Carte, dulce carte... cinste cui te-a scris, lauda celui ce te citeste!

Va invit sa ne delectam impreuna cu recenzii si comentarii ale denisei pe marginea cartilor pe care le-a citit!

denise , felicitari pentru initiativa ! Erau atat de multi cronicari si atat de putine cronici ! Ma abonez.

p.s. Ce frumos scrie mai sus "HanuAncutei>Dezbateri, Cultura, Stiinta si Educatie>Cronica de Carte>Cronica De Carte". Repetitia e mama invataturii !

Multumesc Mihai.
Calfa, multumesc frumos, mi-a placut ideea lui Mihai, sa vad insa si daca ma voi ridica la inaltimea ei. .De fapt sunt manata numai de interes: sper sa reusesc sa-mi pun o oarecare ordine in lecturi. Si, cine stie, sa am cu cine discuta despre cartile citite, asa ca oricine este binevenit.

Cartile... intotdeauna mi-au fost prieteni. Niste prieteni care nu cer nimic, decat putin timp, in schimb iti daruiesc o intreaga lume.
Nu-mi amintesc sa-mi fi spus cineva vreodata o poveste, pentru ca stiu ca la cinci ani citisem toate cartile de povesti pe care pusesem mana ... Am citit mereu, fara vreo metoda, tot ce mi-a picat in mana, adeseori carti nepotrivite cu varsta de atunci. Nu stiu cat am putut intelege la 10-11 ani din Doamna Bovary sau Fratii Karamazovi, dar le-am citit pe nerasuflate – Fratii Karamazovi i-am citit intr-o singura zi, pe la ora 2 din noapte inchideam copertile indoite, iar cativa ani mai tarziu o reluam, cu aceeasi pasiune. Imi plac cartile pentru ca, spre deosebire de televizor, imi pun imaginatia la lucru, contribui si eu la universul construit de autor pentru mine, cititorul. Nu am o memorie prea buna, uit adeseori titlul cartilor, numele autorilor, nu uit insa niciodata cum m-a facut acea carte sa ma simt, ce intrebari sau ce raspunsuri am primit de la ea. Am avut o perioada de cativa ani in care aproape ca nu reuseam sa citesc, predominau lucrarile de specialitate. Abia cand am redescoperit gustul lecturii (ei da, am reinceput cu povesti pentru copii, inca imi plac ) mi-am dat seama ce mult mi-a lipsit lumea de dincolo de cuvinte. Prefer cartile in forma tiparita, dar pentru ca stau mult in fata calculatorului, in ultimul timp citesc mai mereu doua carti in paralel: una tiparita (totusi cea mai draga mie) si una in format e-book, mult mai accesibila, ca pret cel putin. Si am si un obicei prost: cumpar reviste sau almanahuri (nu prea mai sunt almanahuri, va amintiti ‚Anticipatia’?) pe care le uit undeva intr-un colt al casei si le citesc la mult timp dupa aparitie, uneori la cateva luni.

Acest topic a fost editat de denise: 8 Mar 2005, 09:39 AM

Incep cu o carte terminata de curand: Abaddon Exterminatorul, de Ernesto Sabato. A aparut la Editura Humanitas, costa 261.000 lei (eu insa am citit-o pe PC).

Cartea e dificila, dar incitanta. De fapt, cuvantul ‚halucinant’ mi-a trecut de multe ori prin cap cand o citeam. Autorul e personaj in propriul roman, apar si o serie de alter-ego-uri, apar indivizi de care nu poti fi sigur daca sunt cei ce au constituit modelul pentru personajele din cartile lui Sabato sau aceste personaje au inceput sa-si bantuie creatorul.
Sunt scene la limita delirului, alaturi de scene din cotidianul Argentinei contemporane autorului. Este descrisa lumea stapanita de fortele malefice, lume condamnata sa cada sub lovitura Ingerului Razbunarii. Apare Che Guevarra, apar contemporani ai lui Sabato, persoane reale, cunoscute, apar cosmarurile sale. Trimiteri la organizatii secrete, la ritualuri ciudate, la tainele alchimiei ... si multe altele de care cu siguranta nu mi-am dat seama. O lume haotica, propice studiilor psihanalitice.
Si totusi, eu cred ca aceasta carte se termina bine, cu o raza de speranta, cel putin la nivel personal. Nu voi spune inca de ce, nu vreau sa rapesc placerea descoperirii celor ce vor citi cartea.


Abaddon Exterminatorul

Acest topic a fost editat de denise: 8 Mar 2005, 09:47 AM

Si acum sa vorbim despre ce carte voi incepe azi (o am deja in geanta, pentru drumul spre casa): Porumbelul, de Patrick Suskind, aparuta la Humanitas in 2001. Pretul 69,487 lei (l-au mai redus, eu am dat vreo 90,000 lei, parca). Nu stiu ce sa spun deocamdata, decat ca e o carte subtirica , sper sa o termin saptamana asta. Iar titlul si autorul imi suna familiar, poate am mai citit-o, dar e putin probabil. Si sa va mai spun si ce scrie pe coperta a IV-a:

“Voia sa eternizeze relatia dintre ei, s-o faca de nestramutat, cumparand odaia. Urma sa coste cincizeci si cinci de mii de franci noi. Patruzeci si sapte de mii achitase deja. Restul de opt mii de franci era scadent la sfirsitul anului. Atunci ar fi definitiv a lui, si nimic in lume nu i-ar putea separa vreodata, pe el, Jonathan, si camera lui iubita, pina ce moartea îi va desparti.
Aceasta era starea lucrurilor cind, in august 1984, intr-o dimineata de vineri, s-a intimplat povestea cu porumbelul”

Porumbelul

Iar cartea lecturata in fata monitorului: Toamna patriarhului, de Gabriel Garcia Marquez. Numele autorului spune totul: este unul dintre preferatii mei, si se pare ca Toamna patriarhului este si (partial) autobiografica. Mai mult nu stiu, deocamdata, poate doar fraza de inceput:

La sfîrşitul săptămînii, vulturii se lăsară în balcoanele palatului prezidenţial, distruseră cu ciocul plasele de la ferestre şi răscoliră cu aripile lor timpul încremenit dinăuntru, iar în zorii zilei de luni oraşul se deşteptă din letargia-i de veacuri la adierea unei brize călduţe şi gingaşe ce aducea un iz de mort important şi de putredă grandoare.

Toamna Patriarhului.

Acest topic a fost editat de denise: 8 Mar 2005, 10:27 AM

Asaaa.... primele impresii.

Porumbelul
Spuneam ca titlul si autorul imi sunau cunoscute – am vazut acum ceva timp la un stand “Parfumul” de Suskind , chiar am rasfoit putin cartea; nu–mi amintesc de ce nu am cumparat-o, fie eram grabita fie pretul. De asta imi suna familiar.
Cartea se citeste usor si mi se pare interesanta. Nu e o carte cu actiune, mai mult de analiza. E interesant cum personajul principal, in dorinta de a nu mai primi lovituri de la soarta se ataseaza de lucrurile marunte, de camaruta sa in mod special, de rutina... sfarsind practic prin a se dezumaniza. Imi place cum e descrisa grija lui de a se feri de schimbari, de complicatii, de contactul cu alti oameni... De fapt se agata de ceea ce i se pare lui ca ar fi certitudini. Intr-o oarecare masura imi aminteste de obsesia autistilor pentru rigoare. Comparatia nu e asa de exagerata – la urma urmei si personajul din Porumbelul s-a desocializat, prin izolarea sa totala si voluntara. A invatat sa nu mai doreasca nimic, ii e teama de asa ceva.
Aparitia pasarii declanseaza totul. Imi aminteste de acel proverb conform caruia bataia din aripa a unui fluture declanseaza o furtuna la celalalt capat al lumii. Si ce furtuna! Privirea, de fapt nu privirea, ochiul porumbelului (e excelenta descrierea intalnirii om-pasare) prabuseste lumea rigida a lui Jonathan. Crusta cenusie crapa si vulcanul prinde viata. Teama, revolta, obsesii multiple (e ingrozit ca pasarea il poate privi –desi nu priveste propriu-zis, ochiul e gol- , iar ideea ca l-ar putea doar atinge il aduce in pragul nebuniei), toate sentimentele inabusite timp de zeci de ani explodeaza. Deci -o carte buna, pe care o voi termina.

Toamna Patriarhului.
Am citit doar vreo 20 de pagini, dintr-o suflare. Si cand spun dintr-o suflare, nu exagerez – frazele se intind pe cateva pagini, fiecare. Culmea e ca nu deranjeaza, stilul e parca mai apropiat de vorbirea curenta sau si mai bine, de gandire – cine foloseste punctul in ganduri? Textul curge, ca un torent, te lasi dus de el.
Oricum, desi am citit putin, mi se confirma teoria conform careia dictatorii apartin unei specii aparte – figuri triste, singuratice, ridicole, sarace in sentimente, scelerati carora puterea le-a luat mintile. Si parca le e destinat sa ajunga tirani, parca au o gena specifica. Veti recunoaste in personaj orice dictator doriti. Cartea a aparut la noi in 2001 la editura RAO (costa cam 220.000 – 240.000 lei). Redau mai jos prefata – un citat din Marquez.

"Literar, cartea mea cea mai importantă, cea care poate să mă salveze de la uitare, este Toamna patriarhului... A fost romanul care m-a făcut cel mai fericit scriindu-l, căci este cel pe care am vrut dintotdeauna să-l scriu şi, în acelaşi timp, cel în care mi-am împărtăşit plenar propriile experienţe şi confesiuni... într-adevăr, este un roman-marturie, o autobiografie încifrata...Daca ar fi să-l definesc prin doar cîteva cuvinte, l-as defini ca pe un poem despre singurătatea puterii... Tema puterii a reprezentat o constantă a literaturii latino-americane de la începuturile ei, de înţeles fiindcă dictatorul este unicul personaj mitologic zămislit de America Latina...Am scris Toamna patriarhului aşa cum se scriu versurile, cuvînt cu cuvînt... Structura sa este în spirala, ceea ce permite ca timpul sa se comprime, sa se depene simultan mai multe fire narative... Monologul multiplicat la nesfîrşit face posibilă intervenţia a nenumărate voci neidentificate, aşa cum se petrec lucrurile în realitate... Dintre toate cărţile mele, este cea mai experimentala şi cea care mă interesează în cel mai înalt grad ca aventura politica..."
Gabriel Garcia Marquez

Acest topic a fost editat de denise: 10 Mar 2005, 10:24 AM

Da, e o idee buna.

Cred ca am citit povestea asta printr-un almanah, gasit la cineva, in Turnu (Turnu-Magurele)... dar parca era scurta de tot, am terminat-o in jumatate de ora... nu sunt sigur ca este aceeasi, dar imi pare, cel putin din citat, extrem de cunoscuta...

Si daca tot am scris aici, da-mi voie sa te felicit si eu pentru initiativa.

^mami^ si Olaf, bine ati venit si multumesc pentru cuvintele bune. Nu va bate si pe voi gandul sa deschideti un astfel de jurnal?
Olaf, initiativa nu a fost a mea, eu am fost doar prima care a profitat de idee.
E posibil sa ai dreptate cu "Porumbelul", cartea e in format mic, de buzunar, si are cam 100 de pagini. Eu nu prea am timp de citit, mai mult prin autobuz , dar am terminat-o deja. De meritat a meritat sa fie citita.

Prin urmare... sa vedem ce fac in continuare. Voi continua cu Toamna Patriarhului si, in urma discutiei cu flu, m-am decis sa incep Castelul destinelor incrucisate de Italo Calvino. Cartea a aparut la Editura Polirom in 2002 si costa 89.000 lei.
Redau prezentarea celor de la Librariile Humanitas:

"Opera lui Italo Calvino este bine cunoscuta cititorului roman, insa volumul de fata arunca o lumina cu totul noua si neasteptata asupra scrierilor sale. "Castelul destinelor incrucisate" este un experiment literar care la data aparitiei (1969) reprezenta o noutate si o indrazneala epica deosebita. Cele doua texte cuprinse in carte ("Castelul destinelor incrucisate", care da si titlul volumului, si "Taverna destinelor") sint rezultatul unui joc narativ inspirat de figurile prezente in jocul de tarot, dar mai cu seama de inlantuirea situatiilor create de jocul insusi. Lumea simbolica a tarotului din secolul al XV-lea si a unui joc de tarot popular care se mai practica si astazi in Italia (asa-numitul "joc marsiliez") constituie trama unei tesaturi epice de o mare virtuozitate si originalitate. Inteligenta artistica a marelui scriitor italian inscrie cartea in familia unor opere precum "Sotron" de Julio Cortazar, fiind in sine un fascinant joc combinatoriu de motive si subiecte literare. O carte inimitabila, o carte a esentelor si arhetipurilor aflate intr-un carusel al combinatiilor in care intimplarea se confunda cu destinul. De fapt, un joc de oglinzi in care realitatea se compune si se descompune conform unor reguli pe care nu le cunoastem, dar pe care le urmam. "
Si pe coperta a patra exista cateva prezentari laudative semnate de : John Gardner, Salman Rushdie, Gore Vidal, New York Times Book Review etc.
Deci cartea promite.
Italo Calvino - Castelul destinelor incrucisate

Acest topic a fost editat de denise: 10 Mar 2005, 07:36 PM

Imi iau si eu inima in dinti si postez aici dupa ce am citit cam ce ati scris. Deja m-ai convins si nu pot decat sa va multumesc tuturor pentru initiativa si pentru rabdarea de a ne prezenta cateva franturi (cele mai potrivite, care nu dezvaluie decat ceea ce trebuie pt a te face curios). Nu iti poti lua liber o luna sa citesti cateva carti si dupa aceea sa ne spui si noua?

Skysurfer ... mi-ar placea mie... deja ma gandesc la pensie, cand voi avea timp de citit, de plimbat si de vazut filme... 25-27 de ani trec repede ...
Bine-ai venit. Ai intuit bine - nu voi spune niciodata prea multe despre o carte, nu vreau sa stric nimanui placerea de a descoperi singur ce se petrece sau cum e scrisa.

Cat despre 'Toamna patriarhului ' am ajuns la urmatorul .... nu-i pot spune paragraf ... nu exista asa ceva.

...cînd Benedición Alvarado, văzîndu-şi fiul în uniformă de paradă cu medaliile de aur şi mănuşile de atlaz pe care le folosi mai departe toată viaţa, nu-şi putu înfrîna izbucnirea orgoliului matern şi exclamă cu voce tare în faţa întregului corp diplomatic, dac-aş fi ştiut că feciorul meu avea s-ajungă preşedintele republicii l-aş fi dat la şcoală, dom'le,....

Nu asta este fraza/propozitia /fragmentul cel mai memorabil ...e doar o mostra. Poate va convinge ...

Acest topic a fost editat de denise: 11 Mar 2005, 07:49 PM

Aveam eu pe undeva un fragment ceva mai lung, sper ca nu dezvalui prea multe...

...scoala-te, canta, inima bate de ora sase, marea-i la locul ei, viata merge mai departe, Leticia, viata imprevizibila a singurei sale femei din atat de multe, care obtinuse de la el totul in afara de favoarea marunta de a se trezi dimineata alaturi de ea in pat, caci el pleca dupa ce faceau dragoste pentru ultima oara, atarna felinarul pentru cazuri de urgenta in pragul dormitorului sau de burlac batran, punea cele trei zavoare, cele trei lacate, cei trei drugi, se trantea cu fata in jos pe podea, singur si imbracat, cum facuse in toate noptile dinainte de tine, cum facu fara tine pana in cea de pe urma noapte cu visele-i de inecat singuratic, se intorcea dupa muls in camera ta mirosind a salbaticiune in noapte pentru a-ti da mai departe tot ce doreai, intrecand cu mult mostenirea nemasurata a mamei lui, Benediction Alvarado, mai mult decat visase o fiinta omeneasca de pe lumea asta, nu numai pentru ea, ci si pentru neamurile ei nesfarsite care soseau de prin insulele pierdute ale Antilelor fara alta avere decat pielea de pe ele, fara vreun titlu in afara numelui de Nazareno, o familie aspra cu barbati cutezatori si femei cuprinse de fierbinteala lacomiei care luasera cu asalt monopolul sarii, al tutunului, al apei potabile, vechile privilegii cu care el ii favorizase pe comandantii diferitelor arme spre a-i tine departe de alt soi de ambitii si pe care Leticia Nazareno le smulsese incetul cu incetul prin ordine ale lui pe care de fapt el nu le dadea insa le incuviinta, asa sa fie, abolise astfel barbarul sistem de executare prin sfartecarea trupului tras de cai si inceercase sa-l inlocuiasca prin scaunul electric daruit de comandantul debarcarii pentru ca si noi sa ne bucuram de metoda cea mai civilizata de a omori, vizitase laboratorul groazei din fortareata portului unde erau alesi detinutii politici cei mai vlaguiti pentru a se antrena cu ei manuind tronul mortii ale carui descarcari absorbeau intreaga energie electrica a orasului, stiam cu precizie ora acestui experiment mortal fiindca ramaneam o clipa in bezna cu respiratia taiata de groaza, pastram un minut de reculegere in bordelurile din port si inchinam un pahar pentru sufletul condamnatului, nu doar o data ci de mai multe ori caci majoritatea victimelor ramaneau prinse in curelele scaunului ce le brazdau trupul ca un salam legat cu sfoara scotind fum si mirosind a carne arsa dar inca gafaind de durere, pana cand cineva se indura de ele si le omora impuscandu-le dupa mai multe incercari nereusite, totul ca sa-ti faca tie pe plac, Leticia, pentru tine golise puscariile si autorizase din nou repatrierea dusmanilor lui si dadu un decret euforic ca nimeni sa nu fie pedepsit pentru delict de opinie, nici urmarit pentru convingerile sale intime, incredintat din tot sufletul in plenitudinea toamnei lui ca pana si cei mai inversunati adversari aveau dreptul sa-i impartaseasca linistea de care el se bucura in noptile molcome de ianuarie alaturi de singura femeie demna de privilegiul de a-l vedea fara camasa si in izmene lungi si cu uriasa umflatura a herniei aurita de razele lunii pe terasa palatului, contemplau impreuna salciile misterioase daruite de Craciun de regii Babiloniei pentru a fi plantate in gradina batuta de ploi, desfatandu-se de soarele palid prin perdeaua de apa ce nu inceta sa cada si de steaua polara aninata in inaltul frunzelor, scrutind universul pe undele radioului interferate de bruiajul batjocuritor al planetelor fugare, pe cand ascultau impreuna episodul zilnic din romanele difuzate pe postul din Santiago de Cuba care le lasau in suflet un simtamant tulbure, nestiind daca maine vom mai fi in viata sa aflam cum se sfarseste povestea asta nenorocita, el apuca sa se joace cu copilul inainte de a-l trimite la culcare si-l invata tot ce se putea sti despre minuirea si pastrarea armelor de razboi, stiinta omeneasca pe care el o cunostea mai bine ca oricine, insa unicul lui sfat a fost sa nu dea niciodata un ordin daca nu esti sigur ca o sa fie indeplinit, punandu-i sa-l repete atat cat i s-a parut ca e nevoie pentru a nu uita in veci ca singura greseala care nu o poate face nici macar o data in toata viata un om investit cu putere si autoritate este aceea de a da un ordin fara a fi incredintat ca o sa fie indeplinit, un sfat mai degraba de bunic patit decat de parinte intelept si pe care copilul n-avea sa-l uite niciodata chiar de-ar fi trait cat el, fiinda i l-a bagat in cap pe cand il invata sa traga pentru prima oara la varsta de sase ani cu un tun cu recul ale carui bubuituri de urgie au dezlantuit, socoteam noi, ingrozitoarea furtuna uscata cu fulgere si tunete vulcanice si turbatul vant polar de la Comodoro Rivadavia care a rascolit strafundurile marii si a luat pe sus circul cu animale care-si ridicase cortul in piata vechiului port al vanzatorilor de scalvi, incat am scos cu navoadele elefanti, clovni inecati, girafe urcate pe trapeze de furia prapadului, ce printr-o adevarata minune n-a scufundat nava cu banane cu care a ajuns dupa cateva ceasuri tanarul poet Felix Ruben Garcia Sarmiento care avea sa devina faimos sub numele de Ruben Dario, din fericire marea se linisti pe la patru, vazduhul curatat se umplu de furnici zburatoare si el aparu la fereastra dormitorului si vazu la adapostul colinelor din port mica nava alba aplecata la tribord si cu catargele rupte, dar plutind in afara de orice primejdie in blandetea dupa-amiezii purificate de pucioasa furtunii, il vazu pe capitan pe puntea de comanda conducand manevra dificila in cinstea pasagerului ilustru cu haina de postav cenusiu si vesta la doua randuri de care el nu auzi decat in duminica urmatoare cand Leticia Nazareno il ruga sa-i faca favoarea de neconceput de a o insoti la serata lirica la Teatrul National si el incuviinta fara sa clipeasca, de acord.

Toamna patriarhului.... Am inceput-o in tren, i-am mangaiat intai coperta verde pe care se lafaia un chip, ca o masca, dionisiac... Mi-ar placea sa am timp sa va spun si eu despre ea, grila mea de lectura.... dar.... in ultima vreme n-am avut timp decat pentru carti de specialitate...

Bine ati venit flu si indubitabil.
Intr-adevarul, maestrul Marquez nu are egal. Credeam ca din cauza stilului, a frazelor interminabile, o sa-mi fie greu sa citesc cartea, de fapt cred ca tocmai acest stil de limbaj mi-a placut cel mai mult.
Din pacate, timpul meu liber e doar o iluzie, asa ca am ramas iar in urma cu cititul - mai am cateva pagini din Toamna Patriarhului (incerc sa o temin, acum , in seara aceasta) - dar deja stiu ca este una dintre cele mai bune carti citite.
Cat despre 'Castelul destinelor incrucisate' - am terminat prima parte, cea care da si numele cartii, mai am 'Taverna destinelor incrucisate'. Cred ca a fost o carte-experiment a lui Italo Calvino. Un grup de oaspeti alesi la un castel devenit un han ceva mai rasarit constata ca si-au pierdut darul vorbirii si fiecare incearca sa-si spuna povestea cu ajutorul cartilor de tarot si, in mai mica masura, cu ajutorul mimicii si al gesturilor. partea interesanta este ca aceste carti de tarot sunt reproduse si in carte. Pe la jumatea cartii, cand am inteles (partial) metoda, si am invatat ce semnificatie au o parte dintre figurine am incercat sa reconstiui o poveste in functie de insiruirea lor, inainte de a citi versiunea autorului. Bineninteles ca a iesit altceva, dar exercitiul a fost interesant. Se pare ca si al doilea text - 'Taverna destinelor incrucisate' - e construit in acelasi stil.

Dar...am ales deja urmatoarea carte. Am vrut sa schimb registrul, asa ca am optat pentru ceva mai modern: Sfarsitul orelor de Christophe Dufosse. . Cartea a aparut la Editura Humanitas in 2003. Eu am platit 185.300 lei, acum se gaseste la un pret ceva mai redus: 166.770 lei (16.68 RON).

Reproduc textul de pe coperta a patra:

Un tinar profesor se sinucide chiar la liceu, in clasa unde preda, aruncindu-se pe fereastra. Pierre Hoffman, profesorul care-l inlocuieste, descopera treptat atmosfera acelei clase: elevii sint bizar de disciplinati, aparent lipsiti de reactii si de personalitate. Sint perfect sudati, ca si cum ar alcatui o singura persoana care degaja o ostilitate tacuta si difuza.
Intreg liceul, cu toata rutina traditionala a invatamintului, pare dominat de forta manipulatoare a acestei clase, iar Hoffman asista, paralizat, dar lucid, la o desfasurare cosmaresca de evenimente care scapa oricarui control. Sfirsitul orelor, primul roman al lui Christophe Dufossé, a constituit, in Franta, unul dintre evenimentele centrale ale anului editorial 2002, impresionind prin luciditatea observatiilor si prin tehnica narativa cu care autorul stie sa creeze tensiune. La citeva luni dupa aparitie, romanul a fost tradus in 12 limbi.

De altfel, in prefata se spune ca volumul a primit 'Premiul primului roman' in 2002.



Acest topic a fost editat de denise: 17 Mar 2005, 09:59 PM

Am terminat "Toamna Patriarhului' - e superba cartea, Marquez nu se dezminte - am terminat si cartea lui Calvino- a fost interesanta, dar banuiesc ca are carti mult mai bune- aceasta pare mai mult un exercitiu, un experiment. O sa mai caut niste carti de-ale sale. Mai am ceva din "Sfarsitul Orelor". Cartea e bine scrisa si mai 'ancorata in cotidian'. Temele principale - rezistenta unor adolescenti atipici la intruziunile lumii adultilor (o rezistenta dusa la extrem, dar nu vreau sa dezvalui prea mult) si singuratatea intelectualului aflat in deriva, lipsit de energia de a lupta cu cinismul dobandit intr-o existenta de o platitudine dureroasa. Pe ici -colo surprind anumite pasaje in care generatia celor de cca 30 de ani se regaseste, cu siguranta. Deocamdata... caci mai am de citit... nu stiu cum se termina cartea.

M-am gandit intre timp sa ma intorc la Ernesto Sabato si sa citesc in paralel "Tunelul" (scrisa inainte de "Abbadon...") asta si pentru ca o am in format Word - deci iar la PC (probabil voi continua apoi cu "Eroi si Morminte").
Intotdeauna cand ma apuc de o carte citesc cate ceva din prefata sau coperta a IV-a (de multe ori acesta e si motivul pentru care cumpar o carte), sau, mai nou, caut pe net ceva informatii ... deci:

Ernesto Sábato a facut studii de fizica, si-a sustinut doctoratul la Paris, unde a lucrat in domeniul recent aparut al fizicii nucleare, dar intilnirea cu artistii avangardei pariziene (intre care Victor Brauner a jucat un rol insemnat) i-a schimbat destinul: a devenit unul dintre cei mai mari prozatori ai secolului XX.
Tunelul, primul dintre cele trei romane ale lui Ernesto Sábato, este cartea care i-a adus scriitorului argentinian faima internationala. Romanul e povestea de dragoste intre un pictor si o femeie casatorita cu un orb - tema orbirii avea sa-l urmareasca pe Sábato in intreaga sa opera -, dar povestea n-are nimic romantic: doi oameni care isi traiesc viata la limita obsesivului, sapind fiecare propriul tunel si nereusind sa se intilneasca.

Intr-adevar, orbirea - "Orbii" erau un leight-motiv in "Abbadon Exterminatorul".




Si- de ce nu? - sa reproduc si primul pasaj:

"E de ajuns să vă spun că sînt Juan Pablo Castel, pictorul care a ucis-o pe Măria Iribarne; bănuiesc că procesul e încă proaspăt în amintirea tuturor şi nu-i nevoie de mai multe amănunte despre mine.
Deşi nici dracu' nu ştie ce trebuie să-şi amintească oamenii şi nici pentru ce. întotdeauna am crezut că nu există memorie colectivă, ci doar o formă deosebită de apărare a speţei umane. Cînd cineva spune: „Totul în trecut era mai bine", nu înseamnă deloc că pe atunci s-ar fi petrecut mai puţine lucruri rele, ci doar că — spre fericirea ei — lumea le-a dat uitării. Şi, la urma urmei, aceste vorbe nu au valoare universală. Eu, de pildă, mă caracterizez prin faptul că-mi amintesc cu preferinţă faptele rele şi aproape aş putea spune: „Tot timpul trecut era mai rău", dacă prezentul nu mi s-ar părea la fel de oribil precum trecutul. Ţin minte atîtea calamităţi, atîtea chipuri cinice şi crude, atîtea fapte rele, încît pentru mine memoria este un fel de făclie înspăimîntătoare străluminînd un sordid muzeu al ruşinii. De cîte ori n-am rămas, ceasuri întregi, uitat într-un colţ întunecos din atelier, după ce citisem în vreun ziar o ştire la rubrica crimelor! Adevărul este însă că partea cea mai neruşinată a rasei umane nu apare întotdeauna aici; pînă la un anumit punct, criminalii reprezintă lumea cea mai cinstită şi mai inofensivă. Şi lucrul ăsta nu-l spun pentru că eu însumi aş fi ucis o fiinţă omenească: e o convingere profundă şi sinceră. Există undeva un individ periculos? Să fie lichidat şi gata! Iată ce consider eu o faptă bună. Gîndiţi-vă cîtă primejdie ar însemna pentru societate acest ins, dacă ar continua să-şi distileze veninul pe mai departe şi dacă, în loc să se termine cu el dintr-o dată, s-ar încerca împiedicarea acţiunilor lui prin anonime, bîrfă şi alte asemenea meschinării. în ce mă priveşte, mărturisesc că în acest moment regret mult faptul de a nu-mi fi folosit mai bine timpul cînd eram liber, pentru a lichida vreo şase-şapte indivizi din ăştia, pe care-i cunosc foarte bine."

Mda..cred ca o sa-mi placa si cartea asta ...

Acest topic a fost editat de denise: 1 Apr 2005, 10:42 AM

Initiativa nu a fost a ta dar ... tu ai luat initiativa. Asa ca, meriti felicitari !

De unde ai luat "Tunelul" in format word? Vreau si eu

Stiu ca nu prea-ti plac laudele, dar n-am ce-ti face, urmaresc sa vad cand mai postezi aici, sa stiu si eu ce sa citesc. Asa ca multumesc!

oook, nu ma mai impotrivesc, sunt de acord sa-mi ridicati statuie in fata Hanului .... Numai in marmura alba...va rog.

Multumesc calfa, pentru vorbele bune . Daca as sta acum sa insir initiativele tale care mi-au mers la inima...mi-ai fura locul de statuie

@Mara, daca iti spun de unde am luat "Tunelul" va rebuie sa te sinucid . Da-mi un PM cu adresa de e-mail si se rezolva.

Am terminat ieri si Tunelul... A fost ciudat sa-l citesc, pentru ca incepusem cu Abaddon Exterminatorul, carte scrisa de Sabato la la peste 25 de ani dupa Tunelul, primul sau roman. Difera stilul, difera numarul de planuri, subiectul (normal!) si dimensiunile lumii descrise. In Tunelul lumea e mica, inghesuita, vazuta din perspectiva unui om care nu poate intelege ca ceilalti sunt si altceva decat marionete care raspund comenzilor,mai bine zis impusurilor sale (spre deosebite de Abaddon, care are dimensiuni apocaliptice- ca sa nu mai spun de stilul total diferit). Nu vreau sa spun prea multe, insa felul in care eroul isi imagineaza ce gandesc ceilalti, convins ca asa e, modul in care le refuza orice independenta, nu doar in fapte, in relatii, ci chiar si in gandire, e inspaimantator, cu atat mai mult cu cat e tot mai frecvent in viata contemporana – omenirea, in lipsa unui tel comun se transforma intr-o adunatura de egocentrici, de miliarde de mici si patetice universuri, in care fiecare e singurul stapan, singurul tiran, dar mai ales singur ...
Exista si o poveste de dragoste si asta ar fi o explicatie – esti adeseori egoist in iubire – dar eroul isi trateaza toti semenii doar ca pe obstacole in calea sa sau ca pe niste unelte. Personajul pur si simplu nu poate iesi din propriul tunel, un vortex al maniei si deznadejdii. Daca nu poate poseda, distruge ... Dar si cand detine distruge ... Daca cineva nu reactioneaza asa cum a anticipat el se simte cuprins de o ura incontrolabila.
Sigur, nu acestea sunt singurele directii ale povestii ... cine va citi, va descoperi si altele.


Voi continua tot cu Ernesto Sabato - Despre eroi si morminte (mi-ar placea sa gasesc si Raport despre orbi, astfel as putea inchide un cerc).
Conform obiceiului, citesc intai ce cred altii despre carte – prefata, ultima coperta - (deobicei nu ma las influentata, cel mult ma incita, si vad daca merita sa incep cartea), deci:

“Personajele lui Sabato sint, toate, prinse intre optiunile constiintei si lumea inconstientului ("Descartes si-a creat principiile teoriei sale pornind de la trei vise.. Frumos inceput pentru un aparator al ratiunii.!" avea sa spuna in 1988 scriitorul argentinian). Despre eroi si morminte (1961) e romanul in care Sabato cauta, asa cum o facuse Dostoievski cu un secol in urma, sursa raului din om si din societate, intrind in istorie, in agitatia politica si in straturile adinci ale psihologiei unor personaje bintuite de obsesii si fantasme. "Sint un cercetator al raului", spune Fernando Vidal, eroul lui Sabato, autor al "Darii de seama de spre orbi", fragmentul cel mai socant din roman, proza care l-a urmarit pe scriitorul argentinian pina tirziu, al senectute, cind picata "fiinte teribile ce ies din adincul sufletului meu, turnuri ce se prabusesc, pasari in ceruri incendiate" “




Asta in ce priveste „cartea la display”. Mai am cateva pagini din Sfarsitul Orelor, voi reveni cand cand o termin si voi decide atunci ce urmeaza. Ma gandesc sa (re)incep sa citesc si un volum de versuri ... voi vedea. Timpul asta, nu vrea sa fie de gumilastic.

Gata si cu Sfarsitul Orelor de Christophe Dufosse. Carte mi-a placut, se citeste usor, fara a fi insa superficiala. Am intuit bine, e vorba de o clasa de copii de gimnaziu, dintr-o scoala de provincie, care au facut o coalitie impotriva lumii care-i forteaza sa mearga pe drumul trasat implacabil de societate. E o ciudatenie - refuza sa devina maturi, dar deja sunt mult prea maturi pentru varsta lor. Nu vor sa renunte la ceea ce noi toti am pierdut, o data cu trecerea timpului. Forta pe care ei o emana ca grup e permanent sugerata de-a lungul intregii cartii – nu stiu de ce imi aduce aminte de modul in care se gradeaza tensiunea in filmele de suspans. Mai mult prin sugestii, prin aluzii decat prin ceva concret.
Un alt aspect interesant mi s-a parut lumea profesorilor, interactiunea lor cu elevii, o incursiune in cancelarie, daca vreti un fel de vizita in culise.
Cartea are actiune (pe care nu o voi dezvalui) si atinge si psihologia unei generatii insingurate, de fapt nu doar o atinge, e chiar una din temele de baza.
Spuneam ca azi voi decide ce sa citesc in continuare, in paralel cu cartea lui Sabato. Adevarul este ca azi dimineata am intarziat si am luat in graba la intamplare o carte din biblioteca, din raftul ‘in asteptare’. Acum am vazut ce este: un volum de nuvele “Fata si moartea” de Michel Tournier, aparut la Editura Univers. Asta e , soarta a decis. Va fi o lectura potrivita pentru orele petrecute in mijloacele de transport in comun, iar numele lui Michel Tournier e o garantie (Marele Premiu al Academiei Franceze, premiul Goncourt). E bine ca raman in zona literaturii franceze, am astfel o oarecare continuitate.
Urmeaza ... desigur ... coperta a VI a (sa existe si o opinie competenta, totusi):

"Nuvelele lui Tournier sunt toate povestiri, mai mult sau mai putin deghizate, ale unor ritualuri de initiere, in Amandine sau cele doua gradini, fetita Amandine traieste cu parintii ei intr-o casa si o gradina care sunt monumente ale ordinii si curateniei, intr-o buna zi, pisica ei, animalul initiatic, o calauzeste catre o gradina tainica, salbatica si haotica, in care copila descopera o alta lume. Fuga micului Poucet este la fel, o evadare din universul aseptizat si ordonat al apartamentului de la etajul 11 intr-o padure in care Capcaunul este un gentlemen educat si bland, a carei deviza este cuvantul de ordine al generatiei flower power: Faceti dragoste, nu razboi, intr-o alta povestire, micutul Tupik descopera cu oroare sexualitatea oamenilor adulti si se mutileaza castrandu-se, intr-o incercare de a fugi de o virilitate viitoare pe care o percepe ca amenintatoare, dura si intunecata. Fata si Moartea este o ciudata incursiune in mintea unei fete careia neantul i se pare mai ademenitor ca bratele "unui iubit, si care ii comanda unui tamplar o ghilotina din lemn de cires. Nuvelele cuprinse in volumul Fata si moartea sunt antologice, mici romane in miniatura."



Cat despre poezie – cred ca voi citi tot ce pot gasi de Nichita Stanescu. Am deja doua volume, sa vad si ce mai gasesc pe net ... Candva gandeam ca e obligatoriu sa citesti cel putin o poezie pe zi ... si chiar sa o memorezi, daca e mai deosebita. Eh, ce vremuri ....

Nu vreau sa vorbesc despre cartile de specialitate pe care le “tocesc” de la o vreme, astea sunt la capitolul – somnifer cu efect garantat si imediat. Destul ca nu mai am timp de nimic din cauza lor ...

Acest topic a fost editat de denise: 5 Apr 2005, 11:10 AM

Ce anume te-a determinat să iei hotărîrea ca să citeşti tot ce găseşti de Nichita Stănescu?

Mi-era dor. Si poezie nu prea mai citim, de ce sa nu recunoastem? Dar nu m-am tinut de cuvant - am citit putin doar. Timpul.... nu am renuntat totusi.
De ce tocmai Nichita Stanescu? Nu stiu..poate pentru ca imi plac versurile albe ... poate pentru ca mi-au picat in mana niste poezii de ale lui de la inceputuri, pe care nu le stiam, pentru ca sunt cateva poezii care mi-au placut dintotdeauna ...
Bine ai venit in coltisorul acesta!

Si daca tot m-ai obligat sa scriu iar aici sa si spun ca am terminat Ernesto Sabato - Despre eroi si morminte (e super cartea, o recomand) si sa spun ca nu prea mai stiu daca Raport despre orbi este o carte de sine statatoare sau nu (desi apare mentionata pe ici pe colo) pentru ca exista un Raport despre orbi in 'Despre Eroi si morminte', iar asta ar explica si de ce nu o gasesc nicaieri. In fine...deocamdata gata cu Ernesto Sabato. Am gresit si pentru ca am inceput cu Abaddon. Ar fi trebuit sa respect ordinea aparitiei, pentru ca fiecare carte are trimiteri la cartea precedenta.
Cartea lui Tournier nu am terminat-o , din lipsa de timp si pentru ca sunt nuvele - deci mult mai usor de abandonat. O voi termina, macar pentru faptul ca o car de atunci in geanta.

Pentru ca am o perioada mai grea - multa alergatura, multa munca, timp putin -am zis sa trec la alt gen de literatura -mai senina si mai usor de citit. Am optat pentru Paulo Coelho - Unsprezece minute.
Ei, nu spun - e acelasi Coehlo, e si senina (mai putin decat alte carti ale sale, totusi), dar nu asta cautam. Mai am putin si o termin. Sunt cateva pasaje care chiar mi-au placut. Ceea ce e ciudat e ca aceasta carte nu pare scrisa de un barbat ...



Acest topic a fost editat de denise: 11 May 2005, 09:41 AM

Citesc un roman romanesc: Demonul Confesiunii de Radu Sergiu Ruba.
Nu prea sunt la curent cu autorii romani contemporani asa ca Radu Sergiu Ruba a fost o surpriza placuta. Desi...stilul imi pare cunoscut -ori am mai citit ceva scris de el, ori imi aminteste de altcineva. Insa nu credeam ca poate fi atat de placut sa citesti despre niste evenimente contemporane tie (ca si altii, am inceput sa evit subiectul Revolutiei, poate si pentru ca se pun la nesfarsit intrebari fara raspuns). Dar nu e vorba numai despre revolutie ci si de locuri familiare din tara, de oameni pe care ai senzatia ca tocmai i-ai intalnit pe strada. Cartea are si o poveste de dragoste, si actiune, si umor, si un iz de roman politist, si accente filozofice sau supranaturale. Pe ici colo sunt si niste ruperi surprinzatoare de ritm, rasturnari de situatie.
Puteti descarca cartea de pe liternet.ro, unde veti gasi doua cronici ale cartii scrise de Delia Oprea si Maria Popescu-Butucea precum si alte carti interesante in Acrobat Reader (incercati albumele lui Cosmin Bumbut, scenariul filmului Filantropica, proza scurta a lui Lucian Pintilie, nuvelele domnului Ovidiu Bufnila- publicate intai pe Han - teatru, poezie contemporana si ... mai vedeti voi.

Dare de seama despre orbi era inclusa in varianta de Despre Eroi si Morminte pe care am citit-o. Din pacate nu-ti pot spune editura, caci nu mai tin minte si cartea este mai tot timpul imprumutata

Am citit si eu "Despre eroi si morminte", inclusiv acea Dare de seama despre orbi. Insa in unele referinte am citit despre un roman separat "Raport despre orbi" - incep sa cred insa ca a fost o greseala ... Editura pentru "Despre eroi si morminte" am mentionat-o eu cu ceva timp in urma - Humanitas.
Multumesc, mi-ai confirmat ce banuiam - ca eu cautam o carte care nu exista.


Acest topic a fost editat de denise: 31 May 2005, 05:51 PM

Uite aici cateva versuri. spor la citit .

Saru'mana!

Am trecut in alt registru - o carte simpatica, moderna: Ganduri Ascunse de David Lodge.
Dupa primele pagini realizezi ironia fina a autorului in ceea ce priveste snobismul cercurilor univesitare britanice, iar ca bonus o descriere savuroasa a modului in care gandesc barbatii. Actiunea se petrece intr-un campus univesitar din Gloucester si deocamdata am citit doar 'gandurile ascunse' ale unui profesor si cateva fragmente din jurnalul unei scriitoare, profesor suplinitor la aceasta universitate. Undeva pe coperta a patra scrie ca romanul este o comedie neagra despre vanitatea barbatilor, credulitatea femeilor si "despre cat e de periculos sa tragi cu ochiul prin documentele din computerele altor persoane". Normal, am devenit curioasa. Si curiozitatea se plateste: 245.000 lei pe loc. Sper sa merite.
Cartea a aparut la Editura Polirom, anul trecut.



Acest topic a fost editat de denise: 9 Jun 2005, 08:28 PM

Am terminat "Ganduri ascunse". Am crezut ca e o carte "usurica". De fapt, nu as putea spune ca e prea profunda, sau ca produce schimbari importante in istoria literaturii, dar printre ironia fina si doza obligatorie de snobism (nu prea mult, atat cat trebuie) se strecoara si cateva dialoguri interesante. Faptul ca actiunea se petrece intr-o universitate britanica si imprejurimile sunt descrise atat cat sa nu devina plictisitor ii adauga ceva farmec, e un amestec echilibrat de vechi si nou, o intalnire intre american-way si british-style pe teritoriul britanicilor. E o carte interesanta, fara drame existentiale, cu personaje bine conturate si mai ales credibile, fara idealizari si cu sufiecente rasturnari de situatie ca se ramana interesanta pana la sfarsit.

Acum trec iar la literatura sud-americana: "Cine l-a ucis pe Palomino Molero?" de Mario Vargas Llosa. Am citit primele paragrafe -o imagine nu prea placuta a unei crime- dar ma indoiesc ca e un simplu roman politist, e prea bine scris.
Cartea a aparut la Editura Humanitas in 2003 si costa cam 12 lei (hmm, denominarea asta...).



Si pentru ca azi mi-am amintit cat mi-a placut in urma cu ceva ani cum scrie Hortensia Papadat-Bengescu voi reciti in paralel si "Fecioarele despletite".

Am terminat "Fecioarele despletite". Mi-am amintit de ce mi-a placut atat de mult cum scrie Hortensia Papadat - Bengescu.
Cred ca de fapt ma atrage tot ce tine de perioada interbelica; poate ca atunci nu era achiar asa cum transpare din carti, fortografii vechi, secvente de film alb negru intr-o graba fermecatoare ... Dar acele vremuri au un parfum pe care il regasesti si in romanele Hortensiei Papadat - Begescu. Sunt multe lucruri care te cuceresc in aceasta carte: sensibilitatea lui Mini, modul in care percepe Cetatea (te face sa mai dai o sansa Bucurestilor), modul in care surprinde cum tavalugul istoriei destrama lumea boierilor, cum viata de la oras se complica, se anima, practic Cetatea imbratiseaza si asimileaza fapturile refugiate aici, trairile si transformarile acestora, teoria fantezista a eroinei despre 'trupul sufletului' etc. Cine stie, poate m-am nascut eu prea tarziu ...



Acest topic a fost editat de denise: 5 Jul 2005, 09:41 AM

Nuu, nu te-ai născut prea tîrziu. Nici prea devreme. Te-ai născut exact atunci cînd trebuia să te naşti şi trăieşti în cea mai bună lume pentru tine!

Eu cred că percepem lumea prin filtrul sensibilităţii noastre. Lumea interbelică transfigurată artistic poate apărea interesantă, ispititoare, tentantă. E bine şi frumos să ne gîndim cu plăcere la valenţele pozitive ale acelor vremuri pentru a ne modela existenţa într-un mod cît mai bun. Dar acele timpuri au avut şi ele umbrele şi dezavantajele lor importante. Chiar acele case pe care le vedem în fotografie, îţi imaginezi oare imagini de detaliu din interiorul lor, din camerele lor? Eu am văzut astfel de interioare. Au în egală măsură (pt mine desigur, am şi eu filtrul meu...) şi farmec şi... mizerie...

Cît despre romanul doamnei Bengescu ţin minte că am rămas şi eu surprins la prima lectură. Într-adevăr scrierile ei degajă un parfum incofundabil iar lectura este cît se poate de agreabilă!

La urma urmei aceasta poate fi menirea cartilor- sa calatorim in timp si spatiu, cand si cum vrem noi. Sa evadam... sa ne imprietenim, sa discutam, sa suferim si sa ne bucuram alaturi de personaje din alte vremuri.

Bine ai venit pe aici , draga caa, te mai astept ... si multumesc pentru vorbele bune

"Cine l-a ucis pe Palomino Molero?" de Mario Vargas Llosa - confirma ceea ce stiam despre autorii sud-americani - bine scrisa, o trimitere in real fara menajamente, dar si cu o nota de duiosie fata de tot si toate, o carte care nu se poate lasa din mana. Crima, coruptie, iubiri provinciale, iubiri patimase, nebunie si intelepciune - nimic din ce-i omenesc nu lipseste. Intr-adevar, actiunea se invarte in jurul unei crime oribile, dar acesta pare doar un pretext pentru a contura personaje vii, relatii, imagini. Patrunzi, vrand-nevrand in lumea aceea ciudat de familiara. Ma voi intoarce la Llosa, mai am cateva carti scrise de el.

Sa pornim calatoria spre un alt univers- universul fantastic al lui Mircea Eliade - 19 trandafiri. Limbajul lui Eliade, profunzimile lucrarilor sale etc. sunt cunoscute, dar despre '19 Trandafiri' nu stiu nimic. Iata ce scrie pe coperta:

'In ultimul lui volum de povestiri, aparut in 1980, arta lui Mircea Eliade atinge o esentializare pe care prozatorul a cautat-o in scrierile sale literare din-totdeauna. Dincolo de intimplari, dincolo chiar de nostalgia evocarii, o tema prezenta in multe din prozele sale fantastice dobindeste acum o pondere covirsitoare: semnificatia actului creator.
Personajele nu mai sint oamenii obisnuiti de altadata, incercati de intimplari enigmatice si pline de semnificatii, ci scriitori, artisti sau matematicieni pe cale sa desco-pere o taina esentiala pentru ei si pentru omenire. Ele par sa nu mai cunoasca nici o alta framintare in afara de patrunderea misterului care se reveleaza prin intermediul destinului ce le-a fost rezervat.
Discutiile lor pasionate revin obsedant asupra cite unui amanunt, banal in aparenta - o vorba auzita cindva si apoi ingropata in uitare sau o intimplare fara nici un ecou in viata imediata -, care revine in miezul cel mai fierbinte al memoriei dovedindu-se inzestrat cu consecinte cosmice. '
Da, suna a Eliade. Apropo de coperta: e oribila. In realitate arata chiar mai rau- un roz ciudat cu un gri murdar. Poate rozul ar vrea sa sugereze trandafirii, dar nu prea reuseste. Pacat, pentru ca in ultimul timp majoritatea copertilor arata chiar bine. Aceasta e opera celor de la Humanitas, aparitie din 2004:



Si pentru ca imi pastrez obiceiul de a citi doua carti in paralel (in functie de dispozitie, loc si timp) trec si la ceva mai deosebit. Marturisesc ca m-a atras titlul, de Martin Page nu am auzit pana acum: M-am hotarat sa fiu prost. Bravo lui! Sa vedem si daca reuseste, ca nu-i chiar asa de simplu.

'Sa devii ceva mai prost poate fi o idee inteligenta. Sa gindesti mult este, in lumea de azi, un handicap ca oricare altul.
Cel putin asa crede Antoine, un tinar de 25 de ani, care sufera de boala ginditului si se simte foarte batrin. Drept urmare, isi pune toata inteligenta la bataie ca sa intre si el in categoria reconfortanta a imbecililor fericiti.
Intr-o actiune alerta, plina de surprize, veti afla cite neajunsuri aduce inteligenta, la ce e buna prostia si, mai ales, cum poti s-o dobindesti. Cartea ofera satisfactii intelectuale atit oamenilor inteligenti, cit si fericitilor carora experimentul lui Antoine le-a reusit deja.
Sfatul criticului: Daca n-ati mai ris de mult la o carte, e timpul s-o faceti citind aceste pagini. Disperarea lui Antoine ca nu e ca toti nataraii e cit se poate de autentica, cu atit mai mult cu cit nimeni nu-l intelege - de unde situatii irezistibil de comice.
Sfatul al doilea: imprumutati cartea unui prieten la care tineti mult, mai ales daca e cam mohorit cind vorbiti la telefon.'

Promite, nu? Tot Humanitas.

Am ramas datoare cu niste concluzii privind cartile de mai sus.
19 Trandafiri – ca toata literatura lui Eliade- un roman fantastic, exotic : epifania prin intermediul actului de creatie (in acest caz teatrul mai mult decat avangardist), treceri in alte dimensiuni, intoarceri, ite nevazute care conecteaza lucruri si persoane intr-o retea invizibila.
Nu vreau sa divulg prea mult.
Voi explica insa titlul, pentru a ilustra incarcatura de simboluri. Explicatia nu imi apartine – e vorba de numerologie si nu ma pricep la asa ceva. Am inteles insa ca acel buchet de 19 trandafiri lasati la usa, mesaj din alta dimensiune, semnifica ceva, asa ca m-am documentat, am vrut sa fiu sigura ca inteleg macar titlul :
19 semnifica transfigurarea (1+9=10), unificarea (dupa anamneza) a Ego-ului Divin Creator (1) cu Perfectiunea Cretiei ca desavarsire feminina (9). Sase dintre cei 19 trandafiri se ofilesc si raman 13. 1+3=4. Acest patru are dublu inteles: atat de incercare, proba, cat si sensul de poarta, trecere. Transfigurarea e posibila numai prin trecerea prin sensul dublu al lui 4: incercare si trecere.
Si toate acestea ascunse in spatele unor fraze care descriu gasirea buchetului la usa, Eusebiu Damian ascunde biletelul care arata de la cine vine, logodnica sa pune florile in vaza si constata ca sase dintre ei s-au ofilit. Atat. Doar emotia lui Damian arata ca e ceva mai mult decat un simplu buchet de trandafiri.
Si astfel e toata cartea- incarcata de taine, de intelesuri ascunse, de simboluri, de trimiteri la mituri vechi etc. E atat de ametitoare incat odata pusa de-o parte, cartea inca influenteaza modul de a gandi - cel putin pentru o vreme continui sa cauti subintelesuri si in lumea inconjuratoare, fantasticul isi pune amprenta si asupra realului.
Si sunt atatea simboluri!
Faptul ca piesa de teatru care trebuia pusa in scena in 1938 este Orfeu si Euridice nu e deloc intamplatoare – calatoria in alta lume. Cum la fel de putin intamplatoare e si varsta lui Pandele in 1938 – 33 de ani- an al carui Craciun e acoperit de o ciudata amnezie.
Si tot asa ... Nimic nu e ce pare a fi in literatura lui Eliade; in spatele unei singure fraze se ascund mii de intelesuri, poate accesibile unui specialist in mitologie si credinte ca el, dar greu de atins pentru restul. Totusi, pe aici pe acolo, unele metafore lasa sa cada cate o perdea. O carte care trebuie ‘explicata’ – prefer insa sa o mai citesc de cateva ori, sa descopar putin cate putin.

Acest topic a fost editat de denise: 9 Aug 2005, 09:23 AM

In acelasi volum mai sunt incluse doua nuvele:

Dayan
Aceleasi universuri fantastice, aceleasi trimiteri ascunse, simboluri mascate. Titlul reprezinta porecla personajului principal, care si-a pierdut un ochi si il poarta acoperit, intocmai ca Moshe Dayan.
Dayan il intalneste pe Ahasverus si il recunoaste pentru ca a citit Jidovul ratacitor nu intamplator in Noaptea de Sanziene (timp de revelatie, o tema adesea intalnita in scrierile lui Eliade), iar povestirea se incheie tot in Noaptea de Sanzaiene. Purtat de acesta dincolo de timp, intr-o calatorie fantastica si o discutie ametitoare, la un moment dat descopera ca e un initiat cand, insetat fiind, stie ca dintre cele doua izvoare trebuie sa-l aleaga pe ‘de pe mana dreapta’ (apa vie din basme). Dupa ce bea e ‘straluminat’ si misterele se dezvaluie in fata lui. Un alt simbolul – din incaperile prin care il poarta Ahasverus exista o singura iesire- o usa intredeschisa. Intredeschisa, pentru ca accesul la Adevar e doar partial. Matematician de geniu, Dayan nu isi indeplineste misiunea, esueaza in descoperirea ecuatiei parfecte pentru ca, desi pasionat (pe ascuns) de poezie, el insusi nu este poet. Momentul in care ecuatia perfecta ar fi gasita – dupa Eliade de catre mistici, matematicieni si poeti, trei moduri diferite de gandire si complementare – se declanseaza anamneza si reconstructia civilizatiei.

La umbra unui crin
Superb titlu. In jurul acestei expresii ‘la umbra unui crin, in Paradis’ se construieste toata actiunea. Limbajul revelator al naturii, pentru cei care stiu sa asculte, poarta de trecere ‘dincolo’, semnele – adesea neintelese – trimise ‘celor alesi’ ca urmeaza sa se intample. Ce? Trecerea, potopul? Se pregateste o noua Arca, pentru un nou inceput.