Nu ma supar; nici nu-mi faceam sperante; fiind jurnalul meu, pot spune si de ce: sunt prea belicos si ceea ce spun eu da nastere la multe polemici,cand, asa cum ai spus, un moderator ar trebui sa aplaneze conflictele, sa medieze... Cat des[re control... Suntem si noi oameni; nu intentionam sa-mi exercit controlul intr-o maniera absolutista;in plus, daca lipseam o perioada si reveneam, poate aveam o mai buna privire de ansamblu asupra a ceea ce se discuta pe acele topic-uri si-mi puteam exprima o opinie cat mai clara si corecta; eh,raman cu dorinta... Si,intr-un ungher ascuns, cu speranta...
Keep walking!

O mica adaugire: am considerat, poate, titlul de moderator ca o rasplata a "eforturilor" de a fii activ in unele topic-uri si pe forum, in general;mai ales pe anumite topic-uri am considerat, intr-un moment de grandoare, ca mi-ar placea sa fiu moderator acolo; doar atat (deocamdata): in loc de membri, sa scrie moderator. Oricum, multumesc pentru acest forum;de cand postez aici, parca am renascut!

Pe viitor forumistii ce promoveaza in mod deosebit (nu cantitativ, calitativ) 'arta de a conversa' vor avea un titlu special. Posibil cel de cronicar.

Eh, you can't blame a man for trying! Si,cum adica sa promovezi 'arta de a conversa'? E cu chitibus treaba asta?

Ma apropii vertiginos(sau nu?) de al o sutalea mesaj postat in acest jurnal! O fi bine, o fi rau... cine stie? Oricum, ma bucur sa vad ca nu trec neobservat si ca sunt persoane care fie ma aproba, fie doar imi citesc povestirile, fie - cat de multi! - ma dezaproba! Dar asta-i bine! Daca toti am fi de acord, de unde sa rezulte progresul?

Dintr-un orgoliu copilaresc, voi posta acest mesaj aici,sa-l am cat mai aproape de mine, de sufletul meu: am atins cota 600. Oare cate din mesajele pe care le-am postat au fost bune, cate rele, cate au facut bine, cate rau... Intrebari la care doar cei care m-au citit si mi-au raspuns cunosc rezolvarea... Ce ziceti? Imi spuneti si mie?

Sunt terminat! Pentru prima data in viata mea, ma vad nevoit sa admit ca unele din eforturile facute de mine s-ar putea sa fi fost inutile; nu-mi pare rau de mine, ci de cei carora le-am dat sperante si care au crezut ca pot face ceva cu viata mea. Se pare ca atat ei, cat si eu, ne-am inselat; cum bine zicea cineva, pentru orice inceput, exista si un sfarsit! Al meu se apropie cu pasi mari...
Dear Lucifer... here I come! Soon we'll be together! Hei! Chestia asta suna chiar frumos! Dar ce folos...

vreau sa-ti dau un sfat, desi vine cam tarziu fata de momentul la care ai scris si cu toate ca nu l-ai cerut, dar eu cred ca e important. Sa nu-ti mai para rau pt cei care au crezut in tine etc, etc. Daca n-ai reusit ceea ce ti-ai propus mai intai trebuie sa-ti para rau pt tine (stiu ca suna egoist dar eu invat abia acum ca putin egoism nu strica), in fond tu esti primul care si-a facut sperante si deci primul dezamagit. Nu te mai consuma (cum am facut eu) atata pt ceilalti, o sa ajungi sa nu-ti mai dai seama cand faci ceva pt tine si pt ca asa vrei tu si cand o faci pt ceilalti, ca sa nu-i dezamagesti, ca sa nu-i ranesti etc. Vreau sa fac si o precizare: nu spun ca nu trebuie sa-ti pese de cei din jurul tau (de cei la care tii), ci doar ca trebuie sa te pui pe acelasi plan cu ei si, atunci cand e cazul, chiar mai sus (sa fii putin egoist daca trebuie, dar cu masura).

Subscriu la cele scrise de anonim...

@Ahriman
Despre ce sfarsit vorbesti?

Vorbesc despre "Doamna cu coasa"; o viziune care ma bantuie tot mai des in ultima vreme... Tentativa de... "intalnire" cu acesta "Doamna"; depresie tot mai accentuata, sentiment de inutilitate...

Hey, dar ce rost are sa te grabesti?
CAci ea o sa vina oricum. DAca intr'adevar exista:D
Am mai zis odata..daca nu mai poti face nimic daca simti asta intr'adevar, inseamna ca te poti relaxa in sfarsit si poti privi spectacolul!

Ahriman, nici un efort nu e inutil ! Poate fi constructiv, destructiv sau neutru, dar nu inutil. Poate fi pozitiv, negativ sau neutru, dar nu inutil. Asta daca admiti ca orice serveste la ceva ...
Poti insa sa vezi lucrurile si oarecum inversat. Nimic nu are "utilitate", totul e sau nu e, se desfasoara sau nu se desfasoara ...

E mare lucru, dupa parerea mea, sa intelegem cat conteaza perspectiva in cunoasterea noastra ... in special in felul in care deformam realitatea ... si transmitem o viziune deformata a realitatii celor din jur ... in primul rand copiilor ... tinerilor ...
______________

Sa intelegem ca sfarsitul apropiat iti e inevitabil, din cauze medicale, sau de genul asta ? Daca e asa, nu am cuvinte ...
______________

Daca totusi e o metafora, pentru ca posibilitatea unei farse o elimin din start ( ), inseamna ca esti intr-o faza de indoieli, tipica unui "cautator". Iti urez, in cazul asta, sa gasesti ceea ce trebuie.

Cauta "acolo", in tine, si vei gasi iubire pura. Toti o avem, dar o ascundem. Lumea ne invata sa o facem. Bine e sau nu, nu stiu, dar stiu ca asta e ... realitatea. Incepi cu tine, neuitand de ceilalti, si poti avea ... totul.

Desigur, metaforic vorbind.
______________

Sper ca nu te-am deranjat. Bafta !

"Incepi cu tine, neuitand de ceilalti si vei avea totul" - ai pus punctul pe i. Asta spuneam si eu ieri, din pacate e un drum lung si greu pt cei care au inceput mereu cu ceilalti (aici vb experienta din mine ), dar orice drum cu cat e mai greu ca atat e mai interesant, asta nu inseamna insa ca e neparat cel bun (cu toate ca viata ne invata ca drumul bun e in general si cel mai greu). Dar, cum a spus cineva mai destept ca mine: " Sa te lupti e mai frumos decat sa invingi, sa calatoresti e mai frumos decat sa ajungi: cand ai ajuns sau ai invins simti in tine un mare gol" (asta intr-o traducere necizelata facuta pe loc, important e sa se inteleaga). Eu nu pot decat sa fiu de acord cu toate ca uneori e frumos si sa poti sa te odihnesti putin. Sa nu mergi nicaieri si sa nu te lupti cu nimeni si cu nimic, doar ca eu n-am reusit asta pana acum.

Ati avut vreodata sentimentul ca ati ajuns intr-un punct in care totul este inutil, nimic bun nu se vede inaintea ta si, cu atat mai mult, ca sunteti singuri?
Ma uit in jur si nu vad pe nimeni;prietenii, atatia care-i am (ii numeri pe degetele de la o mana), nu sunt aici, si, chiar daca ar fii, nu ar sti cum sa ma ajute(ceea ce este un pic ironic, avand in vedere ca eu i-am ajutat cat de cat cand au avut nevoie- se pare ca ma pricep mai bine la problemele altora decat la ale mele).
Am ajuns intr-un punct in care nu credeam ca voi ajunge nici in cele mai negre vise ale mele! Si ceea ce este si mai interesant este ca fundul gropii inca nu se zareste...
Nu sufar de nici o boala care sa-mi apropie sfarsitul...Am suferit candva de doua, fatale as zice:optimismul si credinta in Dumnezeu. Dar m-am vindecat de amandoua. Ciudat, de cand am incetat sa mai sper in El si nici nu i-am mai adresat vreo rugaminte nici pentru mine nici pentru altii,de cand am ales total calea cealalta, lucrurile rele au venit ca o avalansa peste mine! Razbunare divina! This means WAR!
Nu mai am nici o speranta,nu-mi mai fac iluzii... Lupta s-a dovedit a fii pierduta de la inceput... Ce amagire!

am avut si eu sentimentul asta, de fapt daca ma gandesc mai bine, inca il mai am, dar am invatat un lucru: sa nu ma mai bazez pe ceilalti pt a-mi rezolva problemele, este cea mai mare greseala. Prietenii, chiar cei adevarati (care sunt extrem de rari), cei care vor sa te ajute si sunt langa tine trup si suflet, nu pot sa te salveze de intunericul din tine. Tu esti singurul care o poate face, dar, sincer, uneori e mai bine sa te lasi inghitit o perioada de intunericul asta. Sa te lasi sa cazi si sa atingi "fundul gropii" - asta daca poti, eu nu am cum, nu-mi permit ceilalti, desi imi doresc sa o fac - odata ajuns acolo o sa te confrunti cu tine, cu tot ce e in tine si o sa poti sa hotarasti singur daca trebuie sa urci inapoi sau nu. Oricum nimeni nu poate face asta pt tine.

Intoarcete la bolile astea si...razi mai mult. Rasul e bun ptr inima, suflet, spirit si chiar ptr cei din jur. Ne este mult mai usor sa intram in contact cu oameni care rad, decat cu cei posaci.

Ma uit la prim ministrul nostru care e sobru si rece. El are un motiv..caci trebuie sa tina zid multora. Noi ceilalti, nu prea avem motive sa fim duri. Daca totusi trebuie sa adopti o figura sobra dura, o poti face doar in public, insa acasa acolo unde nu te vede nimeni razi, razi si iar razi.
Ai sa vezi schimbarea.

Rasul...O amintire atat de indepartata... O iluzie a celui ce am fost si nu voi mai fii vreodata!
Multumesc inca odata pentru incurajari! Pot sa spun ca Hanul si cei de aici imi mai dau,inca, un motiv sa traiesc... Dar ce ma voi face cand se vor epuiza ideile? A,stiu...

daca razi nu inseamna ca totul va fi bine, nu inseamna ca nu traiesti in intuneric. Exista oameni care pot rade si zambi frumos in prezenta celorlalti chiar daca inauntrul lor totul se prbuseste. Rasul nu rezolva toate problemele, e adevarat ca uneori poti sa uiti de ele pret de cateva secunde pt ca razi, dar nu le-ai si rezolvat.

In starea in care sunt, nici de ras nu mai am chef; poate sa rad daca ma gadila cineva, dar n-as face pariu!... Nu mai am motive sa rad... A, poate sa rad de mine, un ras sarcastic, care sa-mi confirme realitatea simtita...Asta poate... Dar nu va fi rasul meu... Nu, va fii al altcuiva...

sa stii ca sarcasmul e foarte bun uneori, chiar deseori, ca si ironia si autoironia. Sfatul meu este sa nu incerci sa razi, daca nu ai de ce, atunci cine te obliga? Sincer, ti-am mai spus-o infrunta ce este in tine, tot ce te face sa te simti asa si dupa asta o sa hotarasti daca merita sau nu sa razi sau sa fii sarcastic. Si cand zic sa infrunti nu vreau sa spun neaparat sa te si lupti, nu ci sa ai curajul sa dai ochii cu intunericul.

Intunericul din mine este o a doua natura a mea; lumina vietii si a sperantei ma orbeste, ma raneste... Intunericul este calm, bland, ma afund in el si imi intalnesc demonii, ma alatur lor... Este o magie pe care nu o pot descrie... Este acasa!...

@Ahriman
AM trecut si eu printr'o perioada in care ma gandeam sa ma sinucid. Adica simteam ca nu mai pot sa traiesc de fapt. Era undeva intre 13-15 ani. MA mutasem cu casa, si imi pierdusem prietenii de strada..la scoala devenisem un outsider, si pe deasupra mai eram si indragostit:D. A fost perioada cea mai nasoala din viata mea. PAna acum cel putin.
CUm am trecut peste? De fapt nu am trecut. Am supravietuit pur si simplu. Mi'am dat seama cu adevarat de asta cand am fost in armata. Credeam ca sunt pregatit dar vai ma amageam din nou.
Acum inca mai cad. Insa opun tot mai putina rezistenta. CE rost are? ce e menit sa piara o sa piara oricum, indiferent daca ii dau voturile mele sau nu....

Poate ca m-am exprimat si eu gresit in mesajele anterioare; nu am renuntat la lupta, cel putin la o anumita parte din ea, insa o consider inutila, stiind ca, intr-un fel sau altul, tot voi pierde.
Mi-e frica sa nu fiu uitat; de aceea poate si scriu, de aceea incerc sa fiu publicat, de aceea ma implic... Vreau sa fiu tinut minte... Bun, rau, vreau sa-mi las amprenta asupra lumii asteia... Dar nu stiu daca am reusit ceva pana acum... Si mi-e frica...

Nici in visele mele cele mai indraznete nu speram sa-mi fie vizitat jurnalul de 610 ori si,mai ales, sa fie 92 de mesaje in el. Chiar sunt interesati unii oameni de ce spun eu pe aici?

Vreau sa ma sinucid...na, ca am spus-o!
De ce? Fiindca am mai picat un examen... Culmea e ca ma asteptam sa nu-l iau,dar...
Stupizenie? Probabil...
De ce nu am facut-o pana acum?Poate ca mi-e frica, poate ca nu vreau sa-mi parasesc logodnica, familia...
Poate mai am o speranta de indreptare... Ce gluma buna!
Nici o sansa!
Dar, mai intai sa mai pun cateva fragmente din povestiri in jurnal si dupa aceea mai vedem noi...
Asa ca mai am o zi, cel putin...

Rătăcind prin Han la ore târzii în noapte am ajuns la jurnalul tău.Deşi de-abia mai văd bine şi simt o durere ciudată în partea dreaptă a capului mă încăpăţânez să citesc şi să scriu.Am sentimente contradictorii despre ce ai scris tu pe aici.În primul rând îmi place,scrii fain,e interesant,ai imaginaţie.În acelaşi timp mă şi amuză.Nu ştiu exact de ce.Poate de vină e stilul tău,poate sadismul meu înnăscut care mă face să mă bucur când văd un suflet chinuit.HeHeHe!Another one goes DOWN!Glumeam...Sper...Ceva îmi spune că situaţia nu e chiar aşa gravă şi că nu vor da mâine la ştiri un caz de sinucidere.Dacă într-adevăr ai avea gânduri de-astea nu le-ai analiza cu atâta luciditate.Totuşi este evident că te frământă unele lucruri.Despre partea cu credinţa părerea me este că nu are rost să-ţi faci probleme.Că nu crezi în Dumnezeu nu e ceva rău,e chiar bine pot spune,atâta timp cât nu începi să crezi în demoni,în proprii tăi demoni.Nu e o tragedie că ai tu o parte întunecată,toţi avem aşa ceva,toţi suntem păcătoşi,numai că unii sunt atât de ipocriţi şi spun că după ce le-a bolborosit popa ceva au scăpat de păcate şi sunt curaţi ca lacrima.Draci!Ca să zic aşa.Toată şmecheria este să ai încredere în primul rând în tine şi în propriile tale forţe şi să ai grijă să nu te dezamăgeşti pe tine însuţi,nu să-ţi faci probleme cu privire la părerile celorlalţi.Nu ştiu exact ce problemă ai(deşi ai scris foarte mult,ai dat prea puţine fapte concrete),dar cred că un examen picat,sau incă unul,nu este o tragedie.Te-aş ruga să mai scrii deoarece pesimismul tău mă înveseleşte,în sensul că în comparaţie cu tine eu mai am şanse.Numai bine!Cheer up!

gothic witch ai perfecta dreptate, ma bucur ca suntem mai multi care gandim asa aici. Ai spus ca important este sa nu ajungi sa crezi in demonii din tine, asa este, cand incepi sa vezi numai demonii si sa crezi in ei ca si cum ar fi singura ta salvare este grav. Nu pot sa spun ca nu cred in Dumnezeu (sau cum vrei sa-i spui), dar am un mod personal de a crede, dupa cum a spus cineva: Cred in Dumnezeul din mine, nu in cel pe care voi l-ati creat. Oricum nu cred in Biserica, mi se pare cea mai mare dictatura de pana acum.
Cat despre intuneric uneori e chiar placut, important este sa nu te obisnuiesti cu el intr-atat incat sa uiti ca exista si lumina.

Ma bucur sa vad ca cineva citeste ce am scris; de asemenea este destul de interesant sa aflu ca nu mai am nici o sansa! Cat despre increderea in fortele proprii pot spune ca s-a dus demult; nu am mai avut nici un succes cat de mic in nici un aspect al vietii, asa ca m-am lamurit cam pe unde am ajuns...
Iar despre partea cu sinuciderea... inca... mai traiesc...
Demonii? Eu insumi ma consider asa ceva; mi-ar placea sa fiu asa ceva, sa fac parte din armiile negre; daca dincolo-i asa cum cred eu, va fii chiar distractiv...
Povestiri depresive care sa te inveseleasca nu prea mai am si alea care le am nu le mai gasesc(mai erau vreo 2). Am altele, de alta factura, dar nu stiu cat de mult vor fi gustate de cei din jur... NU nu sunt erotice sau in genul acesta!

eu nu-ti zic nici sa ai incredere in fortele tale, nici sa lupti, uneori e mai bine sa stai putin (ti-o spune un om care lupta de cand s-a nascut si inca n-a avut parte de odihna mult dorita). Spui ca vrei sa devii demon, ehe... crezi ca esti singurul? Din pacate nu se poate, eu am incercat si n-am reusit, tot de parte asta a baricadei am ramas. Eu zic sa tragi aer in piept si sa stai putin, cat ai tu nevoie, sa lasi balta tot ce este in jurul tau si sa stai putin de vorba cu demoniidin tine. Bafta multa! Astept povestiri

Rasul totusi schimba ceva. E un inceput. Eu nu am spus ca ar trebui sa radem ptr cei din jur...ci ptr noi. Fericirea, buna dispozitie vine din interior. Ma refeream la ceva care putem sa facem ptr noi insine.

Din pacate, momentul actual nu-mi permite sa stau; ma apropiam de sfarsitul unei facultati ( ce interesant, vorbesc la trecut deja de aspectul asta) si timpul era tot mai scurt...
Demonii din mine se misca in permanenta se contopesc si se despart, iar cand sunt contopiti nu-i decat unul :eu!
Iar in lupta cu mine, intotdeauna am pierdut!

Cu ceva timp in urma mi-am spus ca nu mai postez nimic aici. E prea multa tristete, e prea mult intuneric si nu prea simteam pe nimeni sa faca vreun pas spre lumina. ANONIMULE, mi-a placut ultimul tau mesaj. Mai sunt si alte mesaje aici care aduc ceva pozitivism. Eu as avea cateva intrebari ptr cei atrasi de lumea asta fara zambet, credinta..obscura, neagra. La o varsta frageda, am avut anumite naluciri. Eram atat de copil, incat nici eu nu intelegeam ce mi se intampla. Ptiu, bine ca au trecut.



1.Ce v-a adus in starea asta?Unde este in timp inceputul asta.Adica cam pe la ce varsta?
2.Simtiti ca nu se poate iesi din lumea asta?
3.Aveti parinti, frati care simt asta? Sunt, exista ptr voi uneori?

@Ahriman
Daca vrei din tot sufletul sa te sinucizi, fa'o!

@Crisse
Pe mine ma atrage atat zambetul cat si lacrimile, imi place noaptea si intunericul (ai observat ca pe intuneric se reduc distantele?) dar si ziua si lumina.
Am sa raspund pe scurt la intrebarile tale totusi...

1. Faptul ca am amanat luarea unor decizii mi'a creat probleme in general. Ca varsta au inceput pe la 12/13 ani.
2.In prezent stiu ca exista o iesire din starea de negativism. Primul pas il constituie acceptarea lui.
3. Am motive intemeiate sa cred ca parintii, fratele meu habar nu au avut de starea mea sufleteasca.
Si da exista pt mine uneori:

Acest topic a fost editat de gypsyhart: 31 Mar 2004, 09:48 AM

sa o luam pe rand: @Ahriman "Iar in lupta cu mine; intotdeauna am pierdut" pe cat de trist pe atat de adevarat, te inteleg, desi asta nu prea te ajuta. In fond eu am parerea mea: nu cred ca trebuie sau ca vrei macar sa fii ajutat: "Adevaratele dureri sunt cele pe care le duci in tacere si de care nu vrei sa fii nici compatimit, nici mangaiat" G. Sand
@Crisse : nu stiu sa-ti zic la ce varsta au inceput toate astea, oricum asta a fost acum foarte, foarte mult timp. Daca nu cred ca se poate iesi din starea asta? Sincer am incetat sa mai sper, merg inainte, uneori merg, alteori alerg, alteori ma tarasc, dar intotdeauna ma lupt cu mine si aproape de fiecare data am pierdut. Cu toate ca stiu asta lupt in continuare. Tot ce am castigat din lupta asta a fost ca am incetat sa ma mai lupt si cu altii (asta abia de cateva luni), mi-am spus ca nu are rost si ca nu poat sa duc atatea lupte. Dar am si eu o intrebare pt tine: tu chiar traiesti in lumina? Chiar vezi in fata ta un viitor plin de speranta si realizari? Sincer? Daca da, cum asa?

That's the spirit!
@Crisse:
1.Nu as putea spune exact ce m-a adus in starea asta...suferinta din dragoste, bataile primite in plina strada de la tigani sau, si mai frumos, agresarea in curtea scolii de niste golani...
Au fost mai multe elemente, oricum... Cand am inceput sa simt? De prin clasa a saptea, insa nu am identificat ce mi se intampla decat in clasa a 11-a si atunci am realizat ca deja este prea tarziu si, cu oarece surprindere, mi-am dat seama ca s-ar putea chiar sa-mi placa "the dark side".
2. Din ce lume sa se iasa? Din lumea reala este foarte usor sa iesi...metode sunt destule... Din lumea "cealalta", a fortelor negative si ale disperarii, nu sunt sigur ca as vrea sa ies...
3.Da, sora mea trece si ea printr-o peroada mai neagra, oarecum explicabil ca se apropie BAC-ul in vreo 3 luni... Parinti...hmm, avand in vedere ca in urma cu vreo 2 ani si-au pierdut amandoi serviciul din cauza unor excroci care le-au falimentat fabricile si din cauza jocurilor politice, cam tot in perioada aia a murit si bunicul din partea tatalui iar tatal meu a fost devastat, pot spune, mama... hmm, probleme ar fi, si, intr-un fel prefer sa absorb toate necazurile celorlalti, ca sa le fie lor mai bine...Eu?Sunt lipsit de importanta... Ma gandesc uneori ca prin disparitia mea le-ar ramane bani mai multi sa-i cheltuie pe altcineva, nu pe un ratat...
Familia... mie poti sa-mi zici si sa-mi faci ce vrei, dar daca te-ai legat de familia mea, indiferent in ce relatii sunt cu cei din familie, frate, ar fii bine sa stai la distanta ca daca te prind, te termin!
Cat de cat multumit(a)- nu mai stiu daca esti baiat sau fata- de raspunsuri?