...si daca tot nu se face din mila, mai bine sa nu se faca deloc! Asa nu se mai poate defila prin fata tuturor cu constiintele umflate de mandria unui act "caritabil", dezinteresat.
Oricare ar fi criteriile de repartizare a fondurilor, saraci si cersetori pot ajunge toti.

Corect. Oricum, poate nenea ala cu prenume asemanator cu al unui personaj de film sexy avea dreptate cand spune ca a da bani unui cersetor nu e nici moral, nici imoral, ci amoral.

Sora mea este persoana cu handicap, are 26 de ani, iar aproape toti acesti ani au fost pentru ea un lung sir de umilinte si suferinte. A vrut si ea sa se integreze in societate si sa duca o viata demna, dar nu a putut, din pacate, iar acum nu cred ca mai are resursele necesare pentru a lupta. Este foarte greu sa lupti de mic copil, iar cand lupta ta nu are nici un rezultat, entuziasmul si puterea se pierd cu trecerea timpului. Nu spun ca nu exista oameni buni si intelegatori, ba chiar am intalnit pe acest forum astfel de oameni, dar s-a intamplat ca ea sa nu-i intalneasca decat pe ceilalti care au tratat-o cu sila si dispret si nu i-au acordat nici o sansa. Cand a terminat cele 8 clase, cei de la scoala au refuzat sa-i dea avizul medical, sustinand ca are un intelect prea redus pentru a-si incerca sansele la un liceu. Credeti ca i s-a facut vreo evaluare? Nu, au contat aparentele, aspectul ei fizic (are capul mai mare, a avut encefalopatie, nici macar nu stiu ce inseamna exact, niciodata nu am avut destui bani ca sa merg cu ea la un neurolog pentru un consult detaliat), tremuratul mainilor, mersul defectuos datorat luxatiei congenitale de sold si piciorului plat congenital, privirea deformata de strabismul convergent de care sufera. Toate acestea au avut o importanta covarsitoare atunci cand a fost vorba ca ea sa se integreze in societate iar rezultatul a fost negativ, sa vedem insa cum se va pune problema cand va fi vorba de obtinerea certificatului de constatare a handicapului. A mai avut un astfel de certificat cu ani in urma si, la vremea respectiva, am fost foarte surprinsa sa constat ca toate probleme ei, foarte grave atunci cand s-a pus problema de a studia si de a munci, au devenit mult mai putin grave atunci cand a cerut ajutorul acela social. Sa nu ma intelegeti gresit, nu judec pe nimeni, toti suntem oameni si nu suntem perfecti, dar ma intreb ce ati face voi in locul ei, si nu este o intrebare provocatoare, pusa cu suparare si frustrare, ci chiar as vrea sa aflu ce parere aveti, pentru ca este foarte posibil sa existe solutii de care noi nu avem habar.
Sper ca nu am suparat pe nimeni, iar daca am facut-o, imi pare rau, nu asta a fost intentia mea. A! Inca ceva: surprinzator, poate, dar stiti ca ea vrea sa traiasca in ciuda tuturor greutatilor si suferintelor? Nu-i pare rau ca s-a nascut asa si nici nu am auzit-o vreodata spunand ca mai bine nu s-ar fi nascut deloc sau ca mai bine ar muri decat sa duca o astfel de viata. De multe ori spunem "mai bine mort decat o viata de caine!", insa uite ca sunt persoane cu handicap, bolnavi, chinuiti in viziunea multora dintre noi, care totusi vor sa traiasca, sa se bucure si ei de o zi frumoasa, ba mai viseaza si la familie si copii. Scuze, nu cred ca ar trebui sa generalizez, cunosc doar cateva persoane in astfel de situatii si faptul ca aceste persoane trag cu dintii de viata, cum se spune, nu-mi da dreptul sa generalizez. Personal am incercat de multe ori sa ma pun in locul surorii mele sau al uneia dintre prietenele mele care este paralizata de la varsta de 29 de ani si care stie ca sanatatea i se deterioreaza pe timp ce trece si stie sigur ca nu va imbatrani, insa nu am reusit decat sa-mi imaginez vag ce ar trebui sa simta ele. Foarte vag!
Si ca sa nu fiu pe langa subiect - ca pana acum! - trebuie sa va spun ca au fost momente in care sora mea nu a avut ce sa manance, insa nu a fost in stare sa cerseasca, nu a putut, a preferat sa rabde de foame pana am putut sa o ajut eu din nou. Imi spunea cineva odata ca nu putem stii ce anume suntem capabili sa facem in disperare de cauza, asa ca este posibil ca sora mea sa fie in stare sa cerseasca daca as muri eu, singurul ei sprijin, nici acela prea stralucit!
Va doresc numai bine tuturor!
Mihaela

Acest topic a fost editat de ulisernic: 4 Sep 2004, 09:06 AM

Sora ta are o cruce deosebit de grea de dus. Părerea mea este că are nevoie de cineva (unul sau mai mulţi) oameni cu inimă mare care să fie alături de ea şi care să o ajute la purtarea acestei cruci. De asemenea, tot cu titlu de părere personală, nu cred că sînt utile comparaţiile cu oamenii valizi fizic, cu amărăciunile şi frustrările inerente acestor comparaţii. Pur şi simplu ea are viaţa ei de trăit, în condiţiile date, aşa cum noi, cei întregi la corp trebuie să ne trăim viaţa în ciuda handicapurilor psihice sau morale pe care eventual le avem...

Ştiu că este f uşor să vorbeşti atunci cînd nu eşti tu cel în cauză. Dar am simţit nevoia să spun şi eu ceva pentru că e deosebit de impresionant cazul descris de ulisernic şi mi s-a strîns inima de compasiune. În astfel de situaţii chiar mă simt complet handicapat de neputinţele mele de tot felul!...

Of, cîtă tristeţe este pe lumea asta! Dar Dumnezeu e mare şi le vede pe toate!

Vă doresc şi eu numai bine Mihaela şi să mă ierţi, că poate am scris ceva necuvenit!...

Multumesc mult, Milimetru, si sa stii ca nu ai scris nimic necuvenit, dimpotriva, cuvintele tale sunt pline de caldura si intelegere. Apoi, nu am postat mesajul gandindu-ma ca viziunea mea este perfecta sau ca nimeni nu ma va contrazice pentru ca este vorba despre o persoana cu handicap si - vai, Doamne! - cum sa spunem ceva rau despre o persoana si asa napastuita de soarta?! Tocmai, m-am gandit ca poate - sigur! - am gresit si eu pe undeva, iar un sfat, o opinie pot fi foarte bune chiar daca nu suna placut, ceea ce nu s-a intamplat in mesajul tau, in nici un caz. Vedeti, oricat as incerca sa-mi pastrez obiectivitatea, nu pot, pentru ca o iubesc, si recunosc ca mi s-a intamplat sa fiu cuprinsa de furie in timp ce ea era calma si inceca sa ma linisteasca pe mine! Sentimentele, in cazul meu, ma impiedica sa privesc situatia "la rece", de aceea am si scris pe forum, sperand sa aflu cum se vad lucrurile din afara, cum se spune. Nu m-am gandit nici o clipa sa fac vreo comparatie, am si spus ca nu am cum sa ma pun in locul ei, imi pare rau ca a sunat ca o comparatie care chiar nu si-ar avea rostul. Sora mea, din fericire pentru ea, nu gandeste "of, de ce nu sunt si eu ca tine", ci imi spunea mereu ca ar vrea si ea sa fie acceptata asa cum este, nici cu mai multa, dar nici cu mai putina bunavointa. Acum nu mai vrea sa mai lupte, nu mai viseaza ca inainte sa-si termine liceul sau sa faca o scoala profesionala, ci s-a lasat in voia sortii, agatandu-se de mine ca de un colac de salvare. Iar eu, fatalista de felul meu, ma gandesc cum sa fac sa iasa din aceasta stare, pentru ca azi sunt, maine se poate sa nu mai fiu, iar ea va ramane absolut fara nici un sprijin material si moral. Pe de alta parte, este atat de bine sa-mi mai spun "ofurile" din cand in cand pe forum, mai aud o opinie, chiar si o critica este buna, o vorba calda, o incurajare, pentru ca sunt departe de a fi o sfanta si asa-mi vine cateodata sa fug de tot si de toate, undeva cat mai departe... In fata ei, in fata copiilor mei trebuie sa-mi maschez neputinta si slabiciunile, nu vreau sa o fac sa sufere gandindu-se ca-mi este o povara (nici nu-mi este, dar mai am si eu perioade proaste), iar pe copii nu vreau sa-i fac sa se simta vinovati pentru ca, vezi Doamne, fac sacrificii pentru ei. Si sa stii, Milimetru, ca nu este deloc usor sa vorbesti chiar cand nu esti tu cel in cauza, daca ai un suflet bun si sensibil ca al tau. Iti multumesc pentru urari si sa ne ajute Dumnezeu sa fim sanatosi si puternici, atat cat putem!
Cu drag,
Mihaela