relatii cultivate, din ipocrizie de casta, in apartamentul unei proxenete, deghizata ea insasi in patroana de boutique. In aceasta ambianta de ambiguitate si promiscuitate camuflata, Antonio Dorigo o cunoaste pe Laide, o balerina adolescenta din corpul de balet al teatrului Scala, prostituata care, inca de la inceputul unei relatii venale, ii suscita un interes a carui desfasurare atinge dimensiunea unei iubiri obsesive. Dependenta afectiva si carnala a barbatului fata de tinara femeie fara scrupule si un intristator vid afectiv se transforma intr-o servitute umilitoare. Romanul unei devastatoare iubiri absurde, scrierea lui Buzzati e, deopotriva, prin atmosfera si sugestii multiple, o posibila transpunere literara a unui film de Federico Fellini, o „dolce vita” tratata in tonuri mai severe, mai putin extravaganta, dar cu o mai vasta perspectiva sufleteasca.”

De fapt, romanul a fost deja ecranizat în 1965, de Gianni Vernucei.
Personajul lui Dorigo este foarte complex, el isi analizeaza cu un soi de masochism fiecare traire, fiecare gest, fiecare sentiment exprimat cu furie ori inabusit in fata fetei. Constient de absurditatea relatiei, de falimentul social care il pandeste, de minciuni, el isi autoinduce orbirea in fata evidentei. Cu cat aceste introspectii sunt mai dureroase cu atat dependenta sa fata de Laide creste si desi stapanit de furie, desi gelos pana la suferinta si de-a dreptul maniac, nici o umilinta nu pare sa fie de ajuns.
Si totusi, desi intregul roman descrie suferinta indragostitului tomnatec si modul in care femeiusca il joaca pe degete, cred ca adevarata victima e fata. Desi se pretinde indragostit, Dorigo nu face decat sa-i cumpere trupul, pretinzand exclusivitate si sufletul ca bonus. De fapt, la un moment dat un personaj secundar foarte interesant joaca rolul de judecator, rupand fara mila perdelele ce ascund realitatea. Nu vreau sa dezvalui prea multe dar, undeva in roman, exista un moment in care Laide , pentru un scurt moment inceteaza de a mai fi prostituata depravata, dezvaluind un coltisor de o puritate rara a sufletului sau si tocmai atunci interesul barbatului inceteaza.
La o privire sumara romanul ar putea parea descrierea unui barbat la varsta critica (in partea asa si este- pe parcusul povestii absurde de dragoste Dorigo uita de teama de moarte), dar ar fi prea putin spus.
Una dintre cele mai bune carti citite in ultimul timp.



Acest topic a fost editat de denise: 10 Nov 2005, 08:39 PM

Nu stiu daca pot sa postez mesaje directe, dar asta e un impuls de moment si trebuie sa il urmez: Denise, multumesc frumos.
Tu esti unul dintre motivele pentru care revin aici.

Multumesc frumos, mica zana.
Sigur ca poti scrie aici orice (chiar si critici- personale sau 'critici la critici'). Totusi, sunt sigura ca vei gasi motive mai bune sa revii la Han, decat acest coltisor (unde esti oricand bine venita).

Am citit si eu Bunurile Vietii si mi-a placut cartea. Mica dar la obiect si dc se potriveste cu o anumita etapa a vietii tale, incepi cu adevarat sa te gandesti la lucrurile cu adevarat importante.
Dc printre cartile pe care le citesti sau le-ai citit ai dat de cateva carti (Mantisa lui Fowles, Daniel Martin tot al sau, cartile lui Hesse, ale lui Bugakov), te rog sa scrii si e aici cateva randuri, m-ar ajuta pe mine cel putin sa ma hotarasc care dintre carti ar urma dupa Colectionarul si Magicianul. Multumesc si sper ca nu te-am suparat cu rugamintea mea, insa imi place stilul tau de a prezenta concis esenta unei carti, fara a dezvalui frumusetile ei.

Skysurfer, multumesc pentru vorbele bune, cum sa ma superi? E adevarat, incerc sa nu dezvalui prea multe, pentru ca o carte trebuie citita si nu povestita, plus ca e foarte posibil ca nu toata lumea sa ramana cu aceleasi impresii in urma lecturii. Am citit 'Mantisa' si 'Daniel Martin', dar cam de mult, la fel si niste nuvele de Hesse, din care imi amintesc foarte putin, dar stiu ca mi-a placut stilul. 'Narcis si Gura de Aur'- ceva mai de curand, mi-a recomandat-o o persoana draga mie; daca nu ai citit-o inca -musai sa n-o ratezi. Mi-a placut 'Mantisa', dar 'Daniel Martin' stiu ca mi-a mers la suflet (am eu o slabiciune pentru atmosfera britanica). Mantisa e putin mai dificila dar daca iti place Fowles - nu-i problema. Incepe cu Daniel Martin si apoi Mantisa, sunt foarte diferite si greu de comparat, fiecare are farmecul sau.
Poate voi scrie mai mult de ele, dar cred ca ar trebui sa le recitesc. Nu ca nu as avea asta in plan, sigur sunt carti care merita sa fie citite de mai multe ori, dar nu stiu exact cand le vine randul.
Stii ce e ciudat? Acum citesc 'Maestrul si Margareta' de Bulgakov. Impresia dupa primele capitole - e geniala!

Acest topic a fost editat de denise: 11 Nov 2005, 09:35 PM

Scuza-mi indrazneala... De aproximativ doi ani incerc sa citesc Maestrul si Margareta si nu reusesc sa trec de pagina 50. Cineva mi-a spus ca am o idee preconceputa, fixa, hipnotica (cam asa s-a exprimat) despre carte, indusa de admiratia fara margini a lui Marius Tuca Show pentru aceasta carte. Citeam pe undeva despre clubul initiatilor care inteleg despre ce e vorba si curiozitatea ma impinge sa te intreb: e ceva special cu cartea asta? O referinta sau un indiciu de la tine m-ar putea face sa depasesc granita celor 50 de pagini... Sa nu ma sperii cu banalitati...

Acest topic a fost editat de vermeer: 11 Nov 2005, 06:36 PM

Pai tot cam 50 de pagini am citit si eu deocamdata.
Ok, iti spun ce mi-a placut. Tine cont ca totul se petrece in timpul stalinismului, intr-o Uniune Sovietica in care credinta este ilegala, in care orice valori morale se dizolva (stim si noi asta) iar omul sovietic sta linistit la cozi pentru o masa la un restaurant sau o repartitie pentru o calatorie de 'inspiratie productiva' - adica scoaterea pe banda rulanta a textelor scrise in binecunoscuta limba de lemn. In aceasta tara in plin proces de dizolvare, la figurat dar si la propriu- caldura infernala (infernul pe pamant ) - e omniprezenta in Moscova in clocot. In toiul unei discutii intre un autor care scrisese despre Isus prezentandu-l propagandistic ca pe un simplu om si atat si redactorul sef care ii reproseaza ca nu a demonstrat ca Isus nici nu a existat (fapt dovedit istoric, de necontestat, sustine el) cine se gaseste sa demonstreze existenta lui Isus, aducand argument dupa argument? Diavolul insusi, sub forma profesorului W (desigur, trebuia sa fie intruchiparea rationalului). Mi s-a parut geniala aceasta miscare de transformare a negrului in alb si albului in negru, cand binele e rau si raul bine, cand Diavolul e nevoit sa treaca de partea binelui, demonstrand existenta lui Isus, dar incercand totusi sa nu-i faca un portret prea frumos, prezentand o varianta deformata si amagitoare a istoriei) e intocmai ca un dans pe sarma. De la discutia celor trei evenimentele ciudate (cel putin pana unde am ajuns eu) se inlatuiesc la nesfarsit (asa cum a prezis profesorul) ca un torent ce se revarsa pe strazile Moscovei, de parca profesorul (diavolul) urmeaza sa puna stapanire pe oras. Si reactiile moscovitilor (sau bine lipsa de reactie) - vezi incidentul cu motanul urias care urca in tramvai- taxatoarei si calatorilor nu li se pare ciudat ca un motan urias, care merge in doua picioare si vorbeste, vrea sa mearga cu tramvaiul si sa cumpere bilet , ci singura lor reactie e ca motanii nu au voie sa circule cu tramvaiul. Acel suveran'nu se face', 'nu e voie' fara intrebari sau curiozitati. Sau banuiala care apare imediat ca profesorul strain e spion neamt, dusman al regimului comunist. Suna cunoscut?
Cam astea sunt 'banalitatile' care m-au fermecat. Nu stiu ce o sa fie pana la sfarsitul cartii- inca nu am dat nici de Maestru nici de Margareta - dar trebuie sa ai talent de prestidigitator sa poti jongla asa cu ambele fete ale monedei: alb/negru, rau/bun.
Sper ca nu te-am speriat de tot.

Acest topic a fost editat de denise: 11 Nov 2005, 09:53 PM

vermeer

Fac eu o propunere...incearca sa citesti cartea de la jumatate ...spre sfirsit.
Citind astfel vai avea curiozitatea sa vezi ce se spune si in prima jumatate !

acum ma sperii tu pe mine, eXergy .
Exergy si vermeer - bine ati venit in acest coltisor . Va mai astept.

Acest topic a fost editat de denise: 11 Nov 2005, 09:27 PM

denise,
stiam eu de ce citesc cronica ta de carte (si de film) ... dar astept sa-mi povestesti toata cartea, accentuand doar banalitatile care te-au fermecat, fara sa-mi dezvalui deznodamantul. Eu cand am citit despre motanul care se urca in tramvai, mi-am imaginat o anumita grimasa de satisfactie pe fata lui Tuca si am aruncat cartea... Cica doar el intelege

exergy, tu esti ironica...

Am reusit sa termin Maestrul si Margareta – numai lipsa timpului e de vina ca a durat atat, as fi citit-o in 2-3 zile daca s-ar fi putut.

Fata de ce am zis deja nu prea mai sunt multe de adaugat, caci nu vreau sa dezvalui actiunea cartii.
Poate doar cateva idei si eventual nota editurii:

Ce poate salva o lume in care raul produs metodic de om nu mai permite vreo speranta? Binenteles, nimic din elementele lumii paralizate. Si atunci e nevoie de ceva din afara.
Diavolul ia chipul iluzionistului Woland si se amuza sa puna pe jar Moscova, orasul unde Maestrul si Margareta incearca sa-si traiasca iubirea. Departe, in timp si spatiu, Pilat din Pont il judeca pe Isus. Planurile aluneca unul spre altul si, abia astfel, ce nu poate fi rostit in viata de la Moscova se spune in cer.
Bulgakov scrie aici romanul iubirii, disperarii si nevoii de mintuire - unul dintre cele mai mari romane ale secolului XX. Publicarea Maestrului si Margaretei, in 1966, a schimbat fata literaturii.

Maestrul si Margareta este o alegorie, actiunea fiind situata in Moscova anilor ‘30, in plina epoca stalinista si acoperind (doar intr-o anumita dimensiune, caci exista planuri paralele, exista intamplari, conexiuni in afara timpului) circa patru zile intr-un mai neobisnuit de calduros. Prima parte incepe cu sosirea la Moscova a Diavolului insusi, sub forma profesorului/magicianului strain Woland, insotit de un alai pestrit si ciudat - Koroviev, Behemoth si Azazelo – care provoaca o avalansa de evenimente iesite din comun si haosul pune stapanire pe oras.
A doua parte incepe cu targul (faustian) facut de Margareta cu Woland pentru eliberarea iubitului sau, Maestrul, care intruchipeaza soarta scriitorului in stalinism (cred ca de fapt aceasta este si tema centrala:scriitorul si arta sa) – cu accente aubiografice: din ce am mai citit, Bulgakov , ale carui opere nu erau publicabile conform restrictiilor vremii, a cerut intr-o scrisoare catre Stalin sa i se permita emigrarea, iar dictatorul a avut girja personal ca Bulgakov sa obtina o slujba la un teatru - insa textele sale tot nu au vazut lumina tiparului decat mult mai tarziu.
Intr-un plan paralel (dar in cazul romanului la un moment dat paralelele se intalnesc) se desfasoara si povestea lui Pilat din Pont, calvarul sau vesnic.
Cum spuneam si cand am inceput cartea - rasturnarea valorilor, a raului care e bine si binele care e rau, a nebuniei celor care inteleg si imposibilitatea de a intelege a celor “sanatosi’, a Diavolului pus uneori in slujba Binelui, creaza un tavalug ametitor, si numai un scriitor de geniu poate mentine echilibrul fragil al povestii in tumultul evenimentelor descrise.
Va dau un link unde aveti textul cartii in engleza , dar Maestrul si Margareta a aparut in 2003 la Editura Humanitas, si desi stocul se pare ca a fost epuizat, foarte probabil ca vor mai fi reeditari.


Acest topic a fost editat de denise: 5 Dec 2005, 11:21 AM

Si mie mi-a placut "Maestrul si Margareta", denise.
Pentru mine cartea asta a fost un adevarat deliciu, poate pentru ca m-am pregatit pentru ea mult. Am planuit sa o cumpar, am gasit-o la un anticariat, am pus-o pe noptiera si m-am bucurat ca am s-o citesc (cum fac si cu cafeaua de sambata dimineata, ma bucur de ea cu mult inainte sa o prepar... ).
Si s-a nimerit ca am citit-o in timpul sarbatorilor de Paste, ceea ce i-a dat o incarcatura emotionala aparte.

Si mie mi-a placut foarte mult. E genul de carte care ori iti palce ori te enerveaza, dar nu te poate lasa indiferent.
Eu am imprumutat de la cineva cartea, dar era o editie veche de prin anii '70 cred. Si cum am auzit ca abia dupa '80 a fost publicata varianta necenzurata (chiar si la rusi, sau mai ales la rusi) am cautat o editie de dupa revolutie. N-am stat sa fac comparatii, dar am vrut sa fiu sigura. Tot de Bulgakov am citit si Inima de caine, dar prefer Maestrul si Margareta.

Daca ai sti cate carti stau la mine pe raftul cu 'cafele de dimineata', le trec mereu in revista, ca tot stau ele aliniate ca la raport. Si nu stiu ce-i cu mine, parca am facut o obsesie - tot cumpar carti dar nimeni nu vinde un pic de timp liber. . E de vina si iarna- s-a scurtat ziua, iar eu citeam mai ales in autobuz (o ora dus, o ora intors), dar cum plec pe intuneric si ma intorc tot pe intuneric lecturile mele s-au redus drastic.

Diavolul se imbraca de la Prada – Lauren Weisberger
Editura Polirom, pret discount 24.21 RON
Traducere Dora Frejes
Nota editurii:
“Vreti sa stiti ce i se poate intimpla unei tinere angajate la o mare revista de moda newyorkeza?
Cititi acest roman haios! Andrea Sachs, eroina cartii Diavolul se imbraca de la Prada, o tinara din provincie, proaspata absolventa a uneia dintre marile universitati de pe Coasta de Est, obtine in chip nesperat slujba la care viseaza milioane de fete: asistenta a Mirandei Priestly, editoare de succes a revistei Runway. Desi, la inceput, crede ca a ajuns in raiul celebritatilor, printre pantofi si posete Prada, Armani sau Versace, Andrea isi da repede seama ca sefa ei este... diavolul in persoana. Terorizata de ordinele acesteia tipate prin telefon la orice ora din zi si din noapte, Andrea incepe sa se intrebe daca slujba mult rivnita nu va sfirsi prin a o ucide. In eventualitatea in care va supravietui, Andrea trebuie sa se hotarasca daca merita sa-si vinda sufletul.”

O aveam de ceva vreme pe raftul ‘in asteptare’ si nu ma tragea inima deloc sa o incep – lumea plina de fite a modei nu prea ma intereseaza. M-am decis sa o citesc dupa ce am vazut prezentarea facuta de Aramis dar mai ales la vestea ca in iunie 2006 are loc premiera filmului The Devil Wears Prada, cu Meryl Streep. Imi place Meryl Streep si mai ales incerc (nu prea reusesc, dar tot incerc) sa citesc cartile inainte de a vedea ecranizarile.
Cartea e simpatica- m-am regasit in oboseala de la sfarsitul unei zile infernale a eroinei – dar nu este (si nici nu se vrea) o carte de Nobel, cum nici filmul nu cred ca va fi de Oscar. Poate doar sa ia Meryl Streep Oscarul pentru rolul Mirandei Priestley (un fel de Cruella deVill), pentru ca filmul va fi unul comercial, cu succes la ‘publicul larg’, ca si cartea. Vom vedea. Cartea se citeste usor, eu am lasat-o de cateva ori de-o parte ca sa termin altele (mai bune, mai interesante, zic eu) si nu mi-a fost greu sa o reiau, in ciuda pauzelor ‘mari si dese’. Merita citita, dar numai o data si fara pretentii prea mari – are ceva de barfa mondena (abunda in nume cunoscute din lumea modei, iar autoarea a fost o perioada asistenta personala a Annei Wintour de la revista Vogue) si trebuie luata ca atare.

Femeia nisipurilor – Kobo Abe
Nota Editurii Polirom:
"Romanul alegoric al lui Kobo Abe este considerat drept unul dintre cele mai valoroase romane japoneze postbelice. Protagonistul, Niki Jumpei, profesor si entomolog amator, descopera in niste dune un sat straniu, ai carui locuitori traiesc in gropi sapate in nisip.
Tinut captiv de o vaduva intr-una dintre gropi, se vede nevoit sa indeparteze necontenit nisipul omniprezent care ameninta sa ingroape comunitatea. Trasind cu o mina de maestru etapele revoltei, infringerii si apoi ale resemnarii eroului, autorul izbuteste o analiza magistrala a comportamentului unui om pus intr-o situatiei limita.
Ecranizarea romanului "Femeia nisipurilor" a fost distinsa cu premiul pentru cel mai bun film strain la Festivalul de la Cannes in 1964."
Este o carte interesanta, bine scrisa, absurdul vietii din nisipuri facand trimiteri evidente la Kafka, la Camus si mitul lui Sisif, desi mi-ar fi placut sa-mi aminteasca mai putin de acesti autori. Ce mi s-a parut reusit este modul in care nisipul devine personaj in roman, dirijand implacabil viata oamenilor. Eroul principal, Niki Jumpei, este de fapt un anti-erou, evolutia sa de-a lungul cartii este de fapt o involutie, o predare in final neconditionata captivitatii, singuratatii, izolarii de restul lumii. Procesul de adaptare la captivitate dezvaluie fiecare traire ascunsa a barbatului, care parca are vocatie de victima, de prizonier.
Filmul la baza caruia a stat cartea se numeste Suna no onna (1964)

La Multi Ani, denise !

Ce nu inteleg eu este ... sunt valurite sau fractale universurile tale, cele portabile ?

De fapt, am scris ca sa te felicit inca o data pentru treaba buna pe care o faci tinand jurnalele astea.

Filmul "Femeia nisipurilor" a fost unul dintre cele care m-a impresionat cel mai mult, dar asta cu niste decenii in urma. Trebuie sa citesc cartea asta ...

da, sunt valuri numai bune de surfing! Nu facusem legatura . Ma gandeam doar ca o carte e un univers in sine, nu valurit, ci tiparit. tiparnita, matrita, matrice... hmm ...
La Multi Ani, calfa, si multumesc pentru vorbele bune! De fapt, am ramas mult in urma, sunt cateva carti de care nu am reusit sa scriu. La fel si cu filmele...
Eu ma bucur ca am reusit sa citesc inainte cartea; am auzit ca este unul din putinele cazuri in care filmul e mai bun.

Filmul chiar reuseste sa creeze (reproduca ?) ... un univers. Nu stiu cat de portabil. O sa citesc cartea si iti spun cum e fata de film.

Merita citita.

Sa recuperam: din Japonia in Mexicul plin de pasiune:

Laura Esquivel - Ca apa pentru ciocolata

Ati mincat vreodata prepelite in petale de trandafir, curcan cu migdale si susan sau champandongol? Stiati ca in Mexic fiica cea mica nu avea voie sa se marite, fiind obligata sa poarte de grija mamei virstnice? Stiati ca focul dragostei de care e cuprinsa o femeie incendiaza totul in jur? Stiati ca bucataria e centrul universului si ca exista o strinsa legatura intre arta culinara si amor? Stiati ca apa e mai buna decit laptele pentru a face o cana de ciocolata buna si ca fasolea fierbe foarte repede daca ii cinti?
Va puteti convinge de toate aceste lucruri citind romanul Laurei Esquivel, o combinatie de basm, telenovela si foileton in douasprezece capitole carora le corespund nu doar lunile anului, ci si o duzina de indrazneli gustative.
Plasindu-si actiunea in perioada revolutiei mexicane a lui Pancho Villa, autoarea stie reteta prozei savuroase si nu face deloc economie de ingrediente.
Traversata pe rind de puseuri erotice si de infiorare mistica, senzuala si naiva, 'Ca apa pentru ciocolata' este acreditarea epica a unei scriitoare mexicane careia clasamentele literare ii vor face loc tot mai des .

O carte simpatica. Dezarmant de simpla si cu un stil fermecator, amuzant, care o salveaza de pericolul de a fi insipida. Un ospat, un adevarat regal pentru gurmanzi. Este o poveste oarecum naiva despre dragoste, familie, bucatarie, traditia si istoria tulbure a Mexicului, in care magicul este aproape firesc. Bucatele, descrise cu senzualitate, joaca un rol decisiv in destinul oamenilor. Nu e o carte cu pretentii dar e strabatuta de un aer de prospetime care iti face placere.
Este usor de citit (asta probabil explica si faptul ca este un best-seller) dar o poate gusta amuzat si un cititor mai sofisticat, pentru ca are darul de a te seduce prin simplitate si naivitate. Plus ca se poat citi intr-o singura zi.
Si aceasta carte a fost ecranizata: Como agua para chocolate
Iata cum incepe:

P.S. Avertisment: carte nerecomandata pofticiosilor .

Acest topic a fost editat de denise: 12 Jan 2006, 05:54 PM

... Andaluzia cea fierbinte ...

CASA BERNARDEI ALBA
Federico Garcia Lorca
Piesa a fost scrisa chiar inainte de moarte autorului in 1936, si este una dintre cele trei tregedii scrise de Lorca: 'Bodas de sangre' (1933), 'Yerma' (1934) si 'La Casa de Bernarda Alba' (1936)
Ca in toate cartile sale temele centrale sunt: dragostea, patima, mandria, frustrarea si moartea violenta – sange latin in clocot.
Bernarda Alba este o mama tiranica, a carei cerbicie distruge viata fiicelor, condamnandu-le la o viata de captivitate in casa sa cu pereti albi, albul fiind omniprezent – in numele stapanei , in pereti, in obrajii palizi ai fetelor. Citind piesa nu intamplator mi-am maginat totul in alb si negru (iar in rolul Bernardei pe minunata Olga Tudorache).
Actiunea, decorul, casa andaluziana, figurile centrale si lipsa oricarui personaj masculin confera piesei o atmosfera asemanatoare tragediilor grecesti.
Pentru vorbitorii de spaniola, dau un link catre textul piesei.

Multumesc si bine ai venit . Scuze pentru intarziere.
Stiu, m-am gandit si eu sa citesc mai multe carti de acelasi autor una dupa alta , sau macar din aceeasi perioada, dar mi s-a parut prea mult. La urma urmei nu sunt specialist, sunt cititor amator si o fac de placere. De asta nu citesc doar carti 'grele'. Si, cred ca am mai spus aici, citesc in cele mai diverse locuri si momente, deseori pe apucate, asa ca trebuie sa ma adaptez conditiilor. Sper sa nu fiu luata prea in serios, parerile mele despre cartile descrise aici sunt departe de a fi ale unui cunoscator si deseori ma pot insela. De aceea, comentariile celorlalti sunt intotdeauna binevenite. .

Cred ca tocmai mi-a venit o idee.

Acest topic a fost editat de denise: 9 Apr 2006, 01:29 PM

ce idee?

stai un pic sa ma lamuresc ce metoda de concretizare aleg si spun. Nu mi-e nici mie clar inca. Plus ca trebuie sa-si mai dea cineva acordul.

Nu am primit inca "avizul pozitiv". Intre timp mi-a cam trecut entuziasmul, nu stiu cat de buna era ideea...

Ce ai mai citit?

Cate ceva, ici colo, dar nu prea reusesc sa si scriu... incerc, incerc ....
_____________________________________
... Infrigurata si enigmatica Suedie ...

Vieti duble – Birgitta Trotzig
Descrierea Editurii Polirom:
Traducere si prefata de Gabriela Melinescu. Volumul cuprinde trei povestiri cu miez filosofic. Prima, „Fauritorul”, este plasata intr-o provincie a Suediei si trateaza tema tatalui-demiurg si a fiului nevrednic, moartea sotiei-mame iluminindu-i pe ambii barbati. A doua, „De cealalta parte a marii”, urmareste destinul a doua surori de lapte, prima dintre ele o ipostaza a spiritului contemplativ, cealalta – actrita in Sankt Petersburg – ipostaza a sufletului aventurier, ratacitor. O poveste de o mare intensitate dramatica, in care moartea provoaca extraordinare revelatii. A treia poveste, „Vieti duble”, se petrece in Spania Razboiului Civil, unde prostituata Filla traieste o viata dubla – a realitatii si a visului. Moartea ultimului ei copil o „ilumineaza” in acceptarea realitatii.

Limbajul este liric- un fel de poezie in proza, un stil frumos prin simplitate si puritate. Sunt descrise existente chinuite, dorinte neimplinite,cautarea unui sens, prezenta mortii, doruri sfasietoare si tainice, dar in acelasi timp reverie, dragoste – acele ‘vieti duble’, secrete. De fapt, cele trei povestiri sunt variatii pe aceasi tema, niciodata epuizata, cea a dualitatii. O calatorie surprinzatoare dincolo de aparente.

<<Totusi, in departare se tanguia o voce, s-ar putea spune ca un copil fusese strans prea tare. Din departare se canta:
“ In curand vor trece peste mine
campuri si viermi.
Buza tarii roade: zidul se surpa.
Carnea se desface. Si in turnul sumbru
al membelor mele pamantul patrunde triumfator.
Desfacuta de grilajul inundat de lacrimi
Eliberata de foame si sabie,
Reintoarsa acasa precum pescarusii
Care fug in timpul iernii catre dulci izvoare de apa” >>

(Coperta este realizata de sotul scriitoarei, artistul Ulf Totzig).

Bine ai revenit, denise.

Multumesc, Tinkerbell. E bine sa va stiu pe aici, chiar daca nu reusesc mereu sa va 'vad' cat as vrea.