Se intampla sa mai plangeti?
Cand a fost ultima data cand lacrimile au cazut pe obraz?
Plangeti in urma unor emotii intense, sau ca urmare a frustrarii, nedreptatii, etc?
Eu plang extrem de rar... si uneori regret ca nu o pot face.
De ce este interzis si neplacut sa vorbim despre asta>?

Lacrimi! Exista, desigur. Copii plang foarte des.....
A fost o perioada, cand eu plangeam mult, in special noaptea.
Acum, uneori imi e ciuda, ca nu mai pot plange ca inainte.
Ultima data mi-au dat lacrimile, cand mi-am amintit de o
persoana foarte draga mie, pe care nu am vazut-o de ani
de zile. Am plans, pentru ca nu mai pot avea parte de clipe
minunate petrecute alaturi de acea persoana. Mi-au ramas
doar amintirile, pe care oricum nu mi le poate lua nimeni...
Deci as putea sa plang in voie....
Am plans si de bucurie, dar si ca urmare a unei nedreptati.
Nu cred ca ne este interzis sa vorbim despre lacrimi...
Daca plansul ni-l provoaca ceva placut, atunci ne este mai
usor sa vorbim....
In schimb, daca apare in urma unei dureri, de orice natura,
sigur ne este mult mai greu, pentru ca am vrea sa uitam,
cat mai repede totul....sau in unele cazuri, poate nu...
Rau cu rau, dar mai rau este fara rau.


Ati inteles ceva?

Intr-o societate in care minutele se scurg uimitor de repede, in care suntem subordonati clipei, mai avem timp sa plangem?

O da, mai avem timp! Eu una am grija de asta periodic. De fiecare data cand ma cert cu barbatu' (ceea ce e tare frustrant pentru amandoi, ca nu se poate purta o conversatie rationala cand unu boceste de zor!), atunci cand vad un film care ma impresioneaza, o stire care prezinta suferinta altora (Madrid, de ex.), cand imi aduc aminte de bunicul meu... in concluzie eu sunt cam lacrimogena, chiar si pentru gustul meu.

Nu Mihai ! Cel putin eu nu plang chiar daca cateodata ochii mi -se umezesc!

Sigur nu e interzis, dar pe lumea asta in care traim, plina de Macho meni cel ce plange v-a fii considerat sisi!!
De asta-i neplacut.

Acest topic a fost editat de Leon: 27 Apr 2004, 03:22 PM

Da pling, si in ultimul timp prea mult....

Vai draga Ligia, dar de ce plangi? , ca de cand te-am auzit parca mi s-au umezit si mie ochii

Acum ori eu sunt cam nesimtit, ori m-am defectat, caci nu am mai plans de cel putin 15 ani, sau si mai bine, nu mai stiu, oricum eram copil.

Adica de ce sa plang? Daca am fost suparat sau trist, ma rafuiam cu mine si dupa un timp imi trecea.

In ultimul timp e adevarat, recunosc mai imi dau asa lacrimile, dar doar cand citesc animite rugaciuni sau in Biserica uneori.

Dar nu pot sa zic ca plang, doar asa din emotie mai simt cate o lacrima in coltul ochiului...

Oh... draga Mara, dar de ce plangi cand te certi cu barbatu'? Oare nu ar fi mai simplu daca ai rade caci sunt convins ca ar rade si el, altfel o sa se intristeze, cam asa cum sunt eu acum cand am auzit ca Ligia plange

Eu nu cred ca exista vreo persoana pe lumea asta, cu care sa discuti in contradictoriu, si care ar putea sa-mi smulga macar un sfert de lacrima. Mecanismul meu functioneaza altfel, cand e vorba de un conflict, ma concentrez mai tare sa rezolv problema, ori daca as incepe sa plang, nu numai ca nu as rezolva nimic, dar chiar as inrautati situatia...

La voi cum este? Cand plangeti de ce plangeti? Pe bune...

PS: sper sa remarcati tonul vesel si nu altceva...

Pling cind sint aproape de adevar.E o senzatie de bucurie si de suparare in acelasi timp.
Ma pling pe mine...

Am plins zilele astea cit pentru un an...
Nu conteaza motivul.
Problema este ca lacrimile pt mine nu mai sunt un mod de eliberare...Le simt ca pe o slabiciune, o infringere.
E trist sa-ti lacrimeze ochii, dar si mai trist e sa-ti plinga sufletul.
Sunt un om care nu plinge decit rar, pentru ca asa i-a fost educatia. Traiesc intr-o familie de oameni reci, care nu se exteriorizeaza, iar lacrimile sunt motiv pentru a fi ironizat...
Si am strins atitea dureri... Pina nu am mai rezistat.
E un sentiment care te doboara. Ai senzatia ca se rupe ceva in tine,ca esti un strigat.
Declicul a fost banal...dar a insemnat punctul culminant al tuturor durerilor.
Da, am plins.

Dar, oare viata ar mai fi la fel de frumoasa, daca am avea doar bucurii...?
Nu cred!
Nimic nu e intamplator, cam asa este semnatura cuiva...si cred ca are
dreptate.
Din greseli, invatam...
din lacrimi, invatam...?!

Clopotel, tu crezi ca mie imi place sa reactionez asa?! Ca in loc sa am o conversatie in contradictoriu, dar rationala eu am aceeasi conversatie bocind? E tare frustrant, crede-ma! Doar ca, avand sentimente intense pentru el, orice lucru ma afecteza. Probabil prea mult. Cred ca, privind din afara, sunt tare amuzanta cum plang si in acelasi timp imi spun ideile. Ca asta e culmea, imi duc firul mai departe, doar ca pe alta voce

Hmmm, plansul in momente potrivite si in cantitati limitate, poate fi chiar foarte bun ! Lacrimile pot elibera. Asta in general.

Acu', ca societatea, dar si timpul, vorba lui Mihai, nu te prea lasa, cam de multicel am schimbat plansul cu rasul. Si, va dati seama, rasul care era ras, plus rasul care compenseaza lipsa plansului, ma minunez si eu, ce persoana vesela am devenit.

Am plans mult..si nu de bucurie.Ultima oara cand am plans mi-am eliberat toata durerea din suflet..am plans si am vorbit..si-am spus tot ceea ce simteam,tot ceea ce am crezut atunci c-ar trebui spus.Si m-a ajutat.
Acum as vrea ca ,daca se imtampla sa mai plang vreodata, sa fie numai si numai de bucurie...visez si eu.

Clopotel, ce imi faci? Iar vrei sa pling?
Cum se poate sa arati atita bunavointa?? Pai ma coplesesti...
Multumesc frumos ca iti pasa.

Sa stii ca eu sint cam sensibila de fel, Cu toate astea, nu pling usor, numai cind durerea ma sfisie... Cind pling, am observat ca ma racoresc...imi face bine... As vrea sa nu pling, iti dai seama, dar citeodata parca numai poti...

Tu spui ca nu prea plingi, ma mir, ca sensibil vad ca esti, cred ca toate iti merg bine... ma bucur mult daca e asa.

E interesant sa observi cum reactioneaza cei din jur cind apasa durerea...fie ea de care o fii....nu toti reactionam la fel, nu exista un standard... sintem unici ... dar fiecare plinge din cind in cind...

My Little Bell, ty.

"...încercat-am să înţeleg de unde vin lacrimile şi m-am oprit la sfinţi. Să fie ei responsabili de strălucirea lor amară? Cine ar şti? Se pare însă că lacrimile sînt urmele lor. Nu prin sfinţi au intrat ele în lume; dar fără ei nu ştiam că plîngem din regretul paradisului. Aş vrea să văd o singură lacrimă înghiţită de pămînt... Toate apucă, pe căi necunoscute nouă, în sus. Numai durerea precede lacrimile. Sfinţii n-au făcut altceva decît să le reabiliteze." (Cioran)

Sper sa nu fiu off-topic...

Aveti grija totusi, cat radeti , cat plangeti ...,
apropo de limite...
s-ar putea sa-i vina cuiva ideea, sa puna taxe
pe ras, pe plans...



si-atunci, ce ne facem?

Mihaela.

Era o vreme cand imi parea rau ca nu mai pot plange. Asteptarile celor din jur creasera o contrareactie de aparare si efectiv nu mai simteam nimic acolo unde inainte simteam totul ca sa zic asa.
De la o vreme insa....toate lacrimile ascunse au inceput sa iasa la lumina. E de ajuns un gand, o fractiune de secunda si incep sa ma topesc....
Intr'o seara de duminica stiu ca am vazut un film despre "cavalerii mesei rotunde"...era pe protv parca...dupa ce s'a terminat filmul am iesit pe balcon...priveam luna si cerul intunecat....si ,nu stiu de unde a venit, a fost ca un torent asa...brusc si fara sa ma intrebe, lacrimi de crocodil veneau...M'am dus sa ma culc insa cand m'am asezat in pat parca ma astepta Tristetea de ani si ani....
In fine cert este ca dimineata m'am trezit foarte proaspat.
Si la un moment dat, in metrou fiind, m'am trezit ca imi vine sa izbucnesc in ras. Parca imi gadila cineva sufletul sau ceva pe acolo ca am facut efectiv un efort sa ma controlez (mai ales ca nu eram insotit...)....
Oare ce surprize ma mai asteapta?

De plans cu adevarat n-am mai plans de cand ma oftica maicamea ca nu-mi dadea voie afara mai mult de h 10 seara...asta acum 10-12 ani... Se mai intampla sa vars o lacrima din cand in cand...ca tot omul...De ce? Pentru ca avem si noi un suflet? Habar n-am...oricum f rar si doar ptr anumite motive/persoane...cam atat...

Pentru mine plansul este o forma de descarcare. de cate ori simnt nevoia sa plang nu ma abtin (bineinteles cu exceptia momentelor cand sunt intr-un loc public unde ma pot manifesta...) Iar dupa aceea am o stare de liniste sufleteasca. Oricum acum nu o sa va spun ca-mi place sa plang, nici vorba si chiar nu am mai plans de mult....

Ultima oara am plans cand am citit "La raul Piedra am sezut si am plans". E prea tare cartea. De la citirea cartii nu am mai plans, Iar inainte de asta, plansesem in urma cu cativa ani...
Exista lacrimi, dar ai nevoie de un soi de antrenament sa le dai drumul...

de parca noi stim cand ai citit ultima data "La raul ...."

Plang si destul de des inca... Totusi inainte (adica pana acum vreo 4 ani) imi dadeam drumul la lacrimi pentru ori prostie, acum imi place sa cred ca m-am maturizat macar un pic... Ultima oara cred ca am plans de nervi, cand sunt extrem de furioasa simt cum imi vin lacrimi in ochi, e medul meu de a ma descarca, nu urlu, nu lovesc (decat destul de rar), insa plang... Mai plang si din cauza "lor", a baietilor, dar asta se intampla extrem de rar, adica doar atunci cand simt ca paharul s-a umplut peste masuri, si chiar si atunci nu pot varsa decat cateva lacrimi pentru ca imi spun ca "ei" nu merita si gata, trebuie sa ma calmez...

Bun topic, Cameron, si necesar...

Eu de multe ori as vrea sa pot plange dar nu se intampla...
Imi dau lacrimile si am nodurile alea in gat ori de cate ori ma uit la ProTv Intl. si dau imaginile alea superbe din tara, de cate ori vad imagini din Braila mea draga si de cate ori privesc fotografii cu prietenii mei dragi. Atunci as vrea sa le gonesc, sa nu mai vina, pentru ca nu vreau sa imi fie dor...
Ultima oara am plans cand am aflat ca mi-a murit unul dintre cei mai buni prieteni. Am primit vestea intr-un e-mail si am fost socata, nu am putut stoarce nici o lacrima, cred ca socul are rolul de a ne proteja intr-un fel sau altul. Am vrut sa trimit un card cu condoleante (ce altceva pot face de departe?) si citeam versurile..., atunci am pus capul pe umarul sotului meu si am plans un plans linistitor. M-am simtit mult mai bine, greutatea de pe umerii mei a devenit un fulg mai usoara...

Eu as vrea sa va intreb ce ganditi despre un barbat care plange?

Jasmine, depinde cand plange si de ce... Eu mi-am vazut tatal plangand de doua ori, la inmormantarile bunicilor mei (parintii lui) si lucrul asta l-a ridicat in ochii mei, cred ca atunci am inteles ce fel de om este el...

Probabil ca nu.. si se-aduna, se-aduna pana cand, la un moment dat, nu e nevoie decat de-o mica scanteie pentru a declansa totul. Mie una mi s-a intamplat de vreo cateva ori sa ma trezesc plangand si sa nu gasesc o explicatie rationala. M-am cam speriat... si nimeni nu ma credea (evident!) cand raspuneam ca nu stiu de ce plang Freak!

Mentorul meu spiritual isi da drumul la lacrimi cu foarte multa usurinta. Mie mi se pare un semn de copilarie extraordinar si de aici, un semn de intelepciune. Caci, Insusi Mantuitorul, ne spune sa fim ca niste copii.
E grav sa nu plangi, iar eu sunt bolnav de NePlans.

sunt mica,sunt inca prea mica de aia gresesc
de aia nu ma laud,de aia nu ma simt speciala,importanta..
sunt mica,sunt inca prea mica,de aia cateodata spun prostii
dar nu ma las infranta,de aia inca nu am incredere in mine..
ce putin am inaintat,sunt inca la inceput de drum,am in mana doar fericiri mici si colorate,trecatoare
pt ca sunt mica,sunt inca foarte mica de aia sunt fricoasa
de aia sunt asa mandra,de aia sunt lipsita de aparare ca un copil
sunt mica,sunt inca foarte mica de aia sunt asa speriata

Cu "bun motiv" am plans (desi nu mult ) cand am aflat ca am intrat la facultate. Imi doream foarte mult sa fiu student aici, desi acum nu ma comport ca atare. Sper sa nu para prea de c*cat faza, dar chiar m-am bucurat enorm. Deci, pot zice ca am plans de fericire...
Si mai am un prost obicei - sa plang la filme. De el inca nu am scapat. Si nu stiu cum pot sa scap... E destul de ciudat... mai ales ca nu plang la filmele la care "se plange" de obicei... Ma rog, nu se poate zice ca plang... imi dau lacrimile. Un exemplu care sa arate ciudatenia faptului este... Echipa jamaicana de bob... E un film la care mereu plang... ciudat, nu?

mie in general imi vine sa plang la filmele lui john candy

Oh...nu despre lacrimi...NU ! si cine a scris textu din lacrimi si sfintzi a lui cioran, bine inspirat...de fapt intreaga lui "filosofeala " se cam loveste de lacrimi
eu? eu plang mult...imi place. daca ma rog si nu plang, inseamna ca nu m-am rugat bine.nu am cum sa ma rog si sa nu plang. plang la filme, plang cateodata de mila oamenilor..nu shtiu ma apuca o mila de TOTI oamenii,desi sunt sanatosi, sunt ok.
ca sa citez din cioran ...semnul care atesta ca ai inteles totul e sa plangi fara motiv. nu ca as fi intels eu tot. ..dar plang fara motiv...sau plang ca ma gandesc inainte la nici un motiv?

nu stiu..mie nu imi placce cum plang unii oameni..ma scot din nervi. nu ma impresioneaza cineva ca A PLANS. mie mi se par interesante plansetele mele. si cateodata plang si eu enervant..

nu mai plang de mult ca am picat examenu ...nu mai plang .. plang cand citesc ceva frumos..si pot sa plang cand ma uit nopatea pe geam la oras...sau la cer. PLANG. si rad in aceeasi masura . plang si de bucurie...nu shtiu de ce..poate totul mi se pare efemer..si supararea,si bucuria..si plang pt asta.

o singura daca mi s-a intamplat sa nu mai am lacrimi ...si am plans cu sufletul .e infinit de dureros. bucurati-va cat mai puteti plange. nu mi se pare NIMIC rusinos in asta..si oamenii care se ABTIN sa planga ..mi se par ipocriti. e ca si cum te-ai abtine sa razi .pt mine e acelasi lucru . ...doar ca plansul e mai profund, ca exemplu cum poti sa versi lacrimi pt bine si rau ...sa razi..nush daca iti vine cand te simti rau .

nu imi plac bocetele..presarate cu lacrimi. imi place plansul linistit ..tacut...si sa ma fereasca dumnezeu sa imi sece lacrimile. atunci chiar asa suferi .

Si eu plang... de suparare, de fericire.. la finalul unui film, la finalul unei carti (mai ales la finalul cartilor ) Tin minte.. cand eram mica plangeam si la desene animate.. Cand s-a terminat Candy Candy am plans de numa` Eh, acum sa nu intelegeti ca sunt o plangacioasa, in public nu am mai plans de foarte multi ani

Nici nu mai tin minte cand am lans ultima data... Eu plang de obicei de nervi si problema mea e ca atunci cand incep sa plang nu ma mai pot opri vreo 2 ore si mai am si un plans groazni, de copil, cu sughituri asa ca incerc sa evit momentele de genul asta

Whoa. Adevaraciune. Ma bate gandul sa nu fac parte si eu din categorie. Daca e sa fiu ipocrit, nu ma supar. Si daca nu sunt, iar nu ma supar.
Totusi ma intreb daca MAI sunt oameni care VOR SA PLANGA, dar nu pot... Sau daca vrei cu adevarat... poti?

Cînd eram copil plîngeam aproape din orice, că prea mari erau nedreptăţile care mi se făceau şi nu înţelegeam absolut deloc de ce...

Cînd am crescut plîngeam mai puţin, deoarece încă mai exista un număr oarecare de nedreptăţi al căror înţeles îmi scăpa...

Acum plîng extrem de rar, ruşinîndu-mă de mine însumi, că încă mai îmi scapă cîte ceva neînţeles...

Există, aşadar, toate condiţiile ca în viitor să nu mai plîng deloc. Să-mi îngrop plînsul în interiorul meu...

Pentru că atunci voi înţelege pe deplin...

Lacrimile exista, doar ca noua ne e frica sa le folosim, ne e frica de noi insine sa nu cumva sa devenim slabi...si ce ceea ce spun ceilalti. Un baiat nu are voie sa planga pentru ca e considerat papa-lapte. Cand de fapt lacrimile sunt doar un mod de a te descarca. Sunt momente in care nu mi se intampla neaparat ceva grav..dar imi vine sa dau muzica la maxim si sa plang...sa plang pana nu mai pot...si asta doar pentru ca sunt stilul de persoana care tine in ea si exista momentul in care explodez prin singurul mod in care nu afla nimeni ce se petrece...plang.