"Nu vreau sa te fur, vreau numai sa te intalnesc"

Astazi e o zi in care nu merita sa faci nimic, decat sa asculti Vali Sterian si sa privesti cum se plimba vantul pe frunzele copacilor.

Fara noima, gadesc ganduri negandite in loc sa invat. Dar ce sa fac daca mi-e dor??? De cine? Habar n-am
Norii plang
lacrimi strang
lumina frang
peste crang.
Cred ca mai bine ar fi sa trec la invatat. Oricum nu sunt buna de nimic... la nimic. Adio, plec eu din poporul meu... nu e niciodatata prea tarziu.

A venit toamna cu frunze moarte si miros uscat, inversunandu-si ploile peste gandurile mele. Toamna-mi spala ochii cu culori, urechile cu fosnete, sufletul cu ploi. Totul va redeveni curat si inmiresmat.


Bumburel de-argint,
Varsa-l pre pamant.
Ploita curata,
Ce-i din cer lasata,

Prin perdeaua de lacrimi vad ceata cum inghite padurile de pe dealuri in timp ce ploaia aduce miros de toamna. Am ajuns paranoica. Nu pot dormi, sau mi-e frica sa incerc sa adorm. Noaptea asta seamana cu noptile din noiembrie de anul trecut. Pana si miroase a el in camera. Ma simt prinsa intr-un ciclu diform care se repeta sporadic si din care nu mai pot iesi orice as face. Nici nu mai stiu ce s-a intamplat, ce nu a mers, cine si ce a gresit, nici nu mai stiu daca am stiut. Sunt obosita si-mi simt ochii grei de nesomn si raceala. Si ploaia si raceala ma tin inchisa intre astia patru pereti pe care nu-i mai suport, la care mi-e frica sa ma mai uit ca sa nu improaste iar cu amitiri. M-am saturat si de pervazul pe care cad monoton si sonor picaturile de ploaie, m-am saturat si de ploaia care mi-a gonit greierele.

ploua discret daca nu chiar anost
nici nu mai stii daca are vreun rost
sa te framanti sau sa stai linistit
pana ce totul se va fi sfarsit

ploua marunt parca si dinadins
n-ai nici un gand ratacit sau pretins
care sa-ti vina chiar si efemer
ca picatura ce cade din cer

ploua meschin parca rautacios
totul iti pare intors pe dos
si intr-un fel parca asa si e
daca nimic nu-ti mai trebuie

ploua in prezent ploua si in lipsa
ca-ntr-o finala Apocalipsa
in care totusi te simti mult prea mic
si n-ai putere sa faci mai nimic

Si-am stat pe-o banca si m-am uitat la locul pe care il feresc cu pasii si privirea de mult timp si m-am simtit iesita inafara mea, privind cu mirare lacrimile abia retinute si in tot acest timp ascultam fantana si-mi ziceam ca e frumos si e placut...si asta pana cand am simtit ca ma sufoc si ca trebuie sa ajung neaparat acasa... in camera mea, cu castile pe urechi si sonorul la maximum ca sa gonesc orice gand "rau"... si orice gand rau a tacut.

Ca un paienjenis tacerea se-ntinde prin unghere
Cateva raze mai clipesc stinghere prin unghere
Si iata: visul vine pe furis
Si intra in odaia mea tiptil
Pe la fereastra, ca un batran cantand la flaut
Trece... vantul rece
Cu-atatea vise intraista lui albastra....
Tacere.
Ochiul zilei s-a inchis
In seara asta ce-mi mai spui tu, ... vis?
Vorbeste-mi, dar incet...
Si vorba ta sa semene tacerii.

Astazi ma plimbam pe o carare cu fosnet de frunze uscate sub picioare si cu mintea aiurea si am vrut sa uit sa merg, sa invat sa plutesc lin catre frunzele castanilor, sa las in urma mea... totul. Mi-am desfacut palmele si le-am indreptat spre pamant dorind sa indepartez gravitatia, sa-i spun sa ma ignore si sa ma lase sa plutesc leganat spre nicaieri. Si-atunci am simtit o adiere de vant trecandu-mi prin causul palmei, printre degetele rasfirate, prinzand-mi mainele si suierandu-mi ceva numai de el stiut in ureche.
M-am uitat pofticioasa la frunzele care mai erau prinse in crengile lor si care vor avea momentul lor de libertate chiar inainte sa cada in nisipul cararii si m-am intrebat daca si cand voi avea si eu momentul meu de libertate, daca e justificata invidia mea pentru frunze.
Ma incearca din nou gustul amar al inutilitatii. Am 20 de ani... si atat. In rest nu am nimic... nimic realizat, nimic care sa justifice cei 20 de ani, nimic care sa ma convinga de faptul ca a meritat sa traiesc anii astia.

Mi-e sufletul impovarat… poate am facut o gresala, poate e o reactie fireasca, poate voi ajunge sa ma obisnuiesc, poate…

Asa cum foaia suporta orice, asa si ochiul suporta foaia cu ce e scris pe ea, dar in momentul in care foaia dispare, dispare si filtrul care face totul suportabil. Si-atunci ochiul intalneste realitatea, si desi a fost pregatit de foaia protectoare, ramane dezarmat si licareste in deznadejde, se umezeste usor si incearca inutil sa-si scuture lacrimile.

Probabil sunt doar un soarece de biblioteca, fara sa am vreun contact cu realitatea, si poate ca dupa ziua de azi nici nu voi vrea sa mai am vreun contact cu o astfel de realitate.

Realitatea se rostogoleste peste noi fara sa vrem si spulbera adierea placuta a visului care se poate naste pe o foaie. Scriitura e doar o realitate secunda uneori paralela cu existenta reala si nu ne pregateste cu nimic pentru ea. O foaie de hartie nu poate pregati in nici un fel ochiul iar lacrima e primul semn firesc al intalnirii cu o realitate de care ne-am fi lipsit cu bucurie- mai cu seama lacrima ramasa lipita de ochi care a uitat parca si sa mai planga. Tacerea e ultimul cuvant care mai poate fi rostit, iar neputinta ne blocheaza intr-o incremenire a deznadejdi nemanifestate.
Daca iesim din universul pe care ni l-am construit trebuie sa intelegem regulile injuste ale lumii in care candva oricum am fi fost obligati sa intram. Niciodata nu vom fi liberi, libertatea e o iluzie iar parasirea locului in care suntem singuri cu gandurile si cu foaia noastra de hartie nu inseamna deloc o eliberare. Important poate e sa nu murim de tot o data ce ne vom fi parasit pentru o lume resimtita ca un mediu ostil. Orice vei fi facut azi, care acum nu pare a avea explicatie, spune-l in limba singuratatii tale, in limba pe care o vorbesti cel mai bine si fi sigura ca aceea e cea mai buna intelegere. Nu exista nici adevar si nici experienta ci doar fatete si nimeni nu va pricepe mai bine decat tine. Daca vei incepe sa intelegi realitatea in limba ta va inceta sa mai fie acea departare stranie metamorfozata in angoasa, desi va ramane sursa nefericiri. Nu poti fugi de ea, nu-i poti intoarce spatele dar te poti inarma cu modul tau de a o percepe care te va invata sa-i rezisti chiar daca n-o vei putea accepta vreodata. Orice s-ar fi intamplat marturiseste-l cu atentie pe o foaie ferita de ochii lumii acolo unde doar ochii tai sunt acasa asta te va ajuta ca data viitoare sa fi pregatita sa poti plange cu adevarat ca descatusare.

Am constientizat inca inainte sa intru in cladire ce se va inampla... si asa s-a si intamplat, pentru ca teoria sufocanta din facultate se dovedeste a fi inutila cand te confrunti cu un caz real. Asa ca nu s-a intamplat nimic inexplicabil sau irational, ba chiar mai mult era previzibil socul pe care l-am suferit..., dar m-am facut eu "mare" si am decis sa iau realitatea de coarne si sa am si eu un cuvant de spus in realizarea ei faptica, si pana atunci rontai in continuare carti prafuite sperand la o mai mare adaptabilitate la mediu.

A mai trecut un 20 a lunii... al 6-lea de cand am inceput socoteala... si eu sunt tot la fel de natanga, poate un pic mai obosita, poate resemnata si-n acelasi timp revoltata pe mine. A venit si iarna, s-a instalat in suflet si oase, iar acum ambele urla de durere la unison. Aseara i-am visat vocea si toata ziua m-am simtit neajutorata... mult efort si tot in zadar, iar acum evit patul. Ce pot sa fac? Oftez, dau un alt tab si imi gasesc ceva... orice de lucru, ca nu duc si nici nu am sperante ca in viitorul apropiat voi duce lipsa.

Te-am descoperit! O sa te citesc tot si o sa-ti fac concurenta in curand, astept doar consimtamantul lui Mihai. Promit sa nu te plagiez...
Iarta-ma daca aberez, inca nu te-am citit, dar titlul ales de tine e aproape la fel cu titlul meu. Ca intentie de mesaj...
Si nu m-am putut abtine sa nu ma bag si eu in seama si azi...

Bine ai venit la Han... si bine ai venit in cotlonul meu, Valeria!
Ma tem ca nu ai facut cine stie ce mare descoperire cu jurnalul meu... multe incoerente, multe nimicuri pe care nici eu nu suport sa le recitesc. Dar daca iti face placere, te mai astept pe-aici la un schimb de idei in jurul unui vin fiert cu scortisoara (virtual bineinteles)

O sa revin, negresit...

Ma simt foarte obosita, am obosit sa port aceeasi masca grea, din ce in ce mai grea. As vrea sa o pot agata intr-un cui si sa o uit acolo pentru un timp, as vrea sa fiu apoi o vreme singura, ferita de orice ochi iscoditori pentru a ma putea obisnui … cu mine, pana la urma.
Si totusi masca mea ma ajuta, ma apara de tot ce e inafara mea, ma scuteste de explicatii lungi si inutile si in acelasi timp ma striveste sub povara ei.
Am incetat de mult sa mai invinovatesc pe cineva (inclusiv pe mine) pentru ca m-am pierdut intr-un lung sir de efecte care sunt cauzate de un lung sir de alte efecte ale caror cauze nu mi le mai amintesc. Nu stiu cum de s-a ingustat intr-atat sfera optiunilor mele, cum dintr-un orizont luminos a ajuns un culoar stramt, atat de stramt incat nu-mi permite nici macar sa ma intorc din drum. Asa ca nu-mi ramane decat sa merg inainte, incovoiata si claustrata de pereti si tavan pana cand ma voi bloca. Cu fiecare pas respir din ce in ce mai greu, libertatea de miscare e din ce in ce mai mica, iar tacerea e insuportabila.

Timpul trece sacadat intre un examen si altul, intre o tema si alta, de la o saptamana la alta, schiopatand spasmodic fara ragaz. Suferind de goana isi scoate dintii si si-i infige in mine, muscand infometat, si reuseste sa-mi strice plimbarea si sa o transforme intr-o alergatura aritmica. Am obosit. Si nu imi este permis sa ma plang... nici eu nu imi permit sa ma plang. Imi spun cu o jumatate de gand, nu prea convins ca asa trebuie sa fie, ca cele doua dungi intunecate de sub ochi nu se vad daca se tencuiesc cu fond de ten, ca nici stomacul nu ma doare prea tare, ca din moment ce mananc o data la 12 ore am cel mai sanatos stomac, si alte ca-ca-uri importante. Iar la intrebarea fireasca „Si ce daca?” nici macar eu nu pot raspunde altcumva, decat cu „nimic.... absolut nimic”.
Ma las leganata de notele unui Iubi si de o oboseala ametitoare, infofolita in pijama+halat baie+sac de dormit. , evitand ca de obicei somnul.
A venit iarna... fulguie de zor de vreo doua zile, iar eu incerc sa ma ascund cu capul in perna sau cu gandul intr-o cana de vin fiert. Mi-e mila de iarna si de zapada. Nu merita ura mea, dar sunt atat de deprimante, atat de asemanatoare cu alte ierni si alte zapezi incat conditioneaza amintirea unor detalii de mult uitate, si care mai bine ar fi daca nu ar fi fost.
Maine vreau sa lenevesc pana tarziu, sa stau trantita in pat si sa ma uit la filme mediocre, sa-mi savurez in liniste painea cu unt si cu dulceata servita la ora 12h00 si nu la 7h25 ca de obicei, sa dorm, sa citesc si iar sa dorm. Simt cum mai invadeaza lenea pe fondului unei oboseli acumulate in 6 saptamani.
Am impresia ca ma invart in cerc, ca am inceput de cateva fraze sa ma repet... Cred ca e mai bine s atrag oblonul de la odaie, sa-mi termin vinul fiert si sa 'cerc perna si sa astept vremea sa fug la mare... ma salvez.

Of, nebastuica albastra, ma regasesc dureros de mult in ce ai scris tu aici... Ce pot sa spun? Sa strangem din dinti, sa ne amagim inca o data cu eternul "in curand, totul se va sfarsi" si sa speram ca la final ne vom spune "A fost greu dar a meritat!". Eu una sunt alaturi de tine (cu gandul) o suta de procente!

P.S: Si pana una, alta sa ne bucuram de linistea Sarbatorilor. Macar cateva zile, acolo.. Pentru ca meritam

Timpul galopeaza in continuare si ma lasa suspendata intre un trecut pe care nu-l cunosc si un viitor care ma ingrozeste. Si-n aceste momente devin nostalgica, ajungand sa prefer trecutul viitorului.

Pentru un trecut pe care-l regret, desi nu l-am cunoscut:

Celelalte cuvinte-> “www”

"N-ai sa simti cum te aprinzi
Nici cum tremuri cand deschizi
O scrisoare semnata
Indelung asteptata
Paginile fara plic
Trec la fiecare click
Megaocteti de date
Spre adrese ciudate.

Cu trei W...

Imi lipseste uneori
Vremea cand schimbam scrisori
Si le lipeam pe spate
Timbre adevarate
Urmaresti, citesti, asculti
Vesti de la necunoscuti
Fara strop de cerneala
Fara nici o greseala.

Cu trei W…

Rataciti ca si tine
La adrese straïne..."

E pustiu si trist la mine in suflet. Bate vantul ca intr-o casa paraginita, imprastiind frig si umezeala. Un nor de fum inecacios iese din soba cu hornul spart, iar eu stau… tot la colt. Un stingher, alt stingher… nu pot face doi.

Am stat pana acum la o dezbatere pe messenger care se intinde pe 15 pagini, sunt obosita, am plamanii obositi si mainile inghetate. Ce ma mai tine langa calculator? Un Child in time. Daca stau sa ma gandesc mai bine imi place starea in care ma aflu… aduce putin cu unele efecte ale alcoolului… si e mai ieftina. Si in acelasi timp imi adoarme frustrarile… duc lipsa cronica de vointa, imi aman in permanenta punerea in aplicare a deciziilor, fara sa am macar remuscari… asta probabil datorita unei stari de astenie… acumulate pe parcursul mai multor saptamani. Nu prea am avut parte nici de vacanta… desi au fost 2 saptamani si 4 zile de vacanta, nu m-am odihnit, nu am invatat, nici nu m-am simtit prea bine. Discomfortul m-a urmarit pas cu pas … simt tensiunea in muschi si in oase. Cel putin aparent se mai consuma din ea acum in minutele finale ale…
Sweet child in time, you'll see the line;
The line that's drawn between good and bad.
See the blind man shooting at the world.
Bullets flying; taking toll.

If you've been bad, (oh) Lord, I bet you have
And you've not been hit, oh, by flying lead
You'd better close your eyes.
O-oh, bow your head.
Wait for the ricochet.

Daca ai pierdut startul, e greu sa incerci sa tii pasul. Ramai in urma, iti dai seama ca ai ramas in urma, stii ca orice ai face tot in urma ramai, si ar trebui sa te hotarasti daca mai are rost sa te chinui.
Sunt curioasa cum poti sa pierzi startul in viata, cum poti sa ramai in urma ei. Cu multa ironie constat ca eu m-am pornit sa alerg de una singura si ca acum, desi “cursa” nu s-a terminat, sunt pe locul doi pentru ca nu pot tine pasul cu viata. Ma uit in fata dupa ea si as vrea sa o prind un colt al hainei si sa ma las tarata pentru ca mi-e frica sa nu ma pierd de ea. Simt cum totul a luat-o intr-o directie complet gresita si nu pot/nu vreau/ nu stiu ce sa fac, si nu imi dau seama de ce e gresit drumul pe care l-am ales, si asta cu atat mai mult cu cat nimeni nu pare sa intuiasca macar ca ceva nu e bine. Mi-e frica sa nu ma pierd de tot daca ma opresc acum sa cuget prea mult la ce e rau, asa ca am mainile legate si lacrimi de furie in ochi in timp ce schiopatez in urma vietii mele.

A fost cea mai groaznica zi din sesiune: m-am trezit zgribulita la 5 dimineata dupa nici 3 ore de somn ca sa salvez ce mai puteam la cea mai scarboasa materie posibila. 12 ore mai tarziu am ajuns la facultate sperand sa pot intra in examen. Evident, trebuia sa stau la coada si sa intru cu grupa mea. Dupa inca doua ore de asteptat pe coridoarele unei facultati intunecate care-si astepta si ea vacanta, nu-mi mai doream nimic decat sa termin o data.. rau... bine ... nu mai conta. Bineinteles ca in timpul examenului mi se inchideau ochii de somn si vedeam dublu de oboseala, dar am scapat, am predat resemnata lucrarea si m-am uitat pe barem: clar... ne vedem in toamna materie scarboasa ce esti! Dupa o bere si multe vorbe grele am ajuns acasa, m-am prabusit in pat si mi-a dat seama ca a fost o zi tipica de 12...

Si astazi m-am trezit tarziu cu o durere de cap care nu m-a lasat toata ziua (nici macar pana acum) si mi-am amintit visele chinuite pe care le-am avut, si tot chinul zilei de ieri. Si de-odata ma ingrozesc, nu-mi vine sa cred, nu stiu daca am visat, sper sa fi visat... pun mana pe telefon si ma uit la mesajele trimise: "18 luni... enorm. Si ziua de 12 e inca una cu ghinion. Te invinovatesc? Inca da. Te-am uitat? Inca nu. Te mai iubesc? M-ai iubit vreodata? Iti mai stiu nr? Poate".

Nu... nu a fost un vis

Inca o zi grea de examen a trecut...mai urmeaza cateva si scapi... Incearca sa-ti iei macar o ora pe zi si s-o numesti A TA...sa uiti sa scrii, sa uiti sa citesti, sa uiti sa vorbesti, sa uiti sa gandesti....ajuta

M-am tot dat de trei ori peste cap, si de fiecare data mi-am schimbat dispozitia. Fiecare zi incepe sa semene din ce in ce mai mult cu o halucinatie, un dulce sau chinuitor delir, iar noapte totul ramane sec intr-o insomnie far gust si sens.
Joi mi-am dorit sa opresc timpul in loc, sa insist pe o clipa in care sa-mi pierd cugetul intr-o nota prelungita. Acea frantura de voce chinuita inca o aud cum se zbate regretand un trecut din care lasa sa se stie doar ca e regretabil. Insa nu trecutul mi-a venit in minte in acel moment, ci dorinta de a uita de mine si de a ma pierde intr-un sunet de moliciunea pufului.
Si ieri am vazut cum arata un suflet trist, un suflet atat de trist incat s-a pierdut de sine si bantuie un corp devenit rigid in care numai stralucirea ochilor albastri te mai poate dezmierda. Si poate ma insel, poate nimic nu e trist in el, si toate reactiile pe care le are, atat de nepotrvit, sunt dovezi ale nepasarii, iar stralucirea din ochi nu este altceva decat meschinarie imposibil de ascuns. Dar totusi voi sta cu mana intansa, atat de subtil cat poate un Gaston Lagaffe sa fie, pentru ca nu am nimic de pierdut, chiar daca nici el nu are ceva de castigat.
Si ziua de vineri... a disparut, a fost doar halucinatie anosta, iar memoria mea refuza sa-i dea un caracter real, asa ca se va topi si ea la fel ca si multele alte zile care au trecut fara sa merite sa fie remarcate.

Inca un an a trecut… un an de jurnal. E trist ca mi-am format prostul obicei de a masura timpul trecut...e deprimant. Oricum sufar de batranete prematura. Pe de alta parte, poate imi face bine pentru ca ma face sa constientizez ca timpul curge ritmic si irecuperabil. Ca si in anul trecut, astept primavara; s-au schimbat doar motivele. Desi astazi au fost ghiocei la fiecare colt de strada, viscolul de afara ne anunta "Despre suferintele de iarna"… primavara e departe, peste mari si peste tari. Pentru mine, pentru coltisorul meu, pentru voi si pentru Han, pentru venirea primaverii:

Superbi mugurasii!

Felina, si mie imi plac matisorii, mai mult chiar decat ghioceii. Pentru mine ei sunt simbolul primaverii, chiar daca ei apar si primavara se mai lasa inca mult asteptata.
Si ca sa fiu in ton cu primavara si cu astenia de primavara, trebuie sa constat ca mi s-au cam inecat corabiile. Desi sesiunea s-a terminat de aproape o luna am ramas blocata pe intrebarea “ce sa fac?” si pana nu deslusesc un raspuns multumitor nu pot sa fac nimic. Stau si numar zilele cum trec goale si impietrite pe langa mine. E clar ca asa cum stau lucrurile acum nu e bine, dar daca nu "asa", cum altfel? Si daca nu “asa”, atunci trebuie sa-mi fac un plan foarte bine gandit pe urmatorii 3-4 ani, or eu nu sunt in stare (sau cel putin nu ma cred in stare) sa fac un rationament corect cu atatea variabile implicate, asa ca evident nu pot lua nici o decizie.

Acest topic a fost editat de N.V.: 19 Mar 2006, 11:34 PM

Decor de inceput de primavara cu muguri proaspeti si ploi dese si lungi.
Urcam scarile, mai povestim pret de cativa pasi, el o ia la stanga iar eu la dreapta ocolind baltoacele formate deja. La scurt timp picaturi mari de apa se pravalesc peste mine si gandurile mele. Insa cum imi desfac umbrela sentimentul de regret se transforma intr-unul de usurare: daca venea cu mine ar fi trebuit sa impartim umbrela si ar fi fost incomod. Si-atunci, mie ce-mi ramane: regretul sau usurarea? Sau regretul pentru zilele senine si usurarea pentru zilele ploiase? Poate fi si asa?
Dar pana atunci m-a muscat leoaica azi de fata si nu pot sa spun ca-mi displace.

Leoaica tinara, iubirea
(Nichita Stanescu)

Leoaica tinara, iubirea
mi-ai sarit in fata.
Ma pindise-n incordare
mai demult.
Coltii albi mi i-a infipt in fata,
m-a muscat leoaica, azi, de fata.

Si deodata-n jurul meu, natura
se facu un cerc, de-a-dura,
cand mai larg, cand mai aproape,
ca o stringere de ape.
Si privirea-n sus tisni,
curcubeu taiat în doua,
si auzul o-ntilni
tocmai langa ciorcarlii.

Mi-am dus mana la sprinceana,
la timpla si la barbie,
dar mana nu le mai stie.
Si aluneca-n nestire
pe-un desert în stralucire,
peste care trece-alene
o leoaica aramie
cu miscarile viclene,
inca-o vreme,
si-nca-o vreme...

In ultimele doua saptamani mi-am rasturnat scala de valori, adica am inlaturat doua sau trei principii. Nu mai stiu exact cum sa functionez acum… ma las dusa de vant spre un viitor oarecare. Nu stiu inca daca regret decizia luata. E bine acuma asa simplu, comod si fara complicatii cum e. Numai ca eu sunt o fire hrapareata care niciodata nu se multumeste cu ce are si nu voi fi in stare sa ma limitez la ce e, voi vrea mai mult… tot mai mult si mi-e groaza sa nu ma trezesc iar pedepsita la colt.
Inca nu trebuie sa iau o decizie. Ma bucur de soare si de vacanta, incerc sa ma apuc de invatat pentru ca simt cum se apropie sesiunea cu pasi mari si apasati si mai gandesc la ce voi face pe ritmurile unui Noros Cecer... Numai tu aveai stiinta sa ma mangai pe la tample/ Si sa imi prevezi tot raul ce avea sa mi se-ntample

Astazi a fost o zi petrecuta cu mine, o zi pentru mine, o zi in care m-am rasfatat cu cele trebuincioase mie. Am avut un amestec de sentimente, combinate cu ingredientele de baza: melancolia si nostalgia, si toate astea sub razele caldute ale soarelui. Si m-am simtit din nou micuta si lipsita de griji, ignorand faptul ca vacanta se apropie de sfarsit, ca sesiunea se apropie cu nopti albe si cafele negre.
Si asa copil cum am fost astazi, am vazut in Matei Corvin un domn care dadea mancare la porumbei, si care le vorbea cu bunatate si caldura, in timp ce acestia se imbulzeau roata pe langa dansul, iar unii mai curajosi i se asezau pe brate. Mi-am dorit sa fiu si mai copil, sa fiu atat de copil cat eram atunci cand tata imi cumpara pufarini de la cofetaria Carpati si ma aducea pe o bancuta in Matei si ma lasa sa-mi impart pufarinii cu porumbeii

I have often told you stories
About the way
I lived the life of a drifter
Waiting for the day
When I’d take your hand
And sing you songs
Then maybe you would say
Come lay with me love me
And I would surely stay

But I feel I’m growing older
And the songs that I have sung
Echo in the distance
Like the sound
Of a windmill goin’ ’round
I guess I’ll always be
A soldier of fortune

Many times I’ve been a traveller
I looked for something new
In days of old
When nights were cold
I wandered without you
But those days I thougt my eyes
Had seen you standing near
Though blindness is confusing
It shows that you’re not here

Now I feel I’m growing older
And the songs that I have sung
Echo in the distance
Like the sound
Of a windmill goin’ ’round
I guess I’ll always be
A soldier of fortune
Yes, I can hear the sound
Of a windmill goin’ ’round
I guess I’ll always be
A soldier of fortune

Devine ciudat si atipic si cred ca nu numai eu simt asta. Ar trebui lamurite unele aspecte dar nu stiu daca e mai bine sa aleg ratiunea in detrimentul uitarii de sine. Nu credeam ca poate fi o problema sa gandesti prea mult Adevarul e ca oricum ar fi, imi face bine... cel putin momentan.

Rasariturile vazute in ultimele zile m-au facut sa ma gandesc la mare si la pescarusi, la soare si la scoici... la vacanta. Mi-am format o lume numai a mea, cand strazile sunt pustii si mute, lumina obscura si soarele rosiatic. In alte ocazii gandeam in asemenea clipe la mine si la el, dar acum profit de liniste si o admir in tot farmecul ei. Doar taxa pe viciu imi mai umbreste din cand in cand pasii

Am ales sa vin pe jos acasa, iar pe drum am simtit nevoia sa ascult Mr Tabourine Man in varianta Pasarea Colibri. De la primele acorduri am simtit cum pasii mi-au incetinit si am mai simtit o nevoie... acuta... de a ma intoarce din drum spre celalalt capat al Clujului pentru a ajunge la el, un el care imi pare ca devine din ce in ce mai mult al meu la modul destructiv si fatal mie. Il stiam dormind si as fi vrut sa ma intind langa el si sa ii privesc somnul, sa ii ghicesc visele... doar atat.

Venitul pe jos acasa a devenit mai nou o necesitate nu din lipsa de bani, ci din nevoia de a ma consuma inainte de a intra pe usa. Trebuie dat un ultim retus mastii inainte de a da ochii cu parintii, gandurile puse in ordine si fruntea descretita de griji, in timp ce pasii imi macina intristarile.

Aseara am descoperit cu groaza ca e prea multa superficialitate in jurul meu si ca ar trebui sa ma distantez de ea, numai ca... evident... habar nu am de unde sa incep, asa ca probabil treaba asta va fi amanata pana dupa sesiune, sub rezerva ca ma va sacai de fiecare data cand nu am chef de invatat (adica de fiecare data cand nu dorm).

Si ca sa am la ce ma gandi in orelele scurte si grele care ma asteapta, in care timpul trece mult prea repede pe cand paginile aproape ca nu-si micsoreaza numarul, lucrurile trebuie lamurite cat mai repede. Dar ca sa le lamuresc cu el trebuie mai intai sa le lamurec cu mine... si paginile anterioare demonstreaza cat de eficenta e lamurirea mea cu mine.

Si in final.... ieri a mai trecut un an

Am mintit... acum ca te-am intalnit, te vreau al meu.

M-am mintit... l-am intalnit si il vreau al meu, dar fara sa vreau sa o recunosc. Ba chiar mai mult, neg cu vehementa ca ar fi asa, caut si gasesc argumente, contraargumentez, si la final acuz lumea ca nu poate urmari firul logic al punctului meu de vedere. Mai trebuie sa rezist un pic, inca 5 saptamani fara sa fiu nevoita sa iau o decizie. Daca reusesc, prelungesc timpul de gandire cel putin pana la toamna.

Pana una alta... inapoi la treaba. De maine incepe calvarul sesiunii

Se spune ca nu vrei niciodata un astfel de lucru pana ce nu l-ai negat din toate puterile. Si ca te trezesti intr-o zi ca nu mai poti trai fara omul pe care nu ti-l imaginai al tau.
Curaj - nu este rusine sa vrei, insa este pacat de sufletele voastre sa nu lupti pentru ceea ce vrei.