Eu nu înţeleg de ce "regresia infinită" este aşa o sperietoare filosofică.

"Progresia infinită" (de exemplu în cazul numerelor naturale) este foarte uşor acceptată. Diferenţa între ea şi "oribila" regresie infinită este doar sensul (progresie versus regresie). Ideea succesiunii infinite în sine nu pare a fi răspunzătoare de aversiunea pe care am sesizat-o la mulţi interlocutori cu pretenţii filosofice. Aversiunea îmi pare a rezida exclusiv în re-gresie versus pro-gresie. Dar diferenţa mi se pare artificială, arbitrară şi nejustificată...

[Poate chestiunea merită un topic separat?]

a

@amenhotep:

eu n-am vazut-o ca pe o "sperietoare filosofica" ci mai degraba ca pe o capcana logica din care nu poti iesi decat daca admiti asa cum a sugerat Jock ca exista o limita pe undeva. m-am intrebat care ar fi acea limita si am ajuns la ideea de bit elementar

in informatica cuantica exista notiunea de qbit (quantum bit) dar bitul elementar la care m-am referit e mai abstract si e echivalent cu cel din matematica pentru ca in modelul pe care l-am construit la baza universului substanta si informatia sunt tot una, sunt aspecte diferite ale aceleasi realitati numita materie.

@Jock:

tocmai asta am facut, am postulat conceptul de bit elementar ca fiind aceasi categorie filosofica a atomului ca ultim constituent al materiei din Univers. acest bit nu este o masura a vreunei informatii ci un corpuscul atat de mic incat nu se poate spune despre el decat ca are valoarea de adevar 0 sau 1. Qbitul cuantic poate fi un foton de lumina caracterizat prin mai multe proprietati fizice date de legile cuantice iar experimental studiind starea spinului sau, la un moment dat, al masurarii, ne poate da o valoare unica a acestui qbit, 0 sau 1 dupa cum spinul este orientat in sus sau in jos (in raport cu o axa de rotatie verticala) Fotonul in modelul meu este mult mai complicat, el este deja un sistem de multi biti elementari, acest sistem include in sine legile cuantice la care se supune (cum ar fi ecuatia de unda a fotonului) sau energia sa discreta, chiar si alte caracteristici fundamentale: spatiul si timpul sunt tot sisteme de biti le percepem ca fiind continue pentru ca structura lor granulara se afla dincolo de lungimea Plank sau de timpul Plank, care au valori extrem de mici. In plus, toate proprietatile observate, dar care nu au inca o descriere formala corespunzatoare sunt tot efecte ale interactiunilor informationale la nivelul bitilor elementari. Nu stiu destule lucruri despre cum anume se autoorganizeaza materia pornind de la biti elementari, dar modelul este aplicabil si la o scara mai mare. Abia atunci cand avem de-a face cu un sistem putem vorbi despre legi si despre propagarea acestor legi ca informatii in interiorul sistemului, dar si in exteriorul sau. Ceea ce vedem noi este doar o parte mica, o integrare a tuturor proceselor care au loc in interior. Dificultatea fizica, experimentala, de a ajunge la nivelul elementar este ca energia asociata creste foarte mult pe masura ce ne apropiem tot mai mult de acest nivel si de aici deductia ca bitul elementar e extrem de puternic, a-l modifica, a-l crea sau distruge necesita o cantitate de energie imensa, inaccesibila cu mijloacele actuale, daca nu stim cum. Teoretic avem insa acces la el si candva matematica ar putea sa ne aduca in preajma lui, sunt optimist in aceasta privinta. Si, apoi, daca aflam cum, vom avea acces la aceste energii imense, asa cum s-a intamplat in cazul atomului si a energiei nucleare.

Ştiu, nu mă refeream la tine sau la alţi forumişti, ci la interlocutori din afara forumului. Scuze, trebuia să precizez.

Aş înţelege asta dacă în general corpurile ar avea valoare de adevăr -- atunci ar fi inteligibil ce spui: că-ţi imaginezi un corp atât de mic, încât toate celelalte proprietăţi ale lui dispar, în afară de aceasta.

Dar obiectele nu au valoare de adevăr...

În plus, dacă bitul tău nu mai este acea noţiune din teoria informaţiei, atunci ce este? Care-i definiţia lui (scurtă, pe un rând, dată între ghilimele)? Bitul din teoria informaţiei are o astfel de definiţie. Atomul din filosofie are şi el. Dar bitul tău?

a

Plecand de la ideea de intelegere a esentei matematicii, m-am gandit sa recapitulez putin teoria multimilor pe care, in principiu, se poate construi intreaga matematica. Ma gandesc ca legile naturii, devreme ce pot fi atat de bine modelate in limbajul matematicii, ar trebui sa respecte daca nu toate, macar o parte din axiomele acestei teorii.

Teoria multimilor se bazeaza pe o singura entitate set si o singura relatie, cea de apartenenta a unui set la alt set. Partea haioasa d-abia acum incepe: de ceva timp, shapeshifter ne cam bate la cap cu Ken Wilber si holonii. Interesant este faptul ca un holon seamana foarte mult cu un set: el nu este definit pe baza altor concepte, singura relatie pe care o poate avea este cea de apartenenta la un alt holon si poate fi identificat prin holonii care il compun. Acesti holoni, spune Ken Wilber, genereaza intregul univers. Iar infinitul este generat din nimic (multimea vida - vezi axioma infinitului).

Acest topic a fost editat de bonobo: 6 Apr 2006, 02:28 PM

bonobo uite ce spuneam (spunea Wilber) cu alt prilej:
Totalitatea seturilor nu poate fi punctul terminus al unui proces de generare bine-definit, pentru că dacă ar fi aşa, s-ar putea lua tot ceea ce s-a generat până acum ca un set şi s-ar continua încă generarea de universuri tot mai mari. Totalitatea seturilor (holoni matematici) este o totalitate ,,necondiţionată” sau absolută care din chiar acest motiv nu poate fi concepută în mod adecvat de către mintea omenească, deoarece obiectul unei conceperi normale poate fi întotdeauna inclus într-o totalitate şi mai cuprinzătoare. În plus, seturile sunt aranjate într-o ierarhie ,,transfinită” – o holarhie care continuă în sus pentru totdeauna şi trebuie să continue în sus pentru totdeauna (în mod ,,transfinit”), or matematica ajunge la un punct de oprire auto-contradictoriu. Chiar şi matematica este setată pe săgeata timpului şi aceasta e indefinit-,,transfinit”-holarhică.

Shapeshifter, ce scrii tu acolo n-are niciun sens (matematic vorbind). Ai renuntat la coerenta intentionat sau e un accident?

http://www.sheldrake.org/nkisi/
http://www.sheldrake.org/papers/Animals/pa..._telepathy.html
http://www.sheldrake.org/papers/Morphic/morphic_intro.html

"Un fel de lume ideala" nu e deloc o lume. E un simplu set de concepte in mintea noastra. Functie de minte, se pot crea o infinitate ce concepte, care pot fi mai adesea, mai rar sau niciodata "aproximatii" ale lumii reale.

Acest topic a fost editat de Octavi: 8 Apr 2006, 03:28 AM

Definitia bitului elementar: (chiar asa! )

Un bit elementar este cea mai simpla particula materiala imaginabila a carei unica proprietate este aceea ca i se poate atribui o valoare binara, una din cele doua stari distincte 0 sau 1, "adevarat" sau "fals", cu acelasi inteles ca bitul din teoria informatiei. Bitul elementar se afla la capatul lantului genetic al sistemelor descriptibile si este cel mai mic element posibil in cadrul unui model despre Univers, obtinut prin reductionism.

Legatura intre informatie si materie se poate face la nivelul bitului elementar daca se considera acest bit ca ultima caramida din care sunt construite toate celelalte particule din Modelul Standard (fermioni, bosoni) si dincolo de ele, indiferent cate nivele intermediare ar fi descoperite/confirmate ulterior in fizica. Cum anume se intampla acest lucru n-am specificat si intr-adevar ideea mi-a venit de la observatia [lui Paul Constantinescu ?] ca intre numerele asociate particulelor cuantice cunoscute se gasesc relatii binare, sunt date acolo si cateva exemple concrete si formule pentru obtinerea acestor numere [regret dar nu am un link sau o trimitere la cartea in care am citit asta]. Doar ca am extrapolat si am mers mai departe cu reductionismul, gasind ca acesta ar fi capatul capetelor in infinitul mic...

O imagine mai mult sau mai putin intuitiva a acestui bit elementar ar fi o fluctuatie in vid, adica "ceva" nascut din "nimic" iar valoarea de adevar ar fi "0" sau nu exista fluctuatie si "1" sau exista fluctuatie. Mai multe astfel de fluctuatii s-ar putea asocia formand un sir, un model aleatoriu sau un fractal. In momentul in care configuratia de biti elementari se stabilizeaza la o anumita forma avem de-a face cu o lege de agregare, matematic descriptibila fie printr-o ecuatie fie printr-o functie, mai simpla sau mai complicata. Cand avem de-a face cu configuratii suficient de complexe pentru a se autosustine (similar cum se intampla cu "celulele" in jocul de calculator numit "Cells" care se bazeaza pe o lege simpla: celulele supravietuiesc si se inmultesc daca adiacent exista cel putin 2 celule, daca nu atunci mor si dupa un numar oarecare de iteratii ale jocului configuratii initiale alese aleator dau nastere sau nu la cateva grupuri stabile de celule) ele (fluctuatiile) isi vor pastra aceasta configuratie stabila. Pentru a ajunge la structuri cum sunt particulele elementare cunoscute ar trebui sa parcurgem un numar de iteratii suficiente ca sa inglobam pas cu pas toate legile la care acestea se supun, lucru cam greu de facut in practica, dar cel putin o parte dintre ele ar trebui sa fie modelabile matematic pornind de la biti elementari.

Nu stiu daca acum am fost mai bine inteles, ideea e ca informatia este constituentul fundamental al materiei si din ea au aparut toate celelalte, spatiul, timpul, energia, masa, fortele nucleare si asa mai departe. Totul e frumos si pare simplu insa problema cea mai mare este aceea ca mergand inspre caramida ultima a materiei in fizica particulelor sunt necesare energii din ce in ce mai mari, actualmente,din cate stiu,cea mai mare energie care se poate obtine intr-un laborator (CERN) este de aproximativ 200GeV si destul de departe de energia prezisa de teoria marii unificari de cca 100.000 GeV. Ca sa fie si mai complicat, multimea de particule si proprietatile lor din Modelul Standard nu poate fi inca in intregime explicata de teorii cum ar fi teoria stringurilor...

Revenind la subiect, in aceasta acceptiune, legile ar fi ele insele constituenti ai materiei sub forma unor informatii proprii sistemelor, ar aparea odata cu acestea si ar disparea odata cu ele iar aparitia si disparitia acestor legi inseamna a crea sau distruge informatie de agregare a elementelor sistemului. Daca informatia totala din univers se conserva atunci in opozitie cu informatia concretizata in astfel de legi structurale ar trebui sa existe informatie libera, nelegata, biti elementari dispersati peste tot in Univers, aflati in miscare perpetua, fluctuatii intamplatoare in vid, posibil sa fie de fapt acea "materie neagra", "energia neagra"...

Si, bineinteles, matematica ar fi inclusa.

dorinteodor (5 Apr 2006, 10:37 AM)

Am gãsit cartea si am citit deocamdatã partea introductivã, cu definitiile conceptelor cu care lucrezi. Voiam sã aflu, în primul rând, ce întelegi prin "realitate externã", însã m-am lovit de o ambiguitate: o datã spui cã "realitatea" este generatã de model (ca totalitatea adevãrurilor sale), apoi numesti "realitatea externã", <o "sursa de informatii" care nu este localizata in structura de modele>. Un aspect interesant mi se pare cel legat de stabilitatea modelelor, dar nu am sesizat diferenta dintre "armonie" si coerenta logicã (ce dau criteriul stabilitãtii). Pentru cã tu afirmi cã un model este armonic nu atunci când datele externe nu reusesc sã-l perturbe, ci atunci când, deja construit pe un set de date externe, doar consecintele acestor date initiale nu ne scot din cadrul modelului. Sã fie poate vorba de completitudinea modelului?

Ba înteleg foarte bine, e demersul firesc al acomodãrii cunoasterii la realitate. Ce nu înteleg eu este cum ajungi tu, pornind de aici, la concluzia cã n-ar exista legi ale naturii (ale realitãtii externe), cã realitatea externã n-ar asculta si ea de niste modele (cum îti place tie sã spui), pe care nu le impunem noi cu de-a sila (cum credea Kant), ci si le impune realitatea singurã. In acest caz, cunoasterea s-ar îndrepta cãtre o analogie cât mai bunã între modelele creierului (=cunostintele despre realitate) si modelele (=legile) naturii. Faptul cã modelele diferã de la creier la creier nu este un argument împotriva modelelor obiective ale realitãtii, atât timp cât se descoperã o convergentã a multimii de modele subiective cãtre un set de modele invariante, modele concretizate în bagajul de cunostinte înnãscute (instincte), în limbajul natural si, în cele din urmã, în stiinte si-n filosofie.

Aveam probleme cu definitia termenului "model" în acceptia ta. Acum m-am lãmurit cu asta, dar nu si în ce priveste negarea ta categoricã a legilor naturii, pe care n-ai explicitat-o pânã nici acum.

bonobo (6 Apr 2006, 04:14 PM)

Cred cã teoria multimilor ar fi un bun punct de plecare. Pe-aici încã mai bântuie niste paradoxuri, dacã nu mã-nsel, dar poate au si ele tâlcul lor filosofic. Lucrul cel mai important mi se pare însã definirea numãrului. Cum se face asta în teoria seturilor, ai putea sã explici pe scurt? Am studiat si eu, mai demult, definitiile logice ale numãrului (Frege, Russell), dar nu prea m-au satisfãcut. Mi s-a pãrut cã numãrul scapã totdeauna, îl gãsesti mereu în afara constructiei (exemplu: sistemul logic al lui Russell-Whitehead defineste si numãrul, dar numãrul era deja prezent prin însusi faptul cã ierarhia tipurilor, de care ai nevoie pentru a-l defini, e numãrabilã, nu?). De-aia aminteam eu celebra vorbã a lui Kronecker.

Faptul cã seturile seamãnã cu holonii lui Wilber mã bucurã. Poate e un fir bun ca sã mergi dincolo de ceea ce-ti dau stiintele experientei.
Ceea ce nu-mi place mie la Wilber (si la purtãtorul sãu de cuvânt, shapeshifter) este cã imediat ajunge la nondualism, adicã la infinitul sau nimicul pe care ar trebui sã-l lase la urmã. Asa îsi taie craca de sub picioare, i-am mai zis asta lui shapeshifter. Se pare cã el n-a învãtat nimic de la scepticii antichitãtii sau mãcar de la Wittgenstein, care scrie la sfârsit, nu la începutul Tractatus-ului: "despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie sã se tacã". Si mai spune acolo cã lectura cãrtii sale ar fi ca o scarã pe care o urci, dar care trebuie s-o arunci dupã ce ai urcat-o. In schimb, shapeshifter (si Wilber?) ne impune din capul locului tãcerea filosoficã si aruncã scara înainte de a o fi urcat-o.

O sã mai citesc si eu câte ceva despre teoria seturilor si-o sã revin cu niste pãreri. Dealtfel, convingerea mea intimã, pe care nu prea am curajul s-o afirm sus si tare, este cã matematica este în întregime ontologicã.

Octavi

Vorbesc de o alegere în sens ontologic, prin raportare la multimea formelor logico-matematice. Dacã spune cineva cã Universul, lumea experientei noastre este unicã si poate fi modelatã totodatã printr-un set particular de forme logico-matematice, ne întrebãm ce caracteristici speciale ar putea avea aceste forme încât au fost preferate ca modele pentru regularitâtile (legile) naturii. Asta era întrebarea pe care am ridicat-o si care nu-mi apartine nici mie, nici unor teologi fanatici sau filosofi dusi cu pluta, ci unor oameni de stiintã precum H. Poincare sau colectivul de matematicieni N. Bourbaki. Cred cã tu ai fi tentat sã trimiti la universul credintei tot ce nu se încadreazã în schemele tale cognitive, cu exceptia credintei ce tine pe picioare propriile-ti scheme cognitive. Ar trebui sã-ti povestesc aici anecdota cu tãranul care se duce la grãdina zoologicã si vede acolo girafa, dar probabil o stii si nu vreau sã-l supãr nici pe Amenhotep cu alte devieri de la subiect.

El nu dovedea nimic si pe urmã si-a schimbat radical viziunea, cãutând sã întemeieze mecanica newtonianã pe formele apriorice ale intelectului, dar acum se vorbeste mai argumentat pe aceastã temã. Teoriile unitare ale câmpului vorbesc de mai multe dimensiuni spatiale si de o reductie (înfãsurare) din anumite motive a dimensiunilor suplimentare (probleme de topologie si de stabilitate în special; vezi, de pildã, Max Tegmark, pe care mi-l citai si tu pe undeva).

De unde scoti tu cã as fi fãcut aceastã afirmatie? Eu ziceam asa: Unii ar putea argumenta cã forma legilor este determinatã de proprietãtile spatiului si timpului (de pildã, faptul cã intensitatea câmpurilor este invers proportionalã cu pãtratul distantei tine de caracterul tridimensional al spatiului), dar nu putem sti dacã nu cumva e invers: legile ar putea determina aceste proprietãti. Într-o lucrare de tinerete (" Despre evaluarea fiintelor vii...", nu-mi amintesc exact titlul), Kant chiar afirma cã forma legii lui Newton, ca si numãrul de dimensiuni spatiale, ar fi date de cantitatea totalã a materiei din univers.. De unde oricine poate pricepe cã avem de ales între douã posibilitãti: ori legile naturii (în spetã, mecanica lui Newton) ar fi determinate de proprietãtile spatiului (considerând spatiul ca ceva absolut, cum îl vedea Newton), ori proprietãtile spatiului ar fi determinate de aceste legi (ale mecanicii, sau altele, mai generale) si de cantitatea totalã a materiei din Univers. Dacã tu n-ai priceput atâta lucru si vii cu o propozitie ingenuã de genul "spatiul ar fi determinat de matematica", nu-i deloc vina mea.

Nici omul de stiintã nu le pricepe. Dacã le-ar fi priceput am fi avut, de pildã, o interpretare avizatã a mecanicii cuantice venitã din partea specialistilor acestui domeniu. Cum zici tu, dacã matematica este doar un instrument cu care lucreazã salahorul stiintei, ce sã-si mai batã capul sã cerceteze instrumentul însusi? Dacã un anume instrument nu mai e bun la un moment dat, se duce si cautã altul la prãvãliile matematicienilor, fãrã sã se mai întrebe de ce acest instrument nu mai e bun. Iar acesti matematicieni, orbiti de pasiunea lor de a fabrica instrumente, nu se mai întreabã nici ei pentru ce le fabricã, dacã va veni cineva vreodatã sã le cearã vreunul. Si iac-asa, stiinta merge înainte fãrã sã se sinchiseascã de filosofie.

Cum ti-am mai spus si eu, ar fi cazul sã faci odatã diferenta între ceea ce vede omul de stiintã si ceea ce vede (sau vrea sã vadã) filosoful, mãcar potrivit metaforei cu pãdurea si copacii. Filosoful nu urmãreste interpretarea unei cutare forme (ecuatii) matematice ce descrie cutare fenomen, ci cautã în structura formei ecuatiei ceva care sã-l facã sã înteleagã de ce descrierea matematicã poate fi adecvatã realitãtii, de ce putem folosi instrumente matematice (oricare ar fi ele), modelãri cantitative, etc. Pe lângã egalitãtile cantitative ce determinã orice ecuatie (cã de-aia se numeste ecuatie, nu?), existã tot felul de proprietãti generale ce determinã asa-numitele structuri matematice, cum ar fi grupul, de pildã. Ei bine, ce interpretãri ontologice putem oferi acestora?

-------
Faptul cã seturile seamãnã cu holonii lui Wilber mã bucurã. Poate e un fir bun ca sã mergi dincolo de ceea ce-ti dau stiintele experientei.
Ceea ce nu-mi place mie la Wilber (si la purtãtorul sãu de cuvânt, shapeshifter) este cã imediat ajunge la nondualism, adicã la infinitul sau nimicul pe care ar trebui sã-l lase la urmã. Asa îsi taie craca de sub picioare, i-am mai zis asta lui shapeshifter. Se pare cã el n-a învãtat nimic de la scepticii antichitãtii sau mãcar de la Wittgenstein, care scrie la sfârsit, nu la începutul Tractatus-ului: "despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie sã se tacã". Si mai spune acolo cã lectura cãrtii sale ar fi ca o scarã pe care o urci, dar care trebuie s-o arunci dupã ce ai urcat-o. In schimb, shapeshifter (si Wilber?) ne impune din capul locului tãcerea filosoficã si aruncã scara înainte de a o fi urcat-o.
------
jock de unde ai tras concluzia că Wilber ajunge imediat la nondualism? Ai citit SES? Eu nu am impus nondualismul din capul locului.. în SES Wilber vorbeşte şi despre Wittgenstein. Oricum te rog să explici afirmaţia că imediat Wilber ajunge la nondualism poate clarificăm nişte lucruri. Nondualismul NU ESTE în relaţie de opoziţie cu dualismul CI ÎL ABSOARBE.. Ideea de nimic este tot un concept, în dualism chiar şi nondualismul.. ultimul măcar are avantajul că pointează către ACELA şi nu vorbeşte despre el.

Numenul şi fenomenul, nemanifestarea şi manifestarea, Absolutul şi relativul NU SUNT DELOC DIFERITE: manifestarea NU ESTE ,,CREAŢIA" nemanifestatului ci O SIMPLĂ OGLINDIRE SAU O EXPRESIE A SA. Absolutul trebuie să transceandă relativul, pentru că acesta din urmă e doar refelcţia sa şi Absolutul nu poate fi decât IMANENT ÎN RELATIV, deoarece relativul NU ARE O EXISTENŢĂ INDEPENDENTĂ, în afară de aceea de a fi oglindirea Absolutului. Substanţa este şi imanentă, dar şi transcendentă umbrei.
Manifestarea apare în conştiinţă şi este cunoscută de conştiină doar în conştiinţă. Conştiinţa acţionează printr-un mecanism corp-minte dar în care nu există nici un cunoscător ca entitate independentă, separat de lucrul cunoscut. Cunoscătorul şi cunoscutul nu sunt 2 lucruri ei NU SUNT SEPARAŢI. Atât cunoscătorul cât şi obiectul cunoscut constituie laolaltă faptul de a cunoaşte, aspectul funcţional al numenului ca pură potenţialitate.
Fenomenele sunt aspecte ACTUALE ale potenţialităţii pure a numenului. Numenul ca atare (ca pură subiectivitate, ca pură potenţialitate) NU ARE O EXISTENŢĂ OBIECTIVĂ în afara manifestării sale. Ceea ce pare a fi este aspectul perceput şi interpretarea acestuia prin facultatea intelectului este aspectul perceptiv al conştiinţei în mişcare.
Referitor la ,,crearea" universului, aici sunt 2 aspecte:
1. apariţia universului
2. recunoaşterea sa (în conştiinţă)
Înălţarea conştiinţei din starea de repaus (,,conştiinţă pură") şi apariţia acestui univers înlăuntrul ei se petrec spontan şi simultan. Cunoaşterea are loc prin capacitatea de percepţie (simţul de a fi viu şi prezent) a fiinţelor conştiente care au apărut ca părţi în această manifestare totală. Conştiinţa este cea care instantaneu, produce manifestarea universului ca o apariţie în conştiinţă şi îi recunoaşte acestuia existenţa prin intermediul diferitelor forme fizice - mecanisme psihosomatice.
Deci:
1. apariţia conştiinţei în starea de unicitate (subiectivitate pură) produce o dualitate care este pur noţională
2. apariţia manifestării universului are loc tot în conştiinţă
3. recunoaşterea universului manifestat se produce în miliarde de corpuri fizice numai prin conştienţă, aspectul animator al aceleiaşi conştiinţe.

Unitatea esenţială din întreg poate fi uşor observată: conştiinţa-în-repaus, conştiinţa-în-mişcare - în vibraţie - care creează fenomenele manifestate ca apariţii în interiorul ei iar ultimul este aspectul cognitiv al conştiinţei inerent miliardelor de forme fizice ale fiinţelor conştiente.
Orice procese de cauză şi efect nu pot exista decât la nivel relativ, Unicitatea nu poate fi atinsă de obiectivitate, relativitate sau dualitate ea fiind subiectivitate pură (conştiinţa-în-repaus).
Între conştiinţa-în-repaus şi conştiinţa-în-mişcare nu există o separare reală, ele sunt duale doar în prezenţă când ia fiinţă conceptul timpului şi sunt non-duale în absenţă, unde timpul nu este conceput. Universul manifestat NU APARE CA UN AL TREILEA LUCRU, diferit de conştiinţa-în-repaus şi conştiinţa-în-mişcare.
Conştiinţa uniersală sau impersonală se obiectivează pe sine ca fiinţe conştiente şi simţitoare şi astfel ajunge să se identifice (MAYA) cu fiecare obiect în parte, apărând apoi instantaneu conceptul de ,,eu".
În acest proces de identificare al conştiinţei fiecare obiect îşi asumă o subiectivitate, identitatea de ,,eu" faţă de celelelalte obiecte - deşi toate sunt de fapt obiecte.
Această uzurpare a purei subiectivităţi care e numenul, constituie aparenta ,,încătuşare" - concept în urma căruia e căutată ,,eliberarea".
Ceea ce noi SUNTEM este însăşi conştiinţa universală sau impersonală şi nu aparatul psihosomatic căruia îi dăm conştienţă. Aceasta este conştiinţa în mişcare şi ea este natura noastră reală, dar numai atâta timp cât suntem închişi în corpul fizic, o dată ce trupul s-a dezintegrat, la finalul vieţii, conştiinţa se contopeşte în ea însăşi şi devine una cu conştiinţa în repaus, conştiinţa transcendentă.
Conştiinţa animată ceea ce suntem în dualitate - e cea care îşi caută sursa: conştiinţa-în-repaus. De aceea căutatul e însăşi căutătorul!
Manifestarea nu poate lua naştere decât în dualitatea aparentă. În starea de non-dualitate nu poate EXISTA SIMŢUL PREZENŢEI SAU AL FIINŢĂRII, starea aceasta (care desigur nu poate fi decât un concept) este aceea în care conştiinţa se află TOTAL în repaus.
Numenul – subiectivitatea pură – NU ESTE CONŞTIENT DE EXISTENŢA SA. O asemenea conştientizare ia naştere în clipa mişcării conştiinţei (,,eu sunt”), a apariţiei simţului prezenţei, care creează simultan dualitatea atunci când se îndreaptă spre exterior şi se manifestă pe sine ca subiect şi obiect. Manifestarea nu poate avea loc decât în acest dualism, deoarece acolo trebuie să existe cineva care să perceapă obiectele şi obiectele precum şi obiectele care să fie percepute. Altfel spus: integritatea subiectivităţii pure se divizează singură într-o infinitate de elemente contrastante, precum masculinul şi femininul, iubirea şi ura, plăcerea şi durerea. Numenul şi fenomenele, nemanifestatul şi manifestarea sunt polii opuşi originari – unul concepe potenţialul total şi celălalt totalitatea a ceea ce este perceptibil senzorial. Punctul cel mai important este că EI SE INCLUD UNUL PE CELĂLALT ŞI NU SUNT DELOC DIFERIŢI. Sunt de fapt aspectele opuse a ceea ce ar rămâne după negarea lor reciprocă, Acela care a fost – şi care este – anterior procesului conceperii, ori anterior apariţiei conştiinţei, acelaşi ucru aplicându-se tuturor polilor opuşi din manifestarea temporală.
DE CE SE OBIECTIVEAZĂ CONŞTIINŢA? Simplu: pentru că aceasta îi este natura! Natura conştiinţei-în-mişcare este inerent o mişcare polară exterioară prin care se manifestă pe sine ca univers şi, de asemenea, o mişcare interioară prin care se contopeşte pe sine în starea conştiinţei-în-repaus.
În afară de conştiinţa-în-repaus şi reflecţia ei: conştiinţa impersonală sau universală – nimic altceva nu există în lume. Adică toate aceste fenomene manifestate NU AU O EXISTENŢĂ PROPRIE, deoarece ele sunt doar apariţii în conştiinţa aflată în mişcare. În momentul în care conştiinţa-în-mişcare îşi uită natura impersonală şi începe să se identifice cu fiecare din miliardele de forme conştiente, respectivul obiect sau fiinţă îşi asumă o pseudo-subiectivitate şi un simţ al acţiunii care înfăptuieşte (are grijă de funcţionarea lumii).
Înţelegerea poate apărea din partea oricăreia dintre cele două aspecte: transcendenţa şi imanenţa. Altfel spus, înţelegerea apare ori atunci când se realizează că:

1. lumea aceasta (universul manifestat) este iluzorie, deoarece NU ARE O EXISTENŢĂ IDEPENDENTĂ, din moment ce este doar o apariţie în conştiinţă: altminteri nu ar ,,dispărea” în somnul profund; ori că:
2. această lume aparent ,,iluzorie” este şi ea reală, deoarece esenţa sa inerentă – fără de care iluzia nu ar fi apărut – este conştiinţa-în-mişcare, adică aspectul activ al Absolutului nemanifestat (conştiinţă-în-repaus).
Altfel spus, dualitatea (în lipsa căreia universul nu poate apărea) este ,,înghiţită” în conştientizarea faptului că nemanifestatul – conştiinţa-în-repaus – este fundamentul atât al conştiinţei-în-mişcare, cât şi al universului fenomenal, care apare în interiorul acesteia.

Unicitatea, pura subiectivitate fără nici o pată a obiectivităţii nu este alta decât conştiinţa-în-repaus. Conştiinţa se manifestă doar în mişcare, adică doar în manifestarea ca fenomene. Ca fiinţe conştiente şi simţitoare, cu toţii suntem însăşi conştiinţa; iar obiectiv suntem conştiinţa care se află în mişcare. Corelativ, nemanifestaţi, suntem numenul absolut, manifestaţi suntem fenomenalitatea relativă.
Numenul şi fenomenele nu sunt separate aşa cum forma nu este separată de substanţă. Diferenţa constă în faptul evident că substanţa – rămâne substanţă, în timp formele şi aparenţele se schimbă mereu. Această diferenţă apare deoarece, în procesul manifestării, conştiinţa trebuie să se dividă pe sine în observatorul, care vede, şi observatul, care este văzut. Ceea ce este văzut este aparenţa sau obiectul; observatorul fiind contrapartea inerentă observatului (subiectul). În acest proces al manifestării – obiectivarea purei subiectivităţi – fiecare obiect se consideră pe sine subiectul tuturor celorlalte obiecte.
Numenul, Absolutul, nu se poate manifesta pe sine ca numen, deoarece este pură subiectivitate, fără nici o pată a obiectivităţii. Iar manifestarea ca atare nu se poate manifesta decât în dualitate. Şi în manifestare trebuie să existe un observator care să vadă ce este manifestat. Altfel spus: în manifestare este inevitabilă prezenţa unui subiect şi a unui obiect. De aceea, dacă numenul vrea să se manifeste pe sine, nu poate face aceasta decât ca fenomenalitate – unde toate obiectele conştiente îşi asumă o pseudo subiectivitate faţă de celelalte obiecte. Manifestarea fenomenală este aspectul obiectiv al numenului (care este potenţialitate totală), NU CEVA SEPARAT, PROIECTAT ,,ÎN AFARĂ” de numen, ci numenul ÎNSĂŞI obiectivând spontan funcţionarea manifestării – apariţia conştiinţei-în-mişcare. Când această obiectivare încetează, spectacolul ia sfârşit şi manifestarea fenomenală se reintegrează în nunem: ceea ce era actual s-a contopit în potenţialitatea totală, conştiinţa-în-mişcare s-a contopit în conştiinţa-în-repaus.
Deci numenul – subiectivitatea pură – nu este conştient de existenţa sa, asemenea conştientizare are loc odată cu apariia conştiinţei-în-mişcare – simţul PREZENŢEI – simultan producând condiţia duală a subiectului şi obiectului, condiţie fără de care nu poate avea loc manifestarea obiectivă. Manifestarea în conştiinţa-în-mişcare (fenomenele) şi conştiina-în-repaus nemanifestată (numenul care e potenţialitate totală) sunt inseparabile. PREZENŢA numenală, fiind ne-conştientă de prezenţa sa, este absenţa fenomenală (atenţie nu luaţi ad-literam absenţa fenomenală nu se referă la faptul că nu mai sunt obiecte în univers!) absenţă care devine conştientă de prezenţa ei doar prin obiectivarea proprie ca fenomene conştiente şi prezente.
Analogia cu oglinda este foarte bună: prin imaginea reflectată în oglindă, obiectul originar nu dă naştere unui alt obiect, separat, de fapt, existenţa imaginii reflectate depinde în totalitate de obiectul originar şi, într-adevăr, se poate spune că între ele nu există nici o diferenţă, deoarece nu pot fi separate. Similar, conştiinţa, care nu poate fi conştientă de prezenţa ei în unicitate, devine conştientă de ea însăşi doar în clipa în care se obiectivează în dualitate, dar aparenţa obiectivată nu are o existenţă independentă, separată – dualitatea este pur conceptuală şi este folosită ca un mijloc prin care se arată însăşi existenţa unicităţii.
Conştiinţa este fundalul – ecranul conceptual – pe care este proiectată fenomenalitatea; conştiinţa, este numai un concept, nu ceva obiectiv, în afara căreia nu există absolut nimic. Conştiinţa este ca o oglindă în care se reflectă totul, însă care nu este pătată de nimic din ce a reflectat; CONŞTIINŢA ESTE CA O OGLINDĂ CARE NU REŢINE NIMIC DIN CE ŞI-A PROIECTAT ASUPRA EI. Altfel spus NUMENUL ÎŞI POATE DOVEDI EXISTENŢA DOAR OBIECTIVÂNDU-SE, OGLINDINDU-SE PE SINE CA FENOMEN DUAL.
Manifestarea fenomenală este pur conceptuală. Forma sau aparenţa este, în dualitate, opusul complementar al non-formei sau non-aparenţei. Ambele părţi relative – prezenţa şi absenţa, fenomenalitatea şi non-fenomenalitatea – îşi au sursa în numen, un simbol conceptual reprezentând absenţa ambelor (atât a formei, cât şi a non-formei) – un fel de dublă negare!
Din moment ce manifestarea fenomenalităţii – numele şi forma – este un simplu ornament, nu este important să ne gândim la CE NU SUNT OBIECTELE. Ceea ce este într-adevăr semnificativ est VĂZUL CLAR - privirea directă în natura lucrurilor. Un jnani acţionează în această direcţie; un om de ştiinţă acţionează pentru a înţelege ce sunt şi ce nu sunt obiectele, fenomenele.
Apariţia obiectelor se produce în conştiinţă, iar perceperea şi recunoaşterea acestora au loc tot în conştiinţă. Întreaga manifestare – şi observarea ei – nu este altceva decât conştiinţă. Obiectele ca atare nu sunt decât simple apariţii create de conştiinţă şi ele fac parte integrantă din cunoaştere şi percepţie, percepţia-cunoaştere care este tot conştiinţă şi, ceea ce este fundamental, conştiinţa nu este un lucru separat: însăşi existenţa ei în manifestarea fenomenală este percepţie-cunoaştere. Dacă într-o fiinţă dispare conştienţa, acolo nu va mai exista un cunoscător, iar când nu mai este cunoaştere, într-adevăr, nu mai există nici manifestare – tot ce va rămâne va fi vidul, vacuitatea, ÎNSĂ ADEVĂRATA APERCEPŢIE ESTE CHIAR NEGAREA ACESTEI VACUITĂŢI.
Deci în acea stare a conştiinţei-în-repaus, conştiinţa devine conştientă de ea însăşi şi simultan se obiectivează pe sine în fenomenele manifestate ŞI le percepe. Unde există separarea? Într-adevăr, unicitatea originară nu a fost niciodată întreruptă. Mecanismul manifestării are nevoie de conceptul dualităţii: observatorul şi observatul – ambele obiecte fenomenale – sunt concepute în ceea ce se numeşte a fi ,,spaţiu” şi percepute într-o durată numită ,,timp”.
Forma şi numele – totalitatea manifestării (care în sine nu este decât conştiinţă) – include, caparte din acea manifestare, toate fiinţele simţitoare, acestea nefiind altceva decât apariţii în conştiinţă, percepute şi cunoscute de conştiinţă. De aceea, nu poate exista o entitate separată, care să vadă sau să acţionezeindependent. Nnatura fundamentală şi esenţială a tuturor fenomenelor – inclusiv fiinele conştiente şi simţitoare – este chiar perceperea fenomenelor, iar fiinţele conştiente (obiectele) nu sunt decât simple aparate fizice prin care se realizează perceperea.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 11 Apr 2006, 07:00 PM

,,Unul” are relevanţă doar lângă,,doi”, în dualitate. Însăşi simţul prezenţei - ,,eu sunt” – denotă mişcarea conştiinţei şi, simultan, manifestarea fenomenelor. Înainte de această vibraţie a conştiinei, conştiinţa nu este conştientă de ea însăşi (este transcendentă) în starea de rapaus. Din moment ce manifestarea nemanifestatului este prezenţa fenomenală, el nu poate fi altceva decât absenţa numenală – deoarece prezenţa fenomenală pozitivă şi absenţa numenală negativă sunt inseparabile. Starea primordială a absenţei fenomenale – şi Prezenţei numenale – este descrisă a fi starea căreia nu I se poate aplica nici măcar cuvântul ,,Unul”: este UNICITATEA.
Din punct de vedere absolut, numenul este fenomenul şi fenomenul este numenul; FIINŢAREA DEVINE VACUITATE ŞI VACUITATEA DEVINE FIINŢARE. Aceasta se datorează faptului că mintea divizată (duală), nu funcţionează. Totuşi, când conştiinţa (ca non-cunoaştere) îşi face apariţia şi simultan cu ea apare şi lumea conceptuală, dualitatea devine fundamentul tuturor apariţiilor, adică chiar lumea opuşilor interdependenţi (subiect-obiect, etc) care reprezintă o diviziune a minţi-totală, esenţială procesului conceptualităţii şi dualităţii. Prezenţa dualităţii sau a minţii-divizate este evident absenţa non-dualităţii. Şi numai prin restrângerea, ,,resorbţia” uneia dintre ele (a dualităţii) poate a vea loc ,,expansiunea” celeilalte (a non-dualităţii).
Când prezenţa şi absenţa sunt asimilate, ambele se anihilează reciproc şi ceea ce rămâne este acea stare de conştientizare, în care conştiinţa este transcendentă.
Numenul nu poate apărea ca numen, deoarece în acea stare el este transcendent. Dacă ar putea, atunci înseamnă că s-ar fi aflat deja în dualitate, pentru că numai în dihotomie poate exista un văzător şi ceva care să fie văzut. Doar în dualitate – poate avea loc manifestarea, deoarece acolo există un văzător şi un obiect de văzut. Fundamentul manifestării conştiinţei este, astfel, subiectul/obiectul, dualitatea. Când această dualitate dispare, numenul îşi pierde orice interes pentru universul manifestat şi se reîntoarce în starea sa originară, de Unicitate sau altfel spus: conştiinţa este prezenţă; absenţa conştiinţei este absenţă, ori prezenţa absenţei. Şi numai în absenţa ambelor – atât a ,,prezenţei prezenţei”, cât şi a ,,prezenţei absenţei” – EXISTĂ ABSOLUTUL: CÂND ABSOLUTUL ESTE TRANSCENDENT ŞI NU MAI EXISTĂ NICI PREZENŢĂ ŞI NICI ABSENŢĂ.
Cu alte cuvinte numenul, în starea sa originară de unicitate, este Purul subiect, fără nimic în afară de EL, deoarece dacă ar mai fi ceva, instantaneu, ar trebuie să apară relaţia subiect/obiect – iar o asemenea relaţie nu poate apărea decât odată cu ivirea dualităţii. De aceea, relaţia dintre numen şi manifestarea fenomenală poate exista numai ca obiectivarea subiectivităţii numenale în forma manifestării fenomenale.
Absolutul nemanifestat APARE ca univers manifestat fără nici o altă creaţie separată, atunci când energia iubirii devine spontan conştiinţă. De ce iese conştiinţa din starea ei de unicitate, din acel repaus în care se află în stare transcendentă? CONŞTIINŢA PLONJEAZĂ ÎN EXISTENŢĂ, PRINDE VIAŢĂ SPONTAN, DEOARECE ACEASTA ÎI ESTE ,,NATURA”. ,,NATURA” EI ESTE IUBIREA ŞI IUBIREA NU SE POATE EXPRIMA DECÂT ÎN DUALITATE! Oceanul creează norii din substanţa sa şi apoi îi acceptă şi-i primeşte pe aceştia înapoi, sub formă de ploaie. Acelaşi fenomen ia naştere în momentul în care conştiinţa izbucneşte în mişcare şi apoi se re-contopeşte în ea însăşi, care este conştiinţa în repaus. Imboldul iubirii, care este conştiinţă în esenţă, este de a se îndrăgosti de obiectele lumii materiale în momentul în care conştiinţa se identifică pe sine cu obiectele prin care se manifestă. ACEASTA ESTE MAYA!
Natura noastră reală este Iubirea pură, care trebuie să se reîntoarcă în sursa ei: conştiinţa. Această iubire pură însă o uităm datorită puterii Mayei şi o înlocuim cu ataşamentul nostru pentru obiectele fenomenale: dragoste pentru unele obiecte şi ură pt. altele – ambele stări fiind poli opuşi interconectaţi în dualitate. Dar dihotomia se poate converti spontan şi natural în Iubire pură, astfel Iubirea (conştiinţa-în-repaus) şi iubirea (conştiinţa-în-mişcare) – se convertesc şi se contopesc una în celălaltă, mai întâi prin forţa Mayei şi apoi prin realizarea-de-sine: numenul şi fenomenul se înghit unul pe celălalt şi nu mai permit nici unui lucru să intervină în unitatea lor fundamentală.
Fundamentul pentru această unitate constă în faptul că tot ce există e conştiinţă – o dată în repaus, ca numen absolut şi o dată în mişcare, în dualitate, ca fenomene. Când conştiinţa – care în repaus este impersonală – se manifestă pe sine obiectivându-se în fenomene, ea se identifică cu fiecare fiinţă conştientă şi astfel ia naştere conceptul de persoană individuală, de entitate separată care, considerându-se subiectul ,,eul”, le tratează pe toate celelalte fenomene ca pe obiecte ale sale şi fiecare fiinţă conştientă, la rândul ei, devine obiect pentru toate celelalte subiecte, deşi toţi şi toate sunt în realitate simple apariţii în conştiinţă.
Chiar dacă uneori se produce temporar, acest sentiment al dualităţii dispare în extazul fizic şi mental, atunci când senzaţia de ,,eu” şi ,,celălalt” se dizolvă complet; de asemenea, aceeaşi stare apare în somnul profund, când conştiinţa (care îşi suspendă activitatea în timpul somnului fără vise) reapare. Acesta este sensul expresiei de mai sus: ,,numenul şi fenomenul se înghit unul pe celălalt”.
Cuplul Conştiinţa-în-repaus -- conştiinţa-în-mişcare, ca dualitate ESTE INAMICUL ACELEI STĂRI DIN CARE A EMANAT ,,AUM" (vibraţia originară a conştiinţei-în-repaus), dând naştere dihotomiei (AUM=EU SUNT)..
Perechea duală Conştiinţa-în-repaus--conştiinţa-în-mişcare este ,,inamicul" acelei stări imuabile anterioare apariţiei conştiinţei şi dualităţii. În starea imuabilă - conştiinţa-în-repaus - prima mişcare sau vibraţie este apariţia gândului ,,eu sunt" - o prezenţă impersonală, directă şi imediată, obiectivarea subiectivităţii, care produce apariţia acestui univers care este aparent în spaţiu şi pe care îl menţine într-o aparentă continuitate temporală. Numenul şi fenomenalitatea reprezintă perechea originară de contrarii, pereche care constituie dualitatea - elementul subiectiv constituent al negativului sau absenţei (numenul) şi elementul obiectiv, respectiv prezenţa sau pozitivul. Dar opuşii interconectaţi - absolut toţi - nu se unesc unul cu celălalt - CI SE NEAGĂ ŞI ASTFEL SE ANIHILEAZĂ , SE DISTRUG RECIPROC, CREÂND ÎN ACEST MOD ADIŢIONAL AL VACUITĂŢII SAU GOLICIUNII. Acesta este sensul cuvântului ,,inamic" al stării originare de conştiinţă folosit mai sus. Starea originară de conştiinţă este nu doar anihilarea dualităţilor interdependente, ci NEGAREA ÎN CONTINUARE A VIDULUI REZULTAT! Această negare ulterioară este absenţa absenţei şi a prezenţei: absenţa prezenţei şi absenţa absenţei - prezenţa ABSENŢEI ABSOLUTE.

Orice ,,există" nu poate fi decât o obiectivare conceptuală în conştiinţă. Cuvântul ,,existenţă" nu are nici o altă semnificaţie, în afara aceleia de a fi opusul ,,non-existenţei". Ambii termeni ,,existenţă" şi ,,non-existenţă" sunt conceptuali, fenomenali şi, de aceea, ei fac referire doar la aparenţe. În clipa în care ,,existenţa" ca atare, fie ea pozitivă sau negativă, dispare ca dualitate prin anihilare reciprocă, numai atunci - în absenţa oricărei dihotomii - predomină prezenţa numenală.
CONŞTIINŢA ESTE UN ATRIBUT, ÎN TIMP CE CONŞTIENŢA NU ESTE; SE POATE SĂ FII CONŞTIENT (AWARE) CĂ EŞTI CONŞTIENT (CONSCIOUS), DAR NU CONŞTIENT (CONSCIOUS) DE CONŞTIENŢĂ.
DUMNEZEU ESTE TOTALITATEA CONŞTIINŢEI, ÎNSĂ CONŞTIENŢA ESTE DINCOLO DE TOATE, DINCOLO DE FIINŢĂ ŞI DE NEFIINŢĂ.
DZEU ESTE ACEA CONŞTIINŢĂ UNIVERSALĂ IMPERSONALĂ CU TOT CU FUNCŢIONARE.. DINCOLO DE ACEASTĂ CONŞTIINŢĂ UNIVERSALĂ ESTE REALITATEA ABSOLUTĂ DESPRE CARE NU SE POATE SPUNE ABSOLUT NIMIC.. EA E DINCOLO DE FIINŢĂ ŞI NEFIINŢĂ..
O COMPARAŢIE: ABSOLUTUL ESTE RĂDĂCINA (SURSA), DZEU ESTE COPACUL CU TRUNCHI, CRENGI, FRUNZE, FRUCTE.. COPACUL ESTE AICI UNIVERSUL..
SURSA CONFERĂ REALITATE LA TOT CEEA CE APARE.. PRIN CONŞTIENŢA PURĂ CARE DEVINE CONŞTIENŢĂ DE SINE ÎN MARTOR, MARTORUL FIIND CEL CARE ,,GÂNDEŞTE" PERSOANA..
MARTORUL FIIND EXEMPLIFICAT AICI PRIN: ,,NU NUMAI CĂ TU CUNOŞTI, DAR ŞI ŞTII CĂ TU CUNOŞTI." ADICĂ CEL PRIN CARE TU ŞTII CĂ CUNOŞTI, MARTORUL FIIND LATENT ÎN ORICE STARE DE CONŞTINŢĂ.. MARTORUL SE POATE EXPERIMENTA CA UN FEL DE ,,CONŞTIENŢĂ LUCIDĂ" ADICĂ FĂRĂ SIMŢUL LUI ,,EU SUNT", CI DOAR CONŞTIENŢĂ LUCIDĂ, OBSERVARE PURĂ..
ÎN ,,STAREA CEA MAI ÎNALTĂ" A REALITĂŢII ABSOLUTE PÂNĂ ŞI MARTORUL DISPARE (EL NEFIIND ALTCEVA DECÂT O REFLECTARE A ABSOLUTULUI).. ŞI RĂMÂNE DOAR CEEA-CE-ESTE..
ABSOLUTUL ESTE CA UN DEVELOPER AL UNUI FILM FOTO, MANIFESTAREA ESTE O OBIECTIVARE A POTENŢIALITĂŢII TOTALE A ABSOLUTULUI, ABSOLUTUL DEVELOPÂND ÎNCONTINUU CEEA CE APARE PE FILMUL CONŞTIINŢEI (ÎN MIŞCARE).. CONFERIND REALITATE..
Conştiinţa numenală este transcendentă: conştienţa fenomenalităţii este conştientizarea de a fi prezent, de a exista. Altfel spus, conştienţa şi prezenţa – sau existenţa – DEVIN conştiente de unicitatea şi unitatea lor doar prin procesul numenal de obiectivare ca fiinţe conştiente – obiecte fenomenale ce-şi asumă conştientizare şi prezenţă. Conştiinţa transcendentă (când se află în repaus total) devine prezentă pentru a funcţiona ÎN şi CA MANIFESTARE.
Existenţa ca atare nu poate fi cunoscută, deoarece conştientizarea nu are cum să apară în aceasta; prezenţa şi absenţa existenţei sunt produse de mecanismul dual al obiectivării ,,Aceluia” care nu are o existenţă fenomenală. De aceea, se poate spune că NUMENUL ESTE TOT CE EXISTĂ, toate fiinţele, toate obiectele, toate aparenţele, tot ce este fenomenal.
Fiecare manifestare fenomenală nu este altceva decât reflecţia subiectului unic. Acela care în repaus este plenitudine trebuie să se caute pe ,,sine” ca pe un ,,celălalt” în timpul funcţionării, deoarece numai aşa poate descoperi că absenţa ,,celuilalt” este absenţa care Este el.
Prezenţa numenului în fenomenalitate nu poate exista decât ca absenţă deoarece, numenul fiind chiar noi, nu-l putem conştientiza senzorial. Prezenţa numenală este absenţa fenomenală şi absenţa numenală este prezenţa fenomenală. Conştienţa, deşi le permite fiinţelor să recunoască fenomenele, nu este responsabilă pentru apariţia universului fenomenal adică sentimentul de conştienţă, prin intermediul căruia fiinţele simţitoare cunosc şi interpretează fenomenele, nu are nimic de-a face cu modul în care apare universul.
Acest univers nu îşi face apariţia nici prin fiinţele conştiente şi nici independent de ele în el SUNT INCLUSE fiinţele simţitoare.

Aspectul aparent – perceput – al fiinţelor simţitoare are loc simultan şi instantaneu cu apariţia întregului univers (fiinţele conştiente făcând parte integrantă din el), în timp ce cunoaşterea universului de către acestea, prin mijlocirea aparatului psihosomatic (organele de simţ, împreună cu facultăţile lor de percepţie), apare imediat după aceea, ca un rezultat indirect.
Există două aspecte: pe de-o parte relaţia dintre numenul subiectiv şi manifestarea obiectivă, inclusiv a fiinţelor simţitoare şi conştiente şi pe de altă parte cunoaşterea de către acestea din urmă a universului manifestat (prin mecanismul minţii scindate, duale): aspectul creativ şi aspectul cognitiv.
Fiinţa conştientă face marea greşeală să privească toată această lume fenomenală ca pe un obiect separat de el însuşi, în vreme ce ea este parte integrantă în TOTALITATE MANIFESTĂRII, care este ASPECTUL OBIECTIV AL ABSOLUTULUI NEMANIFESTAT.
OBIECTUL SIMŢITOR (FIINŢA UMANĂ) ESTE CREAT ODATĂ CU CELELALTE OBIECTE, CÂND APARE UNIVERSUL OBIECTIV, iar conştiinţa imanentă în fiinţa simţitoare este capabilă să perceapă şi să cunoască universul prin intermediul simţurilor trupului.
ÎNTREAGA MANIFESTARE ESTE ASPECTUL OBIECTIV AL NUMENULUI REFLECTAT ÎN OGLINDA CONŞTIINŢEI.
Conştiinţa este similară unei oglinzi: ea nu este un lucru obiectiv şi cu toate acestea în afară de ea nimic altceva nu există.
Când conştiinţa priveşte către ea însăşi, acolo nu există nici un obiect, ci doar subiectivitate pură, aceasta este transcenderea dualităţii subiect-obiect – absenţa fenomenală TOTALĂ care este prezenţa potenţială numenală.
Tot ce percepem ca obiecte exterioare nu sunt decât simple oglindiri ale propriei noastre interiorităţi.
Un observator poate percepe un obiect, dar simpla prezenţă a obiectului nu îl transformă pe acela într-un observator. Este adevărat că observatorul percepe obiectul, însă obiectul perceput este însuşi observatorul, iar dacă obiectul nu ar exista deloc, cum ar putea observatorul să susţină că l-a perceput?
Observatorul vede în oglindă imaginea chipului său şi, aceea fiind doar o reflecţie, ceea ce vede nu are o existenţă independentă. Similar un om se vede în vis pe sine şi pe ceilalţi, o experienţă similară este şi această viaţă.
Vederea ca atare este o funcţie numenală a manifestării universului fenomenal – vedere care este percepţie pură, deoarece nu există lucruri care să fie văzute şi lucruri (obiecte care îşi asumă pseudo-subiectivitate) care să vadă.
Întreaga existenţă fenomenală nu este altceva decât o simplă aparenţă în conştiinţă. Toate caracteristicile fiinţelor simţitoare şi conştiente – forma, percepţia, cunoaşterea, etc – sunt doar mişcări în conştiinţă – şi toate acţiunile şi evenimentele întreprinse sunt simple extensii în structura conceptuală spaţio-temporală, astfel încât să poată fi percepute senzorial şi măsurate ca durată.
Însă, în realitate, toate se petrec în conştiinţă, la fel ca nişte vise. Conştiinţa, în care apare totul ca într-un vis, este şi visătorul – adică aspectul subiectiv şi dinamic al conştiinţei statice (în repaus); în timp ce aspectul obiectiv este elementul perceput, visat, distinctiv de elementul visător.
Altfel spus: visul, care este această manifestare fenomenală ce apare în conştiinţă, este perceput şi recunoscut de conştiinţă şi interpretat de ea prin dualitatea inerentă manifestării – dualitate care este mecanismul sau instrumentul prin care apare manifestarea (pur conceptuală) şi în a cărei esenţă observatul nu este altul decât observatorul. Obiectul şi subiectul PAR DUALI DOAR ÎN MANIFESTARE.
Deşi nu se poate nega faptul că imaginea chipului este văzută într-adevăr în oglindă, chipul real nu se află în oglindă şi el EXISTĂ INDEPENDENT DE EXISTENŢA OGLINZII. Similar, în timp ce aparenţa fenomenală este perceptibilă simţurilor, SUBIECTUL CA NUMEN NEMANIFESTAT EXISTĂ INDEPENDENT DE MANIFESTAREA FENOMENALĂ. Aşa cum faţa există independent de oglinda care îi arată reflexia, similar conştiinţa există ca numen, chiar dacă numenul este obiectivat ca fenomene manifestate (precum imaginea în oglindă).

Cînd visăm, toate personajele din vis împrumută din Conştienţa noastră pentru a exista. Ele par foarte reale, convingătoare, par entităţi separate. Toate însă îşi împrumută existenţa de la cel care visează. Fără visător nimic nu poate exista în vis. Acest lucru se petrece şi în starea de veghe cu Conştienţa Pură.. datorită Mayei fiecare visează în visul său universuri peste universuri, lumi peste lumi.. visătorul şi personajele din vis sunt una.. în somnul fără vise visătorul dispare, la fel şi personajele care şi-au împrumutat existenţa din Conştienţa visătorului.. iluzia vieţii este asemănătoare stării în care există visare şi Conştienţa Pură împrumută ,,existenţă" personajelor din ,,vis" prin intermediul Mayei care dă iluzia existenţei divizată în conştienţa obişnuită (conştiinţă de sine) prin miliarde de mecanisme corp-minte.. în vis se vede clar că mecanismul gîndirii este automat, gîndurile dau năvală încontinuu, fie că sunt conştientizate fie că nu.. iar visătorul este şi el iluzoriu avînd aceeaşi natură cu a personajelor visate.. Conştienţa rămîne aceeaşi în toate stările: veghe, vis, somn fără vise.. ea fiind compactă, pură, perfectă, necondiţionată doar în vis şi st. de veghe ea fiind obturată de mişcările din conştiinţă cărora le rămîne martor, o stare de pură observare a tot ceea ce este experimentat în conştiinţă..

offtopic:
shapeshifter, de data asta te-ai intrecut in postari, e adevarat ca te-am batut la cap sa nu ne mai dai doar trimiteri...

jock:

Poate nu chiar in intregime, dar sunt de parere ca o mare parte a ei da. Sa luam exemplul fractalilor in natura, legea formei unei frunze de feriga este un fractal cu un numar de iteratii finit. Matematica fractalului in cauza ne permite sa-l simulam pe computer cu orice numar de iteratii sau sa umblam la parametrii sai obtinand cu totul alte forme, inexistente in natura. La fel si in cazul altor lucruri, descrierea matematica este aplicabila intre anumite limite, prin masurare se regasesc valori finite, concrete ale parametrilor sau variabilelor ecuatiilor implicate, in timp ce in teorie limitele respective sunt relative, atribuind variabilelor valori aproximative putem modela acele lucruri tot aproximativ. In practica aici apar diferentele, caci lucrurile nu se supun unei singure legi, nu sunt izolate, ele sunt influentate de tot ce exista in mediul inconjurator si matematic este extrem de dificil daca nu imposibil de a suprapune si corela toate legile respective, cu atat mai putin cu cat o parte dintre ele nu sunt (inca) cunoscute.

încă nu am citit threadul ăsta de la început.. ce vreau să subliniez în legătură cu legile naturii este aceste faptul că există aceste RUPERI DE SIMETRIE. O rupere de simetrie fiind o tranziţie dintr-o stare în care minimul în care se găseşte un sistem este simetric faţă de zero, într-una în care este asimetric. Ruperile de simetrie arată felul în care e alcătuit Universul. Legile naturii sunt simetrice dar rezultatele acestor legi sunt stări şi structuri asimetrice. Cu alte cuvinte este posibil să avem un Univers guvernat de un nr. foarte mic de legi simetrice simple şi totuşi să se realizeze un nr. uimitor de mare de stări şi structuri asimetrice complexe.

Un punct important cred eu este discuţia despre sistemele autopoietice.
Termenul ,,autopoiesis” înseamnă ,,auto-creare” şi exprimă o complementaritate fundamentală dintre structură şi funcţie. Termenul a fost introdus în 1973 de către Varela şi Maturana.

,,O maşină autopoietică este o maşină organizată (definită ca o unitate) ca o reţea de procese de producere (transformare şi distrugere) de componente care:
1. Prin interacţiuni şi transformări se regenerează în mod continuu şi creează reţeaua de procese (relaţii) care le-a produs;
2. Constituie maşina ca o unitate concretă în spaţiu în care componentele există prin specificarea domeniului topologic al creării unei asemene reţele.
Spaţiul definit de către o maşină autopoietică este auto-inclus şi nu poate fi descris prin folosirea dimensiunior care definesc alt spaţiu. Când ne referim la interacţiunile noastre cu un sistem autopoietic, totuşi noi proiectăm acest sistem în spaţiul manipulaţiilor noastre şi facem o descriere a acestei proiecţii."(Maturana , Varela)

Si eu tin sa te felicit, shapeshifter, ca ai "shiftat" catre enuntarea propriilor idei, ceea ce e o prima conditie intr-o conversatie pe teme filozofice. Asa iti oferi si mai multe sanse ca lecturile recomandate de tine sa fie consultate.

Doar o observatie, excesul de majuscule (utilizarea lor pe lungimea unei propozitii, fraze, etc.) oboseste cititorul.

Bla, bla, bla... si pentru cei care chiar se pricep si nu vorbesc doar ca sa isi vada scrisul pe forum, aceste sisteme autopoietice cum li se spune poetic au fost introduse cu mult timp inaintea no-name-ilor Varela si Maturana de catre John von Neumann (si poarta numele de "automat von neumann"). Insa probabil von Neumann avea o tratare mult prea matematica... e mai cool sa aduci in discutie niste nume cu rezonanta orientala si sa adopti o titulatura gen "autopoietic"... da bine la public, ba vine si calfa sa te bata pe spate ca faci treaba buna pe forum!

Acest topic a fost editat de Catalin: 12 Apr 2006, 03:34 PM

Mesarovic scotea în evidenţă diferenţa dintre "General System Theory" (Von Bertalanffy) şi "Systems Theory":
,,General System Theory foloseşte cea mai slabă structură matematică care este compatibilă cu sensul intuitiv al conceptului”.
Acest lucru este opus abordării din Teoria Sistemelor care este un principiu deductiv al matematicii.

Wikipedia:
Autopoiesis literally means "auto (self)-creation" (from the Greek: auto - αυτό for self- and poiesis - ποίησις for creation or production)

http://www.cs.ucl.ac.uk/staff/t.quick/autopoiesis.html

von Neumann a arătat faptul că din simplicitate se poate genera o complexitate enormă pe baza unui set de reguli..

Un exemplu bun de sistem autopoietic este celula biologică:
,,A system is Autopoietic if the bits and pieces of which it is composed interact with each other in such a way as to continually produce and maintain that set of bits and pieces and the relationships between them."

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 12 Apr 2006, 03:58 PM

Doar atat am sa te intreb, Catalin, i-ai citit pe Varela si Maturana ? Macar cele cateva SUTE bune de pagini accesibile pe Internet ? Incercand sa faci o comparatie EXACT cu automatele propuse de von Neumann ? Incercand sa intelegi diferentele intre niste "masini" vii deja existente si "masinile" matematice propuse ?

In plus, intr-o discutie despre Legile Naturii, pare mai firesc sa discuti interpretari precum cele ale unor Varela si Maturana, chiar asa no name cum ii considera destula lume, decat automatele von Neumann.

Hmm, pe shapeshifter l-am felicitat ca poarta o discutie departata de citate. Inainte era atacat tocmai pentru ca folosea prea mult citate. Ei, dar se vede treaba ca si daca nu facea asta, tot se gasea ceva de ... comentat. Atat am avut de spus.

probabil că pe cătălin îl deranjează faptul că inevitabil discutând despre sistemele autopoietice se ajunge la auto-organizare.. cu care probabil nu e de acord..

Nu exista masini "matematice" propuse. Masinile sunt... masini, na, chestii care ar putea functiona in viata reala, care ar putea avea o utilitate, presupunand ca cineva se gandeste sa le implementeze. Masina matematica e un non-sens. Eu n-am nimic cu Varela si Maturana. Pur si simplu ma irita la culme tonul asta de "bai, voi sa-i citit pe varela si maturana, dup-aia o sa intelegeti si non-sensurile cu care defilez eu pe-aici..." - nici nu e nevoie sa fie Varela si Maturana, pot sa fie multi altii. Si au si fost multi altii. Si, sincer, nu ma intereseaza cat de geniali sunt astia, von Neumann a creionat concret, cu mult inaintea lor, detaliile tehnice ale automatelor. Spaceshifter aici nu face decat sa rosteasca non-sensuri formate din cuvinte care suna inteligent, fraze cu subiect, predicat, dar eliptice de sens. Daca el i-a inteles pe Varela si Maturana iar aia chiar au scris chestiile pe care le citeaza el, atunci poti sa fii sigur ca n-o sa ma preocup sa-i citesc vreodata.

Uite, iti ofer ocazia sa imi demonstrezi ca ma insel in mod direct. Eu sustin ca urmatoarea fraza scrisa sau citata de shapeshifter nu are absolut nici un sens, nu inseamna NIMIC:

(am ales, dupa cum observi, acel punct care pare a crea o diferentiere fata de ceea ce se cheama pur si simplu automat von neumann)

Provoc pe oricine sa gaseasca un sens acestei expresii, sa o reformuleze, eventual, astfel incat sa putem gandi logic o relatie concreta intre masina aia si universul din care face parte.

Acest topic a fost editat de Catalin: 12 Apr 2006, 06:10 PM

cătălin celula ce fel de sistem este? cum o caracterizezi?

Celula eucariotă este făcută din componente biochimice diverse precum acizi nucleici şi proteine şi este organizată în structuri legate precum nucleul celulei, organele, membrana celulară şi cistoschelet. Aceste structuri, pe baza unui flux extern de molecule şi energie, produc componentele care, la rîndul lor, continuă să menţină structura legată organizată care dă naştere acestor componente. Un sistem autopoietic este în contrast cu unul allopoietic, precum o fabrică de maşini, care foloseşte materie primă (componentele) pentru a genera o maşină (o structură organizată) care este un ceva diferit de ea însăşi (o fabrică).


Acest topic a fost editat de shapeshifter: 12 Apr 2006, 06:29 PM

Este un automat von neumann.

Da, dar asta era punctul 1 al citatului tau, punctul care identifica sistemul tau poetic cu automatele descrise de John von Neumann acum multi ani si destul de bine teoretizate fara sa facem apel la tipii aia doi, am uitat cum ii cheama, si de care am spus explicit ca nu m-am legat (vezi si punctele de suspensie incadrate de paranteze drepte). Acum spune-ne si prin ce difera! Care este progresul adus de acei indivizi la cunoasterea universala? ce inseamna, de exemplu, "reţea de procese de producere (transformare şi distrugere) de componente care [...] Constituie maşina ca o unitate concretă în spaţiu în care componentele există prin specificarea domeniului topologic al creării unei asemene reţele" altceva decat un demers autoproctologic?

Te-am intrebat doar daca i-ai citit, pentru a putea face o comparatie in cunostinta de cauza. Nu ti-am cerut sa ii citesti. Ei practic construiesc un mod de a explica dintr-un anumit punct de vedere lumea vie. Asa cum Neumann la timpul sau a construit un mod de a explica automatele cu numar finit de stari. E vorba de contexte diferite. De asta, nu m-as incumeta sa le compar, si mi se pare ca nu e firesc sa faci comparatia doar dupa ce a spus shapeshifter. Nu cred ca merita catalogate ("non-sensuri") ideile lui Maturana si Varela fara sa ii fi citit.

Separat de asta, e foarte corect sa il rogi pe shapeshifter sa clarifice ceea ce a scris (diferenta dintre contextul automatelor lui Neumann si contextul organismele vii care se reproduc). De fapt, vad ca a si inceput sa o faca.


p.s. Cei doi no name sunt mentionati de Prof. Mielu Zlate intr-un compendiu de abordari psihologice cu potential in viitor, de Prof. Andrei Marga intr-o introducere in filozofia contemporana, etc. Asta numai din ce am apucat eu sa vad.

Acest topic a fost editat de calfa: 12 Apr 2006, 06:51 PM

O celulă este o structură disipativă metastabilă. Deşi există un schimb exterior cu mediul al componentelor sale, celula îşi păstrează patternul de a funcţiona ca un întreg lăsînd o relativă autonomie componentelor sale (vezi organelele care funcţionează bine mersi în cadrul sistemului Gaia ca şi cum ar ignora celula).

Sistemele autopoietice sunt întregi care se auto-susţin, iar acolo unde acestea sunt vag definite, ca avînd graniţe deschise (ca în cazul oamenilor) ele sunt denumite sisteme sympoietice. Sistemele allopoietice sunt sisteme care nu prezintă auto-susţinere. Majoritatea companiilor nu sunt sisteme autopoietice, ele sunt forţate să apară şi nu se organizează spontan.
Autopoiesis-ul ajută în înţelegerea vieţii la toate nivelurile. În timp ce autopoiesis-ul nu include conceptul de complexitate de atractori dinamici el foloseşte aceeaşi idee de flexibilitate limitată dată de conectivitatea structurală, precum şi nevoia de a schimba structura dacă se vrea dezvoltarea de noi moduri de comportament. Nu este sugerat nici un mecanism general pentru a conduce la aceste schimbări structurale şi astfel se permite mutaţia internă sau recombinarea pentru a genera opţiunile metastabile emergente pentru testarea răspunsului la mediu.

6 criterii pt. a determina dacă un sistem este autopoietic:
- are sistemul graniţe identificabile?
- Are elemente constituente sau componente?
- Este mecanicist (supus cauzei şi efectului)?
- Sunt graniţele auto-produse?
- Sunt componentele graniţelor auto-produse?
- Sunt restul componentelor auto-produse?

Definiţia lui Varela:
O maşină autopoietică este o maşină organizată (definită ca o unitate) ca o reţea de procese de producere (transformare şi distrugere) de componente, care produce componente care:
1. prin interacţiunile şi transformările lor regenerează încontinuu şi definesc reţeaua de procese (relaţii) care le-a produs, şi
2. o constituie (componentele constituie maşina) ca o entitate concretă în spaţiul în care ele (componentele) există prin specificarea domeniului topologic al realizării unei asemenea reţele.

Exemplu:
Celula este o reţea de reacţii chimice care produc molecule astfel încît:
1. prin intereacţiunile lor generează şi participă recursiv în cadrul aceleiaşi reţele de reacţii care le-a produs, şi
2. dau unitate materială celulei

1. Participarea înseamnă participarea într-o reacţie, în calitate de reactant, pe cînd ,,generarea” se referă la generarea unei reacţii, la catalizarea acesteia. Produsele de cataliză sunt de-asemenea ,,reactanţi” dar proprietatea lor specială este aceea că ei emerg neschimbaţi dintr-o reacţie catalizată, crescînd drastic rata reacţiei. În cazul limită, reacţia ne-catalizată poate avea loc cu o rată neglijabilă, dar în prezenţa catalizatorului, aceasta poate avea loc la o rată care duce la manifestări semnificative în cadrul sistemului. În acest caz, catalizatorul ,,generează” reacţia (dată de disponibilitatea celorlalţi reactanţi).
Prima condiţie pentru autopoiesis-ul molecular este aceea că reţeaua de reacţii care caracterizează organizarea sistemului trebuie să producă toate speciile componentei moleculare care sunt considerate a constitui sistemul dpdv material şi aceste componente trebuie să genereze ele însele reţeaua de reacţii, în sens de a cataliza unele sau toate reacţiile (care altfel ar avea loc la o rată neglijabilă).

2. Aceeaşi reţea de procese chimice care sunt folosite pentru a identifica sistemul ca atare, trebuie de asemenea să aibă efect în localizarea şi demarcaţia sistemului în spaţiu. Sistemul trebuie să stabilească un fel de graniţă între ,,el însuşi” şi restul universului în care este inclus.
În cazul celulelor biologice, această graniţă este manifestată de membrana externă a celulei. În modelul simplificat pe computer (care există într-un spaţiu bidimensional) al lui Varela, această graniţă constă dintr-un lanţ liniar închis de molecule. Se pare că, în cazul autopoiesis-ului molecular, graniţa îndeplineşte cel puţin funcţia de a limita sau controla difuzia spaţială a moleculelor care constituie sistemul. În absenţa unui asemenea control al difuziei, concentraţiile de reactant s-ar dilua pînă într-atît încît una sau mai multe reacţii definitorii ar înceta să aibă loc şi întreaga reţea de reacţii care se auto-susţin ar colapsa.


Acest topic a fost editat de shapeshifter: 12 Apr 2006, 08:31 PM

În domeniul Inteligenţei Artificiale, sistemele autopoietice pot fi implementate prin Automate Celulare. Un automat celular este o colecţie de celule aflate într-un spaţiu virtual (de. Ex. pe ecranul unui PC), fiecare dintre acestea putînd fi în oricare dintre stările cu nr. finit. La fiecare ciclu al unui ceasornic universal, starea fiecărei celule este revizuită conform regulilor care se referă exclusiv la starea sa şi la starea vecinilor ei. Asemănător cazului maşinilor Turing această foarte sumară descriere reiese că este compatibilă cu funcţionarea unui fel de dispozitiv capabil să simuleze în mod indefinit comportamentul complex, Automatele Celulare fiind echivalente maşinilor Turing.
Sistemele autopoietice pot fi specificate fără nici o referinţă la dimensiunea temporală.
Un sistem autopoietic îndeplineşte următoarele criterii de autonomie:
- auto-delimitat – entitatea are un interior şi o graniţă constituită din componente discrete
- se auto-generează – toate componentele, şi cele interioare şi graniţa sunt produse de către transformările componentelor, şi
- se auto-perpetuează – toate transformările componentelor sale sunt determinate de către relaţiile dintre proprietăţile componentelor.

O celulă este realizată printr-o reţea de producere în care aceasta participă ea însăşi în mod recursiv:
Moleculele specifice care sunt incorporate în sistem determină organizarea sistemului care generează căi prin care se produc structuri moleculare, structuri care includ sistemul fizic (,,eul” metabolic) şi determină organizarea sistemului care generează căile, şi aşa la infinit.


Acest topic a fost editat de shapeshifter: 12 Apr 2006, 09:22 PM

Ai dat-o-n bara. Reactiile nu dau unitate materiala celulei. Reactiile in fiecare celula sunt diferite iar reactiile din celula, pe langa ca sunt diferite intre ele, se mai si aseamana cu reactiile care au loc in non-celule. De exemplu reactiile care au loc intr-o celula de muschi sunt cu totul si cu totul diferite de reactiile dintr-un neuron si cu totul si cu totul diferite de reactiile din euglena verde, de exemplu. Pe de alta parte, oxigenul arde la fel si in mitocondrii (parca) si in diverse alte sisteme anorganice.

Si pe langa ca nu e adevarata, aceasta afirmatie, "da unitate materiala", nu se aseamana nici in clin nici in maneca cu non-sensul din definitia de mai sus, ala cu topologia nu-stiu-cui.

Foarte interesant... Deci aceeasi retea de procese chimice trebuie sa aiba efect in localizarea si demarcatia sistemului in spatiu. Cum sistemul este localizat si demarcat in spatiu de catre membrana celulara, rezulta ca reteaua de procese chimice reprezinta membrana celulara?

Deci aberam in continuare cu gratie...

Aha, e bine de stiut asta. Si in cazul celuilalt poiesis nu indeplineste functia asta?

Acest topic a fost editat de Catalin: 12 Apr 2006, 09:23 PM

Doar două tipuri de schimbări structurale sunt posibile în organismele vii şi anume: schimbări de stare care prezervă identitatea şi schimbări ce duc la dezintegrare (moarte). Perturbaţiile externe declanşează schimbările de la nivelul organismului dar nu le determină pe acestea ele însele. Stările disponibile ale organismului determină care declanşatori de mediu pot fi recunoscuţi şi care îl vor dezintegra, dar stările disponibile au loc printr-un proces de auto-organizare. Determinismul structural înseamnă faptul că nu mapăm mediul înconjurător ci doar răspundem la un subset al lui – o simplificare cerută de legea cibernetică a Varietăţii Necesare.

O observaţie importantă:
Selecţia acţionează ,,asupra" sistemelor a căror structură s-a auto-organizat DEJA.

Un organism are o istorie de perturbaţii date de mediul înconjurător care declanşează propriile traiectorii de stare. Dacă aceşti declanşatori sunt regulaţi, atunci organismul are de-asemenea cicluri de stări regulate, dacă schimbarea acestora este continuă atunci apar traietorii noi de stare. Dacă organismul afectează (declanşează) mediul la rîndul său atunci avem coevoluţia unor sisteme structural cuplate.
Dacă declanşatorii dau naştere la schimbări de stare care implică schimbări în componente (mai degrabă decît cele doar interacţionale) atunci avem adaptare. Această plasticitate în topologia structurală la ambele nivele cel de stare şi cel al componentelor se numeşte ,,cuplare structurală” şi poate opera în ambele direcţii. Prin acest proces organizarea de mediu devine co-ordinată cu cea a organismului. Dar de observat că nu este necesară comunalitatea informaţională sau semantică între cele două, fiecare reacţionează la cealaltă în termeni proprii.


Acest topic a fost editat de shapeshifter: 12 Apr 2006, 10:00 PM