Si ceva despre mine:

Nascut la 15.08.1957, in Tg. Ocna, jud. Bacau. Scriitor SF. Debut SF in 1980, in Luceafarul cu povestirea „Masini in miscare". Volume de autor: Jazzonia (Ed. Plumb, 1992), Moartea purpurie (Ed. Brancusi, 1995), Cadavre de lux (in serial, in Jurnalul SF, 1994). Prezente in volume colective: O planeta numita anticipatie (Ed. Junimea, 1985), Nici un zeu in cosmos (Ed. Politica, 1985), Avertisment pentru linistea planetei (Ed. Albatros, 1985), La orizont aceasta constelatie (Ed. Albatros, 1990), Az összerobbanás (Ed Albatros, 1987), Povestiri ciberrobotice (Ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1986), Povestiri despre inventiile mileniului trei (Ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1985), Timpul este umbra noastra (Ed. Dacia, 1991), Nemira '94, Nemira '95. A publicat in: Orientari, Dialog, Holograma, Convorbiri literare, Cronica, Opinia studenteasca, Magazin SF, Supernova, Fantastic Magazin, Tribuna, Vatra, Univers, Paradox, Helion, Ateneu, Ultima ora, Sinteze, Impartial, Zburatorul, Amphitryon, Curentul, Contrapunct, Arc, Magazin, CPSF Anticipatia, Almanahul Anticipatia, Quasar, Jurnalul SF, Telegraf, Sigma, NLSF, Nautilus, Forum SF, ING, String, Romania literara, ArtPanorama, Magazin International, Clepsidra, Jurnalul de Bucuresti, Calende etc. Premii: premiul al II-lea pentru proza scurta SF, RomCon, 1979; premiul al II-lea pentru proza scurta SF, RomCon, 1982; premiul pentru numarul record de proze SF publicate in reviste si difuzate la radio, Zilele cenaclului Quasar, 1986; premiul revistei Romania literara, RomCon, 1983; premiul ziarului Inainte, Zilele cenaclului Henri Coanda, 1984; premiul pentru cel mai bun roman SF (Jazzonia), RomCon, 1993; premiul special pentru exegeza la nuvela „Intamplare pe autostrada" de Al. Ungureanu, Zilele cenaclului Quasar, 1986; premiul revistei Cronica pentru eseu SF, Festivalul Mihail Sadoveanu, 1984. In 1994, TVR a produs primul film SF, Bariera, dupa proza cu acelasi nume de Ovidiu Bufnila, regizor Liviu Pojoni. Membru fondator al cenaclurilor Orientari, Galati, 1980; Univers, Bistrita, 1981; Fahrenheit 451, Bacau, 1982. Publicatii editate: Univers, 1981; Fahrenheit 451, 1982 (pagina SF); Ultima Ora, 1995 (numar special SF); Sinteze, 1994 (pagina SF); Impartial, 1999 etc.

DICTIONAR SF
ed.NEMIRA

http://www.nemira.ro/dictionare/sf.asp?cau...=&categ=0&pg=10

PS: Ce de-a literaturaaaaaaaaaaaaaaaa!

Urmarea e bestiala. Da' v-o zic eu cu vorbele mele printre randuri.

Ovidiu,
Am omis sa mentionez faptul ca, intre timp, am inceput mai multe romane - dar nici unul nu are mai mult de 2-3 capiotole terminate. Probabil ca trebuie sa stea cineva cu batul langa mine ca sa le termin. Oricum, o sa pun aici, intr-una din zilele urmatoare, ceva dintr-unul din ele.
Cand despre cealalta intrebare pe care mi-ai pus-o intre timp - da, cred ca mi-ar place sa fiu imparatul unei lumi fictionale (pe masura ce imbatranesc, tendintele mele dictatoriale se itesc cu din ce in ce mai multa impertinenta), dar nu permanent, fiindca meseria asta de... mare sef zic eu ca e cam obositoare. Dar, cum intr-o lume fictionala totul e posibil, cred ca as putea sa fiu imparat... cu intermitente...
Si, nu in ultimul rand, imi cer scuze fiindca raspund cu intarziere. Nu mai am acces la Internet de la serviciu decat dupa terminarea programului, iar de acasa trebuie fie sa intru dupa miezul noptii, fie sa dau o gaura mai mare in bugetul familiei.

Te asteptam Veronicaaaaaaaaa!
Suntem aici! O sa rontaim romanuuuuuu'!
Esti un om minunat!

Ce s-a intamplat cu scoala? Ati intrat in vacanta?
In calitate de avid cititor de SF&F abia astept sa vad rasarind o noua generatie de scriitori romani.
Eventual unii care sa si merite a fi cititi. Ca daca scriu toti ca mine atunci nu ma mai obosesc.

Pa, Pa non-liniar

la Han, B. Iskander !

"Vacanta" sper si eu sa fie. Dar poate scriitorii SF s-au luat cu alte treburi si au uitat de noi.

Nuuuuuuuuuuuuuuuu!
Tigrii fictionali scriu in draci!
Uite o adresaaaaaaaaaaa unde ii gasiti pe Bogdan Gheroghiu si Marius Ungureanuuuuuuuuuuuu!
http://www.rewired.go.ro/

Gladiatorul
short short story SF de
Dan-Marius SABAU


Omul zăcea în praful arenei obosit şi plin de sânge. Rănile îl dureau iar aerul pe care se căznea cu atâta greutate să-l tragă în piept era de o fierbinţeală agonizată, abia îşi mai simţea membrele şi sabia scurtă pe care încă o mai ţinea în mână. Soarele îl orbea aşa că gladiatorul încercă să-şi mute privirea de la el, o siluetă întunecată apăru în imediata sa apropiere. Era adversarul şi prietenul său, Epaphor, care avea să-l omoare dacă nu îşi revenea în următoarele secunde – regulile erau clare în această privinţă.
Omul căzut la pământ încercă să se ridice fără prea mult succes. Rana pe care o avea la piciorul de sprijin era prea profundă iar gladiatorul rănit se prăbuşi din nou cu un geamăt adânc. Se folosi de noul impuls pentru a se rostogoli cât mai departe de cel care se apropia dar îşi scăpă arma în chiotele infernale ale mulţimii de oameni din arenă. Acum Marcus era sigur că şansele sale de a supravieţui erau mult mai mici decât înainte, aproape nule; încercă cu disperare să se ridice din nou în picioare şi de data aceasta reuşi cu mare greutate. Din partea mulţimii care îi înconjura pe cei doi luptători se auzi un nou val de strigăte de tot felul:
- Omoară-l, Epaphor! Acum ai prilejul!
- Mai ai o şansă Marcus!
- Ia-ţi arma, gladiator nenorocit! Ia-ţi arma şi omoară-l pe porcul ăla!
Capul îi vâjâia, iar Marcus înţelegea cu greutate sunetele care treceau peste zidul de piatră şi străbăteau porţiunea de praf şi pietre din arenă pentru a ajunge până la el. În afară de umbra întunecată care contrasta atât de mult cu soarele strălucitor al peninsulei italice şi zgomotele de fundal a mulţimii care-i înconjura gladiatorul nu era capabil să vadă decât propria armă căzută în apropiere. Umbra prietenului său era interpusă între el şi armă, trebuia să ajungă la ea pentru a se putea apăra. Şi mai ales pentru a-şi câştiga libertatea chiar dacă asta însemna moartea unuia dintre puţinii oameni pe care îi stima şi la care ţinea cu adevărat.
Pentru început încercă să-l ocolească pe Epaphor dar acesta se interpuse în continuare între el şi arma căzută, o strălucire palidă veni dinspre umbra cea întunecată: era scutul adversarului care, împreună cu cârligul pe care îl ţinea în mâna dreaptă, erau armele care îl făceau atât de periculos. Marcus încercă să-l fenteze pentru a-l face să se îndepărteze dar nu reuşi, Epaphor se ţinea bine pe poziţia lui. Lui Marcus nu-i mai rămase decât să rişte şi să încerce să treacă oricum de gladiatorul din faţa lui, se lăsă pe piciorul sănătos şi se prefăcu că vrea să sară în partea stâng dar în ultima fracţiune de secundă o luă în dreapta. Negrul căzu în cursă iar Marcus încercă să-l ocolească îndreptându-se şchiopătând pe o linie curbă spre sabia care strălucea în praf. Nu se dovedi suficient de rapid pentru că Epaphor îl ajunse din urmă şi îl lovi puternic cu scutul în spate iar Marcus se prăbuşi din nou alunecând câţiva metri prin praful fierbinte spre arma sa care încă rămânea prea departe. Epaphor lovi cu piciorul această armă făcând să se îndepărteze şi mai mult apoi reveni cu un salt lângă adversarul său apoi îl imobiliză punându-i piciorul pe piept.
În arenă urletele mulţimii ajunseră la cote noi, atenţia tuturor se mută de la cei doi gladiatori la împăratul din arena oficială care urma să hotărască soarta celui căzut. Degetul întors spre sol provocă un nou urlet ca de fiară înnebunită de sânge printre spectatori şi aduse pe faţa negrului o expresie de cruntă dezamăgire.
- Îmi pare rău, prietene, şopti.
- De ce? Trebuie să fii liber sau să mori, acestea sunt regulile acestui joc crud.
Privirea înceţoşată a lui Marcus nu-i permisese să vadă gestul împăratului, deşi ultimul urlet îi dăduse oarecare idee despre ceea ce se întâmpla încă nu înţelegea pe deplin gravitatea situaţiei în care ajunsese. Încercă să se întindă după o armă care nu mai era acolo dar fără succes.
Ultimul lucru pe care îl mai percepu a fost o durere surdă între coaste apoi totul explodă în faţa ochilor.

Anul 2209, Roma
Cu toate că mulţimea ocupa până la refuz arena urmărind lupta celor 4 roboţi din centrul oamenii continuau să mai sosească în încercarea aproape disperată de a face rost de un ultim bilet la primul spectacol al luptei până la moarte a unor roboţi gladiatori. Biletele acestei premiere mondiale se epuizaseră cu săptămâni în urmă iar Franco di Carlo, italianul care avusese iniţial ideea, se îmbogăţise aproape peste noapte. Acum acesta se bucura de spectacol în clădirea reconstruită special pentru ocazii ca acestea după ce aproape două mii de ani zăcuse în ruină privită cu admiraţie şi respect de milioane de vizitatori în ultimele sute de ani.
Cu toţii anii trecuţi de la ultima luptă ce avusese loc aici oamenii nu se schimbaseră prea mult, aclamaţiile şi uralele se făc*ră auzite peste toată arena şi zona înconjurătoare când unul dintre roboţi cu carcasa de culoare albastră a fost distrus de lansatorul de rachete al unuia dintre cei doi inamici galbeni. Robotul albastru rămas pe cele două picioare groase avu de-a face cu doi inamici dar se descurcă destul de bine atacului simultan a celor două maşinării ucigaşe printre rămăşiţele unei foste armate de roboţi acum distruse spre deliciul spectatorilor din arenă. Scuturile rezistară la impactul cu rachetele trimise de cei doi în galben dar robotul albastru se clătină ca urmare a acestor impacturi succesive.
Lanţul care ţâşni din robotul din dreapta îl luă prin surprindere pe robotul albastru iar când acesta se prăbuşi racheta pe care o trimisese spre primul robot devie spre cerul la fel de albastru fără a face nici un rău. În timp ce robotul prăbuşit se zbătea încercând să scape de sub tirul razelor laser care izvorau din corpurile roboţilor care acum se apropiau din ce în ce mai mult şuieratul pe care îl scoase semănă foarte mult cu urletul de agonie al unui om. Lanţul reuşise să distrugă scutul care-i protejase până în acest moment piciorul iar acum continua să se învârtă în jurul acestuia cu acelaşi efect ca un fierăstrău smulgând din circuitele şi tendoanele din metal pe care le întâlnea. Lichidul folosit de pompele hidraulice ce făceau membrul să se mişte începu să se scurgă peste tot, de-a lungul piciorului şi prin praful care continua să umple arena cu toate inovaţiile aduse în ultimul timp.
Lupta nu mai dură mult timp, fasciculele de energie scurtcircuitară sursa de energie a robotului albastru iar acesta rămase în cele din urmă nemişcat printre rămăşiţele multicolore ale celorlalţi roboţi. Luminiţele roşii ale camerelor de filmat care îi ţinea loc de ochi se stinseră, dar cu toate acestea Marcus putea să vadă în continuare cerul atât de albastru de deasupra. Nu ştia de ce, dar această culoare i se părea fascinantă. După întunericul în care fusese suspendat atâta timp – nici măcar el nu mai ştia cât – orice lucru nou îl fascina. Iar culoarea albastră a cerului era ceva nou.
Privirea i se limpezise dintr-o dată, nu avea nici o idee cum sau de ce. Auzea sunetele mulţimii din jurul lui chiar dacă acest lucru i se părea imposibil în aceste secunde, era absolut sigur că trecuse mult timp de la ultima sa bătălie. Şi mai era sigur că murise.
- Să fie acesta Lumea de Dincolo?
Nu ştia ce era această lume de după moarte, auzise prea multe păreri diferite, chiar opuse a religiilor gladiatorilor pe care-i cunoscuse odinioară, dar semăna foarte mult cu lumea lui. Poate că se întorsese înapoi în arenă iar lupta şi rănile erau doar un coşmar cumplit, îngrozitor. Încercă să se mişte, nu reuşi iar durerea care o resimţi din picior îl străbătu trezindu-l la realitatea îngrozitoare: nu fusese un vis.
- Ce naiba mi se întâmplă?
Nu îşi recunoscu vocea, de altfel nu recunoscu nici măcar sunetele pe care le scoase în încercările sale de a vorbi. Semăna cu un fel de scârţâit al unor roţi de căruţă dar mult mai strident. Cu toate acestea era vocea lui.
Imaginea care îi reveni în faţa ochilor când energia începu să curgă prin cablurile ataşate la pieptul robotului avariat de undeva dintr-un panou alăturat iar camerele de filmat începu să filmeze din nou îl îngrozi: nu recunoştea aproape nimic. Tavanul era unicul lucru care nu se schimbase faţă de ceea ce cunoştea el, dar nu înţelegea semnificaţii-le cablurilor şi a soarelui minuscul pe care-l vedea strălucind deasupra capului său. Dar ceea ce îl sperie cel mai mult a fost scheletul metalic care îl privea nemişcat şi cu o fixitate înfricoşătoare. Strigătele mulţimii dispăruseră iar o melodie pe care nu o recunoştea fluierată foarte fals se auzea de undeva în jurul lui. Întoarse capul şi văzu un om îmbrăcat neglijent cu un halat alb şi părul lung ţâşnindu-i din scalp ca o pădure prin care tocmai trecuse un taifun. Omul era tânăr, nu-i dădea mai mult de 20 de ani şi lucra cu un obiect pe care nu îl recunoştea apăsând pe nişte butoane ale acestuia în timp ce pe oglinda de lângă el apăreau nişte litere şi desene pe care tipul aproape nici nu le lua în seamă.
- Ai fost lovit destul de rău, fiule! spuse tânărul cu un ton superior când îi observă privirea. Dar fii liniştit, te vindec eu.
- Cine eşti?
- Ia te uită. De-abia te-ai trezit că şi ai devenit curios.
- Unde sunt? continuă robotul parcă ignorându-l.
- Acasă, băiete. Acasă.
Privirea lui Marcus căzu pentru prima oară pe faţa tânără şi extrem de îngăduitoare a celui de lângă el, nu se vedea nici cea mai mică urmă de cruzimea şi nepăsarea specifică unui negustor de sclavi.
- Ce mi s-a întâmplat? arătă el cu capul spre corpul avariat.
- Ai fost rănit în arenă iar un scurtcircuit cauzat de un puls static ţi-a distrus sursa de energie. Dar fii linişti, te vei repara în jumătate de oră.
Nu ştia cum, dar Marcus înţelegea toate astea. Poate că cel de lângă el era un vrăjitor puternic – auzise unele zvonuri despre acest gen de persoane – care reuşise să-l aducă din morţi şi să-l închidă în acest corp mecanic. Ridică capul în măsura în care mecanismul avariat i-o permise şi observă că circuitele şi carcasa se reparau de la sine, nu înţelegea pe deplin de ce.
- S-au schimbat atâtea! se scăpă.
Pentru prima oară omul deveni atent la reacţiile robotului de luptă, era clar acum că în ultima oră surveniseră schimbări importante în modul de gândire a acestuia. Sau mai corect spus, apăruse un mod de gândire. Tot ce se întâmplase în ziua respectivă îl făcu să ajungă la o singură concluzie:
- Ce eşti tu? Sau mai corect cine?
- Mă numesc Marcus. Am fost gladiator şi am murit aici, în arenă. În ce perioadă de timp ne aflăm?
- 2209.
- Atunci sunt mort de aproape 2300 de ani. 2298, ca să fiu mai corect.
Omul scoase un fluierat speriat.
- Vii din Roma antică?
- Afirmativ.
- Şi cum era oraşul pe vremea aceea?
În următoarea jumătate de oră mai sosiră cam o duzină de roboţi avariaţi grav sau distruşi, dar cei doi avură suficient timp pentru a-şi depăna pe scurt viaţa.
- Acum ce ai de gând să faci? îl întrebă tânărul spre finalul recuperării. Vei rămâne aici sau vei pleca?
- Să plec?
Marcus încă nu se gândise la acest lucru dar ideea păru să-l atragă.
- Unde?
- În oraş, în lume. Să încerci să te integrezi acestei epoci. Să vezi cum este libertatea.
- Maturizează-te, băiete, îi servi robotul acelaşi ton pe care tânărul îl folosise la început. Oricât de avansaţi aţi oamenii nu vor vedea niciodată un robot ca egalul lor, uită-te un pic în jur. Pe vremuri această arenă a fost folosită de oameni pentru a vedea sclavii omorându-se reciproc numai pentru distracţie, acum fac acelaşi lucru folosindu-se de roboţi în locul fiinţelor umane de odinioară.
Pentru prima oară tonul robotului arăta pasiunea pe care omul de dincolo de carcasa aproape impenetrabilă o trăia.
- Crede-mă, cu toate evoluţia tehnologică pe care aţi dovedit-o nu aţi evoluat prea mult din punct de vedere moral.
- Bine, bine, dădu înapoi tânărul. Nu este nevoie să te enervezi doar pentru asta. Ei bine, reveni el la subiectul original, ai de gând să pleci sau nu?
- Mă vei opri cumva sau nu?
- Cum să te opresc?! Sunt doar un amărât de ajutor de tehnician reparator iar tu eşti un robot de luptă. În plus sunt singur iar aici mai sunt doar roboţi avariaţi, arătă el în jur. Cum te mai simţi? Se pare că circuitele tale arată mai bine ca înainte.
- Sunt mai bine. Mai trebuie doar reparată şi încărcată celula de energie... încă 30 de secunde. Cum voi ieşi afară fără a fi identificat şi oprit la ieşire de oamenii de pază? întrebă după cele 30 de secunde trecură.
- Roboţii de pază, îl corectă tânărul. Cred că am eu soluţia pentru asta, se întinse după un dispozitiv de mărimea unei nuci. Camuflaj. Aparţine unui cyborg distrus în arenă acum câteva zile, încă nu s-au ostenit să coboare până aici să o ia.
- Cine, proprietarii?
Tânărul aprobă.

Câteva zeci de minute mai târziu un om înalt se strecura prin mulţimea de oameni care se revărsa din tribune spre oraşul mai tumultuos ca niciodată. Trecu de maşinăriile complet înarmate de la intrare a căror singur scop era să menţină ordinea şi, dacă ar fi putut respira, ar fi tras adânc în piept aerul proaspetei dobândite libertăţi. Ajuns la suficientă depărtare de arenă Marcus se întoarse spre clădirea aproape monstruoasă a acesteia şi o privi îndelung, Simţea că plecând de acolo lăsa în urmă o mare parte a trecutului său ca sclav dar că acea porţiune de trecut îi decisese deja viitorul: acum era un robot gladiator şi avea să lupte pentru şansa pe care nici unul dintre confraţii săi umani şi metalici nu au avut-o. Şansa pentru libertate şi dreptul de a trăi. Iar pentru asta trebuia să-i mulţumească unui om căruia nu-i ştia nici măcar numele dar pe care îl putea numi deja prietenul său.
Nu ştia cum ajunsese aici şi în acest timp, dar avea să afle. Trebuia să afle acest lucru pentru a şti cu exactitate pe cine se putea bizui şi pe cine nu, avea nevoie de toţi aliaţii pe care îi putea găsi. Dar până atunci, până când avea să-şi îndeplinească scopul şi soarta trebuia să se adăpostească de ochii necruţători ai autorităţii şi să afle tot ce se putea afla despre lumea care îl înconjura.
Se întoarse spre strada principală care se întindea începând de la arenă şi, ignorând taxiurile aeriene care zburau la câţiva metri deasupra capului său doar pentru a ateriza sau decola cu manevre sinucigaşe printre restul de maşini care circulau pe sol se îndepărtă liniştit lăsând cupola de sticlă a arenei undeva în depărtare. Se obişnuise deja cu mediul înconjurător. Îşi opri scutul numai la intrarea într-o străduţă laterală lăsând să se vadă carcasa metalică care străluci mat la lumina palidă a unui bec şi începu să caute un adăpost şi roboţii despre care cel ce-l ajutase îi povestise că ar exista prin aceste locuri. Nu ştiau încă, dar Conducătorul lor tocmai sosise.

În subsolul arenei acum aproape pustii un om intră în încăperea aproape imensă în a cărui colţ mai îndepărtat un om tânăr cu plete stătea aplecat asupra unui robot avariat pe care încerca să-l repare.
- Cum merge robotul cel nou? îl întrebă.
- Bine, îi răspunse acesta fără să se întoarcă spre el. L-am instruit ce să facă şi i-am dat drumul în junglă.
- Ştie?
- Ce? Că este un spectru energetic într-o lume care nu există? Că este un program într-un amărât de computer al unei civilizaţii extrem de avansate care a creat un univers întreg şi pe noi, oamenii, înăuntrul său numai pentru distracţie? Nu, dar va afla în c*rând.
- Când?
- Când vom fi suficient de puternici pentru a ce cere drepturile care ni se cuvin. Libertatea de a opri acest program sau de a-l controla cum credem de cuviinţă.
Omul se întoarse spre noul sosit iar acesta putu să vadă în locul lui o pasiune şi o doză de hotărâre care ar fi speriat un om normal prin intensitatea lor. Dar el nici măcar nu era un om, era doar o adunătură de 1 şi 0 ai unui program ce rula fără oprire şi pentru eternitate de o infinitate de eoni.

Va invit sa cititi eleganta revista PROSCRIS:
http://proscris.port5.com/Ps25-26/prodomo.htm

Ceea ce urmează vrea să fie un început de roman. Dacă o să-l... ronţăiţi, o să vă pedepsesc oferindu-vă şi altele, cu speranţa că asta o să mă ajute să mă hotărăsc pe care să-l duc la bun sfârşit.

Parcul Tinereţii nu e un banal dom climatizat; e un tărâm al pajiştilor, crângurilor, izvoarelor şi havuzurilor, o mostră de rai adăpostită sub o imensă cupolă semisferică, creată de cel mai puternic generator de câmp izolant din oraş. E refugiul în care, de obicei, Alex se simte liniştit şi in siguranţă, fiindcă vagabonzii, cerşetorii şi hoţii, ca şi ţâncii plângăcioşi şi bătrânii decrepiţi nu au nici cea mai mică şansă de a pătrunde înăuntru.
Numai că, din nefericire, Parcul Tinereţii poate fi închiriat. Închiriat pentru petreceri. Şi, când e obosit, Alex detestă mai mult ca oricând muzica de petrecere; în sinea lui, o defineşte drept o aberaţie agresivă, ce se împlântă în creieri, odată cu toate poftele pe care le stârneşte: pofta de dans, pofta de drog, pofta de femeie... De fapt, când e obosit, Alex detestă petrecerile; preferă să fie singur cu pofta lui de somn!
„E anormal, mai ales la vârsta ta!”
Aşa sună concluzia psihiatrului la care îşi permite luxul să se ducă o dată pe lună. Alex are impresia că îl aude chiar în clipa asta, perorând, ca întotdeauna, grav şi fonfăit: „Prea mult somn, izolare excesivă... Înţeleg că buzunarul nu te lasă să vii aici atât de des cum ar trebui, dar nu înţeleg de ce nu te străduieşti să te tratezi singur! E simplu, e gratis, e plăcut! Trebuie doar să-ţi faci câţi mai mulţi prieteni – nu prieteni la cataramă, prieteni de chef – şi să nu refuzi niciodată când unul dintre ei te invită la o petrecere!”
Să nu refuzi niciodată! Aida-de! Nici toate ale doctorului, nici toate ale popii! Aşa că Alex obişnuieşte să refuze cu sufletul împăcat, dar nu întotdeauna; doar în cinci cazuri din şase!
Numai că de data asta n-a putut refuza. Cum s-o refuze pe Imelda? Pe unica lui soră?! A venit în parc printre primii, împreună cu Paul, singurul lui prieten la cataramă. Fiindcă e convins că ar fi frânt inima Imeldei dacă ar fi lipsit tocmai acum, când ea îşi sărbătoreşte a douăzeci şi doua aniversare, mai ales că e pentru prima dată când ea însăşi plăteşte petrecerea, din bursa de merit pe care a câştigat-o de c*rând. Din indecent de generoasa bursă de merit a studenţilor la Îmbinologie!
„Mda, asta da bursă!... Şi totuşi... Decât bogat şi îmbinolog, mai bine lipsă!”, cugetă Alex, nici el nu mai ştie pentru a câta oară. Pentru că nu-i plac îmbinologii. „De fapt, cui îi plac îmbinologii? Cui îi plac ciudaţii? Şi Imelda devine din ce în ce mai ciudată...” Pentru că li se impune să fie ciudaţi, să nu se împrietenească unul cu altul, să se folosească doar unul de altul... Din toată gloata din parc, Imelda e singura îmbinoloagă... Nu şi-a invitat colegii de la Institut, ar fi fost sancţionată dacă ar fi făcut-o. Şi-a chemat doar foşti colegi de liceu, prietenii din copilărie, rudele – toţi având libertatea de a-şi aduce prietenii şi prietenii prietenilor, cu condiţia ca niciunul dintre ei să nu fie îmbinolog, fiindcă nici n-ar fi putut pătrunde, paznicii parcului, care i-au legitimat pe toţi, nu i-ar fi permis-o....
„Îmbinologii sunt o şleahtă bizară, cu reguli şi mai bizare... O şleahtă afundată în mister, în care Imelda, din păcate, se simte bine...”
Simţindu-se din ce în ce mai prost dispus, Alex oftează. Oftează de două ori, cu năduf,
- Tu oftezi? bombăne Paul, punând paharul uriaş, pe care l-a golit pe îndelete şi în tăcere, pe una din tăvile telecomandate ce plutesc printre artificii. Tu, care eşti doar fratele Imeldei?! Eu trebuie să oftez! Eu îi sunt, ăăă..., mă rog, i-am fost, doi ani, ibovnic. I﷓bov﷓nic! De la ea am învăţat cuvântul ăsta. Cuvântul ăsta care îi plăcea fiindcă, zice ea, atunci era în faza romantică, pe care, zice ea, tocmai a depăşit-o cu succes! Acum, zice ea, nu mai putem fi decât parteneri ocazionali, adică nu mai facem dragoste, zice ea, facem sex, din când în când... Fără sentimentalisme şi fără obligaţii, zice ea... Adică, zice ea, fără atavisme! Şi tu zici că ai venit aici ca să nu-i frângi inima, ca să nu-i însângerezi sufletul... Gogomanule! Ascultă﷓mă pe mine, Imelda a fost tratată ca orice viitor îmbinolog: i s-au montat creier electronic şi inimă mecanică, după care i s-a transferat sufletul într-un gândac pe care l-a strivit ea însăşi, cu cea mai firească detaşare...
Sugrumându-şi un al treilea oftat, Alex încearcă să-i adreseze lui Paul un zâmbet înţelegător, dar nu reuşeşte decât să-şi schimonosească faţa, deja pocită de nesomn, într﷓o grimasă care-i trădează agasarea. Cum altfel, când aerul e îmbâcsit de miresme ba de tavernă ieftină, ba de restaurant de lux, amalgamate cu izul de borhot al aburilor beţiei unei gloate zbânţuite şi zgomotoase? Cum altfel, când hologramele tuturor artificiilor din lume năboiesc în juru-i, învârtejindu-se în ritmul muzicii demente care, lovindu-se de cupola invizibilă, zămisleşte reverberaţii acute, parcă anume spre a-l chinui, ferfeniţindu-i timpanele? Cum altfel, când mârâiala înveninată a lui Paul se detaşează din fundalul de coşmar ca un ghimpe ce zgârie adânc fiecare circumvoluţiune a creierului lui torturat?
- Gogoman eşti tu! se pomeneşte rostind, în locul vorbelor consolatoare care i﷓au pierit brusc de pe limbă. Ce cauţi aici, dacă Imelda a stricat sublima voastră relaţie romantică? De ce ai acceptat invitaţia unei femei fără suflet? Ca să-mi sufli mie-n ceafă şi ca să-mi răzuieşti auzul cu refrenul „zice ea”, pe care tocmai ai învăţat să-l hârâi din două﷓n două cuvinte?
- Nu te enerva, omule! râde Paul, bătându-l prieteneşte pe umăr. Doar ştii că am venit pentru vin! Numai la chefurile îmbinologilor, fie ei şi numai studenţi, găseşti această licoare a zeilor care e vinul lui Manase! Cică e vin din altă lume! Fiindcă îmbinologii – ascultă-mă pe mine, mulţi au început să creadă asta! – îmbină nici mai mult nici mai puţin decât... lumile paralele! Plus trecutul, prezentul şi viitorul! Cu alte cuvinte, dobitocii compactează universul, amorsează o implozie! O să crăpăm cu toţii, şi noi şi ei, cu deosebirea că, în clipa morţii, ei vor căpăta confirmarea teoriilor în umbra cărora şi-au trăit viaţa!
- Nu ştiu de unde îşi aduce Manase vinul, şi, ca orice om normal, nu ştiu nici ce îmbină îmbinologii. Nu ştiu nici măcar dacă îmbină ceva! Dar ştiu – şi Alex oftează din rărunchi – că tu eşti beat criţă. Eşti beat cum n-ai fost niciodată. Altfel n-ai debita astfel de inepţii, n-ai răspândi, în gura mare, cele mai idioate zvonuri pe care le-am auzit vreodată! Asta-mi lipsea acum, un beţiv pe cap... Pe capul ăsta care, oricum, o să-mi plesnească..., mai mormăie, pentru sine, întrebându-se cum ar putea da bir cu fugiţii în mod elegant, fără să-şi supere sora şi fără să-l care după el pe Paul.
Iar Paul nici măcar nu-l ascultă. Fiindcă tocmai a zărit-o pe Imelda, care, aureolată de falsele artificii, se îndreaptă spre ei, făcând cu abilitate slalom printre dansatori şi trăgând de mână o femeiuşcă durdulie, cu zâmbet tâmp şi priviri absente.
- La mulţi ani! La mulţi ani! zbiară Paul. Bei ceva cu mine? Aşa, ca de ziua ta, ... partenero! Fiindcă acum e o... ocazie... deosebită, nu-i aşa?
- Nu beau nimic, îl repede Imelda. Nu cu tine, care ţi-ai făcut deja plinul şi urli ca un mârlan gelos.
- Ce spui?! se strâmbă Paul.
Imelda surâde şi îşi îndulceşte vocea.
- Spun, adică... te rog să-mi faci un serviciu. Ţine-i companie prietenei mele – şi ea şi-a făcut plinul! – cât schimb eu câteva vorbe cu Alex.
- Sigur..., sigur... Sigur că da, ce nu fac eu pentru tine!... Fac orice pentru femeia care a zdrobit gândacul ce-i purta sufletul...
- Poftim?
- Nimic..., vorbe de beţiv... Cum ziceai că o cheamă?
- Hope. Hope, ei sunt Paul şi Alex, adaugă Imelda, scuturând braţul celeilalte, care începe să chicotească, brusc amuzată de ceea ce se pare că numai ea poate vedea, privind prin trupul lui Paul.
- Ce se întâmplă, Alex? întreabă Imelda, trăgându-şi fratele deoparte. Nu-mi place cum arăţi în seara asta...
- Sunt doar obosit. N-am dormit două nopţi, fiindcă eu şi Paul ne-am predat, astăzi dimineaţă, proiectul de absolvire. Virusul translator – ultima generaţie, cel infailibil. Ni l-am şi inoculat, acum două luni, ca să dovedim că nu are absolut nici un efect secundar. Ce mai, o chestie deşteaptă. Singurul meu regret e că nu o să aflu niciodată de ce a comandat aşa ceva Institutul vostru...
- Ei, ce faci? râde Imelda. Încerci să mă tragi de limbă? Te-ai molipsit de la Paul? Doar nu vrei să-mi sfârşesc cariera înainte de a mi-o începe!
Cariera ei! Alex îşi aminteşte că a început să vorbească despre ea, cu mândrie, încă din clasa întâi, de când a fost selectată de reprezentaţii Institutului de Îmbinologie, care se înfiinţase, fără vâlvă, cu vreo şapte ani înainte.
- Eşti obosit, continuă ea, după o pauză în care a înghiţit în sec, de două ori, cu greutate. Du-te acasă, e mai bine pentru tine. Şi ia-o şi pe Hope, fiindcă... e mai bine pentru mine.
„Ia te uită!” se miră Alex. „Cu ce umblă soră-mea! N-aş fi crezut...”
- S-o iau la mine acasă?! Nu, zău că nu-mi place... E prea grasă... Şi nu pricep cu ce te-ar ajuta asta pe tine!
Imelda râde iar, încurcată.
- O, nu! La ce te-ai gândit! Vreau doar să o iei de aici, înţelegi? De fapt, e o... androidă pe care o folosim, pentru nişte experimente... Bineînţeles, ea nu ştie nici ce e, nici ce rol are. Crede că e fiica lui David Mayall, că e şi ea studentă, colegă cu mine...
- Stai puţin! David Mayall, magnatul? Bancherul?
- Da, el e unul din finanţatorii Institutului. Vai de mine, n-ar fi trebuit să-ţi spun nici asta! ... Dar, fiindcă mă ajuţi, fiindcă eşti fratele meu, fiindcă am încredere în tine...
„Să fie un coşmar?” se întreabă Alex. Oboseală, aglomeraţie, hărmălaie, artificii, muzică dementă, Paul beat, Imelda gata să-l încâlcească într-o plasă de minciuni, şi încă într-una prost împletită...
Îi prinde mâinile – nu-i place când ea gesticulează frenetic – , apoi îi pune un deget pe buze.
- Stai. Taci. Ce caută Hope aici? Cum a trecut de gorilele de elită de la intrare, dacă, nu numai oficial, dar şi în proprii ei ochi, e studentă la Îmbinologie?
Imelda îl priveşte ca pe un biet retardat, parcă întrebându-se cum l-ar putea face să înţeleagă.
- Alex! Încearcă să raţionezi, fă un efort ca să treci peste oboseală! Hope, nu numai oficial, dar şi în proprii ei ochi, e şi fiica lui David Mayall – iar el e şi unul din finanţatorii corpului „gorilelor de elită”! Ce e atât de greu de înţeles?
- Hm! pufneşte Alex. Asta o fi cum spui tu, dar chestia cu androida... Ştim cu toţii că am intrat în a doua jumătate a mileniului III fără să reuşim fabricarea androidului perfect, care să nu poată fi deosebit de o fiinţă umană!
Imelda se strâmbă, exasperată.
- Alex, ce e cu tine? Nici virusul translator infailibil nu exista până azi, când lucrarea voastră de absolvire l-a adus în mijlocul nostru! Şi nimeni n-a mediatizat – şi n-o să mediatizeze – această realizare... Vino-ţi în fire! Adună-ţi minţile, uită suspiciunile, lasă întrebările! Şi ajută-mă. Te rog! N-am avut încotro, înţelegi? Hope trebuie să creadă că e într-adevăr fiica lui Mayall, aşa că sunt obligată să-i fac toate poftele. A vrut să vină aici şi... e aici! A vrut să bea, a băut! Şi, o vezi, e beată, face şi spune ce n-ar trebui, iar eu sunt sărbătorita, nu pot să plec ca să o duc acasă! Hai, te rog, te rog! N-o mai putem lăsa mult nici cu Paul, deşi el e tot beat, n-o să-şi mai amintească nimic din ce-i îndrugă ea acum – dar toţi beţivii sunt imprevizibili, nu vreau să scap situaţia de sub control!
Alex şovăie. Doar câteva clipe! De atât e nevoie pentru ca pofta lui de somn să-şi impună punctul de vedere. Orice s-ar ascunde sub povestea Imeldei, e vorba de ocazia pe care o aştepta. Pleacă acasă, fără să-şi supere sora - şi fără să-l care după el pe Paul! În fine, o s-o care pe Hope, dar ea nu e prietena lui, e doar un... obiect care trebuie predat destinatarului!
- Bine, bine, m-ai convins... Explică-mi unde trebuie dusă.
- Vă urcaţi în maşina ei. V-o aduce oricare din paznicii de la intrare. Pe urmă îi dai lui Hope să bea asta, ca să adoarmă, setezi computerul de bord pe destinaţia „TATA”, iar tu cobori la prima oprire. Trebuie să prindeţi măcar un semafor pe „NU TRECE”, sau, în cel mai rău caz, cobori cât aşteptaţi deschiderea porţii automate de la reşedinţa lui Mayall. Asta înseamnă cinci secunde, dar ştiu că tu eşti iute când e groasă!
Alex o priveşte ca un câine bătut. Va să zică, coşmarul continuă!
- Imelda! Cum adică, „e groasă”?
Ea se strâmbă din nou.
- E doar o expresie neinspirată. Haide, nu rişti nimic, oricât de obosit ai fi. Nici măcar camera de luat vederi a maşinii nu funcţionează. A deconectat-o chiar ea. Copiii de bani gata, chiar dacă nu sunt autentici, nu stau pe gânduri când e vorba de câte o escapadă!
Alex şovăie din nou. Care e varianta cea mai nefavorabilă? Cel puţin încă cinci ore la o petrecere zgomotoasă, sau extragerea propriului corp, contra cronometru, dintr-un automobil lăsat la discreţia unui computer?
- E groasă doar pentru mine! Dacă nu mă ajuţi tu! continuă Imelda, şi vocea ei imploră, şi ea stă în postura cerşetorului, cu mâna întinsă, numai că nu vrea să primească nimic, vrea doar să-i dea lui şipul cu somnifer pentru Hope.
Alex îl ia, după ce respiră adânc. La urma urmelor, e sora lui mai mică, ciudata lui soră, singura lui soră, care a făcut, ei, o boroboaţă, a încălcat oarece reguli, şi dacă el n-o ajută... Ce mai, trebuie s-o ajute!
- Se rezolvă, îi promite, dacă o convingi să vină cu mine.
Imelda răsuflă uşurată.
- E ca şi convinsă. Tocmai am observat că beţia o transformă într-o... creatură extrem de maleabilă!
Se întorc amândoi către Hope, care îşi ţine paharul ridicat la înălţimea ochilor, părând din cale afară de preocupată să studieze transparenţa vinului de la Manase. Proţăpit în faţa ei, Paul face gesturi largi şi perorează, stâlcind cuvintele:
- ... zici că o să fii în ’ândul zeilor? Da’ n-o să te-nţelegi cu ei, d’ăguţă, fă’ă vi’usul nost’u, fă’ă t’anslato’! Noi, eu şi Alex, p’icepem tot ce se spune! C’ede-mă, pisica ’ectorului a afi’mat azi că sunt simpatic şi de t’eabă!
- Of! se vaietă Alex. E mai beat decât credeam! Doar când e în ultimul hal numai poate pronunţa r-urile!
În loc de răspuns, Imelda ridică din umeri, apoi îşi înfige mâna în braţul lui Hope.
- Nu ţi-a spus nimeni că te compromiţi dacă stai de vorbă cu beţivii? Hai, lasă paharul, întoarce-i spatele lui Paul şi du-te cu Alex. Alex e fratele meu, nu e beat, şi te invită la o plimbare!
Docilă, Hope dă drumul paharului, care se varsă peste pantofii lui Paul înainte de a sparge, transformându-se în zeci de aşchii fine, răspândite pe aleea de marmură ca tot atâtea oglinzi minuscule ce se întrec în a reflecta jocul dement al artificiilor. Apoi, mâna ei moale, parcă dezarticulată, se lasă condusă de a Imeldei pentru a se opri intr-a lui Alex.
- Ei! protestează Paul. Cu mine cum ’ămâne?
Imelda îl priveşte în ochi, surâzând.
- Cu tine? Cu tine rămân eu, ca să dansăm împreună!
După care îi şopteşte lui Alex:
- Pentru binele tău, al meu şi al ei, străduieşte-te din răsputeri să uiţi tot ce-ţi va spune! Îi vorbeşte gura fără ea!... Şi, apropo, povestea cu pisica rectorului e... adevărată?
Alex râde, bucuros că-i poate servi una din propriile ei replici.
- Ei, ce faci? Încerci să mă tragi de limbă? Mai bine urează-mi succes. Şi somn uşor!
Iar succesul chiar pare să fie la-ndemână. Hope îl urmează supusă şi tăcută, zâmbind absentă, pierdută în propriu-i vis fericit, două gorile de elită se grăbesc să-l servească când solicită maşina domnişoarei, invitaţia lui de a bea din şipul cu somnifer e acceptată cât ai clipi, maşina demarează prompt şi Hope, lăsându-şi capul pe umărul lui, murmură înainte de a adormi:
- Locul meu e printre zei şi eu am să fiu ca ei...
„Androizii beţi fac versuri”, îşi spune Alex, descotorosindu-se de povara capului lui Hope. Apoi priveşte şipul, din care ea nu a băut decât jumătate. „De ce? De unde a ştiut cât să bea? De ce n-a refuzat să bea? E condiţionată? De ce nu? Doar e o androidă, e cobaiul îmbinologilor...
Şi zeii? Cine sunt zeii? Poate ideea că nu e om zace undeva, adânc îngropată în subconştientul ei anorganic... Ba nu, poate nu e suficient de adânc îngropată, poate beţia o scoate la iveală, şi atunci se visează în rândul oamenilor, căci ei sunt zeii care au creat﷓o... Ba nu, ba nu, ce spunea Paul – probabil că faţă de el a scăpat mai multe - , spunea că ea are nevoie de virusul nostru ca să se-nţeleagă cu zeii ăia...
Ba nu, Paul era beat, voia doar să se laude cu realizările lui, voia s-o dea gata, arunca vrăjeli, ca aia cu pisica... Mie de ce nu mi-a vorbit pisica? Pentru că eu nu am văzut nici o pisică de când m-am autoinfestat cu virusul nostru! În afară de rector, nu cunosc pe nimeni care poată achita taxa pentru deţinerea animalelor de casă. Poate Imelda, acum, din bursa ei de merit... Dar, până una-alta, am să mă duc la grădina zoologică. N-o să mă sărăcească taxa de intrare, aşa că, mâine...”
Alex tresare, sesizând că maşina tocmai a demarat, şi înjură cu năduf! S-a pierdut în gânduri şi a scăpat prima oprire la semafor! Ba poate nici n-a fost prima!
Nervos, o împinge pe Hope, al cărei cap tocmai a recăzut pe umărul lui. „O pacoste! Măcar dac-ar fi frumoasă!” Se întoarce cu spatele spre ea concentrându-şi atenţia asupra defilării marcajelor luminoase de pe marginea şoselei, din care viteza automobilului zămisleşte un şarpe de foc, născut din şi pierit în întuneric.
„Unde suntem?” se întreabă, cuprins brusc de panică, simţindu-se pierdut într﷓un coşmar care-l bântuie adesea – cel în care rătăceşte printr-un megalopolis străin şi întunecat, iar trecătorii ostili îi râd în nas în loc să îi arate drumul către casă.
„Sunt doar obosit”, îşi spune, strângându-şi pumnii şi buzele şi respirând rar, sacadat, cu speranţa că asta o să-l liniştească. De ce nu s-ar linişti? „Doar sunt treaz şi sunt în oraşul meu, şi o să recunosc locurile imediat ce o să cobor din maşina asta blestemată!”

Imi place. Nu ma pot pronunta in ce priveste scriitura, dar dialogurile imi plac f. mult. Au prospetime.
Imbinologia imi place ideea asta. Dar virusul translator? asta imi scapa. Ce vrea sa fie?

Ma bucur ca exista cineva caruia ii place.
Virusul translator = un virus care sa il ajute pe cel infestat sa inteleaga orice mesaj coerent, indiferent de limba in care se vorbeste; ma mai gandesc daca e cazul sa zic ca ajuta si la intelegerea "graiului" animalelor.

Serialul Farscape (la noi a fost tradus Captiv in viitor, cam aiurea) folosea ideea virusilor translatori si mi s-a parut excelenta. Iar "lipirea" lor de creierul uman e chiar mai credibila decat adaptarea la toate rasele universului. Eu am folosit un dispozitiv translator implantat in creier si care chiar descifreaza vorbirea animalelor, fiindca animalele "mele" chiar au ceva de spus, fiind cetateni cu drepturi depline. Dar destul despre tentativa mea de roman, care merge din abandon in abandon. Sper ca al tau sa aiba mai mult succes!

Intr-adevar, ideea cu virusul am preluat-o din serialul cu pricina. M-am gandit ca nu-i nici o nenorocire, fiindca nu in jurul acestei idei se va invarti actiunea romanului meu - pesupunand ca il voi termina...

Toti cei care doresc sa participe insurgent la constructia unui nou nod de comunicare pe probleme de imagine, strategii, marketing politic, artele imaginarului sunt invitati in:

Forta Imaginii:
http://groups.yahoo.com/group/forta_imaginii/

Va invit intr-un e-group de science fiction liber, fara prejudecati in care putem discuta in toate directiile despre Science Fiction fara sa tinem seama de Mituri Desuete!
Va astept in:

http://groups.yahoo.com/group/Science_Fiction_Fandom/

Ovidiu Bufnila
owner

Grupul de mai sus a fost radiat pentru ca am schimbat strategia!

Iata noua provocare:
"Lansez o provocare tuturor tinerilor din Hanul Ancutei care scriu science fiction, horror, cyberpunk, fantasy, si asa mai departe de a construi HA Science Fiction GRUP, un puternic grup literar SF afiliat la Hanul Ancutei, grup care sa dezvolte fie o maniera proprie de abordare a SF-ului..........."
continuare in:
http://www.hanuancutei.com/forum/index.php?act=ST&f=6&t=3298



Ovidiu Bufnila

LUMI VIRTUALE
Literatura fantastica si sf, Nr. 1, aprilie - mai 2004

Lansare la Bucuresti:

Observatorul Astronomic "Amiral Vasile Urseanu"
Bd. Lascar Catargiu nr. 21 etajul 1
vineri 23 aprilie 2004, ora 19.00

Participa:
Ona Frantz, Michael Haulic? (redactori)
Mihai Chirilov, Sebastian A. Corn, Eduard Pandele, Florin Pîtea, Liviu Radu (colaboratori)

COMPRESOR
short story SF de
Ovidiu BUFNILĂ

Ieşind din Templul Albastru, Kansokan îşi desfăcu aripile de sticlă şi se avântă către înaltul cerului. Trase în piept aerul tare al înălţimilor şi privi plin de curiozitate către Oraşul Plăsmuirilor pe care fluizii din Nord îl comprimaseră ascunzându-l într-un nor de dimineaţă.
- Trebuie să plăteşti, şuieră dinozaurianul Terminor alunecând între două bifurcaţii fluide, scuturându-se de spumă, vălurind timpurile. Trebuie să plăteşti ca să poţi intra acolo, iubitule Kankosan!
- Saiko! răcni Kankosan rânjind. N-am chef să intru acolo! N-am chef, mă mulţumesc să navighez prin forumuri.
- Nimic nu se compară cu Oraşul Plăsmuirilor! E cel mai tare drog, e adevăratul Compresor! E poarta către vitezele virtuale! Bandolibina, curveta aia din Insulele Drogaţilor, mi-a spus că a încercat nişte senzaţii bestiale! E mult mai ca lumea decât pe forumuri! Câţi poţi anihila pe forumuri? Zece, o sută, o mie? Odată intrat în Oraşul Plăsmuirilor poţi dezactiva cel puţin un milion de navigatori într-o fracţiune de secundă! Senzaţia e bestială, te desfunzi, te transformi într-o supernovă, te cuantifici, pluteşti asemenea unei mari meduze virtuale prin aproape întreg universul plin de universuri. Şmecheria e că poţi fi tu însuţi în cele din urmă principiul compresor! Îmţelegi, tipule?
Kankosan scoase limba-i argintie şi, coborînd lin între ape, îşi setă instrucţiunile care-i plăceau cel mai mult din toate cele zece mii cu care fusese înzestrat la naştere. Se transformă într-o bicicletă.
Vreme de vreun ceas nu trecu nimeni pe lângă el dar în cele din urmă, venind dinspre port, se vizualiză o făptură apetisantă. Kankosan îi scană rapid matricea informaţională. îi citi istoriile alternative şi, pentru o clipă, se gândi să o ucidă folosind un foc de artificii pe care îl furase în timpul carnavalului de la Rio.
Agamela Maga Ama apucă ghidonul plină de hotărâre. Cântări bicicleta dintr-o privire şi, şuierând mulţumită, se aruncă în şaua argintie.
Konkason vibră de plăcere. Renunţă la gândul ucigaş. Se lăsă comprimat de pitulicea pufoasă şi zemoasă care răspândea un parfum îmbătător şi care în mod sigur nu cunoscuse vreodată voluptatea pătrunderii unui virus informaţional din clasa falusoidelor purpurii pe care le produceau departe de lumina zile fluizii din Nord.
Agamela Maga Ama începu să pedaleze de nebună lăsându-şi pitulicea nebună să guste din fluidele lui Konkason. Ţipă de plăcere azvârlindu-şi cele o mie de silicoane în înaltul norilor pufoşi ca nişte pernuţe.
Cerul căzu oblic începând să se scurgă îm Oraşul Plăsmuirilor cu o viteză ameţitoare. Sunetele lumii, strivite, se preschimbară în nişte sclipiri de oţel înfundându-se în pliurile comprimate din ce în ce mai dureros de câmpurile magnetice. Dar Konkason nu luă seama la ce se întâmpla în jurul lui. Se bucura fără teamă de pitulicea aia nebună pe care Agamela Maga Ama părea s-o strivească pe şaua argintie a bicicletei fără să-i pese nici ei de tot ceea ce se întâmpla în jurul ei.
Dinozaurianul Terminor, îmbătându-se straşnic în buza toamnei, într-o bodegă din setările aurii ale mândrei cetăţi Walhadala, cetatea unde cruciaţii se străduiseră să-l găsească pe Mântuitor în urmă cu două mii de ani, îi povesti unei principese din Bălţile Sângerii că bietul Konkason fusese supus unei comprimări atât de puternice încât matricea lui informaţiobnală a colapsat transformându-se în cele din urmă într-un frumos foc de artificii care a luminat intrarea Agamelei în Oraşul Plăsmuirilor.
Unii briganzi din inima sudicelor au pus laba pe dinozaurian şi, la ceas de noapte electrică, l-au jupuit de viu. Nimeni nu ştie dacă povestea asta cu principiul compresor ar fi adevărată.
Uneori vorbim despre astfel de lucruri dar supraveghetorii alveolelor ne mână cu bicele înapoi în propriile noastre lumi mici în care nimeni n-a auzit de universul plin de universuri şi nici de fluide şi nici de pitulici zemoase.
Poate că sunt numai plăsmuirile cu care, noi, sclavii marilor ecrane virtuale din Reţea, ne mângâiem între un spam sau altul.

Am scris si eu la viata mea cateva povestiri SF, scurte. Eu sunt facut pentru romane, nu pentru "schite", dar fratele meu... WHOA! Scrie niste schite...! Mie imi plac la nebunie, SF pur.
Ceea ce as vrea sa stiu eu e cum as putea sa il ajut, el e mai mic cu 3 ani decat mine. Adica poate sa ii gasesc o editura unde ar putea sa isi tipareasca "schitele", sau nu stiu... Are peste 20 probabil chiar peste 30. E foarte posibil sa vina si el pe Han si sa vorbeasca el pentru el. Dar oricum as vrea sa stiu.

Pana la o editura, un prim pas ar fi o revista. Prin tara mai apar cateva - Lumi Virtuale (www.lumivirtuale.ro), Fictiuni (a lui Horia Ursu) - Ed. Omnibooks si se preconizeaza revitalizarea Anticipatiei...
Pana atunci eu iti recomand sa dea o raita si pe http://www.AtelierKULT.com unde isi poate pune la bataie povestirile, sa vada cat de bine sunt primite de alti autori si de cititori...
Spor

PS. Nu vorbesc ca sa ma aflu' in treaba, m-a chinuit si ma chinuie si pe mine domeniul

Acest topic a fost editat de Ares: 4 May 2004, 08:38 PM

Salut.
Adu-l aici pe tigrul-fratele tau.
Daca are sange in el si e bengos, Bufnila il ia cu el in cruciada.
Daca nu, vezi ca am lansat aici o provocare tinerilor care vor sa devina scriitori SF si care vor sa organizeze la Han un puternic grup SF eliberat de kakaturile trecutului.

Ovidiu Bufnila

Va multumesc din suflet pentru atentie... Sunteti prietenosi... nu sunt obisnuit cu asa ceva
Da, are si fratele meu cont si am sa il trimit cat de curand pe aici, eventual cu o schitza, sau macar sa va zica Hello...
Interesant... chiar sunt mirat.
O zi buna tuturor.

Hei, suntem niste tigri!
Mare atentie!
Iar eu sunt si o kakacioasa de Meduza Fictionala!
Eu fac razboaie nu cenaclu literar SF. Eu fac razboaie SF!
Cei slabi de ingeri sau domnisoarele literare sa nu vina la Bufnila ca se OFILESC!

Big Bang Boo
story de
Ovidiu Bufnila


Masa lui Jelly Fish era incarcata cu o multime de bunatati marine care, toate, se intreceau sa-si sumeteasca nebuna de Pax 6 in fel si chip.
Pax 6, gagiilor, e gena vazului si toata tevatura despre care va vorbesc are o oarecare tangenta cu teleologia.
Poanta e ca Jelly Fish era privit de intreaga sa masa de bucate. Gongorzolla de la Arsenalul Lunar i-a atras atentia asupra acestui lucru. Pentru Jelly Fish care fusese serios incercat in Razboaiele de Imagine de la sfârsitul Mileniului, toata povestea capata dintr-odata greutatea unui miracol. Defazându-se in pliurile temporale ale evenimentului-prânz, Jelly Fish incerca sa-si modifice imaginea valurind-o.
Gongorzolla s-a plâns câtiva ani mai incolo unui vânator de balene de sticla din Kamceaikan ca incercarea lui Jelly Fish i-a produs o serie de neajunsuri, simultaneitatile sale având serios de suferit.
Prânzul la care bunatatile marine l-au privit pe Jelly Fish ca o totalitate respectabila, ca o singura fiinta, a devenit celebru in toate galaxille valurite ale universului plin de universuri. Multi colectionari s-au inghesuit la târgurile verii de pe asteroidul Mandha sa cumpere momentul digital pe care niste maestrii ai licitatiilor l-au numit sugestiv Marele Prânz al Intregii Privirii .
Niste filozofi din arhipelagurile Purpurii si-au manifestat serioase indoieli incercând sa demonstreze ca fiintele sincrone, nascute sub presiunea câmpurilor magnetice aidoma unor structuri vii exemplare, sunt doar inventia unor rataciti.
- Nu voi incerca sa demosntrez contrariul, i-a scris Jelly Fish unei femei necunoscute care se virtualiza din când in când in siajul sau. Pur si simplu nu am chef, nu am deloc chef. Când vei primi acest mesaj, eu ma voi fi valurit inspre momentele digitale nordice iar tu probabil ca-ti vei fi schimbat epiderma. Mi-ar placea sa facem un pic de sex in maniera traditionala fara sa ne fugarim prin momente digitale pacalitoare si pline de vârtejuri virtuale. In sfârsit, pur si simplu imi pregateam un prânz pe cinste când m-am simtit privit. Nu era, as vrea sa stii, o privire obisnuita, ci un intreg concert Pax 6! Ma intreb cum au reusit toate genele Pax ale bunatatilor marine sa se sincronizeze pentru a ma focaliza si mai ales as vrea sa stiu de ce au facut-o. Intentia nu mai trebuie demonstrata.
- Crezi ca e in mod clar o intentie? intreba femeia virtuala luând diverse forme pentru a-l amuza pe Jelly Fish. Poate ca regimul tau de navigatie iti joaca feste. Poate ca o furtuna magnetica ti-a bulversat momentul digital. Sau poate ca proximitatea mea a facut ca totul sa devina haotic in existenta ta. Ar fi interesant ca, valurindu-ne unul intr-altul, sa descoperim mai multe scenarii. Poate ca acest faimos prânz la care l-ai invitat pe preotul Gongorzolla nici n-a avut loc in realitate si poate ca e doar in imaginarul cuiva, a unui tridimensional, de exemplu. De ce l-ai invitat pe Gongorzolla? Ce ai sperat?
Jelly Fish nu se astepta la o asemenea indrazneala. De obicei, femeile virtuale care se unduiau fantomatic in siajul sau erau discrete in privinta existentei sale valuritoare. Dialogurile cu ele se invârtea in jurul sexului si atât.
- As vrea sa-ti dau un nume, sopti Jelly Fish incercând sa stabilizeze momentul digital si construind pe loc o realitate adiacenta. O faleza. O terasa. Un ocean. Un chelner. O masa in doi. Sampanie.
- Elsatra e numele meu, spuse femeia virtuala acceptând sa ia o forma oarecare dintr-un pliu pe care Jellz Fish il localizase deja in periferiile sale magnetice. Elsatra!
- Elsatra, incepu Jelly Fish cuprins de emotie, l-am invitat pe Gongorzolla pentru ca aveam de gând sa-i pun câteva intrebari despre Dumnezeu.
- Ah, facu Elsatra lasându-si buclele aurii sa se reverse printre picioarele mesei. Ce pasionant, Dumnezeu! O sa-ti spun un mic secret, am inventat un Dumnezeu pentru barbatii din constelatiile primare. Oh, nu, nu protesta! striga Elsatra ridicând cupa de sampanie. Recunosc, m-am jucat intr-un mod periculos. Am fost curioasa insa sa vad pâna unde pot impinge lucrurile. Am inteles astfel ca din motive stranii, credinta se valureste si ca in anumite bifurcatii, valurile de credinta vin unele peste altele nascând o multime de mituri dar si confuzii de sens.
- Elsatra, sunt lucruri diferite si...
O orechestra de dixieland isi facu aparitia dintr-un moment anterior acestui fictional si, pus pe sotii, umplu intreaga faleza de ritmuri indracite. Dirijorul isi smulse pe rând cele sapte masti, se transforma din girafa in pian electric, apoi lua infatisari hazlii pentru ca lumea sa se destinda. Jelly Fish incerca sa modifice momentul digital dar nu reusi pentru ca orchestra de dixieland parea sa fie o constructie virtuala autonoma generata de prezenta unor atractori pe care el inca nu-i identificase. Hei, hei, striga el usor enervat, tocmai vorbeam despre Dumnezeu, va rog sa luati o pauza. Numai ca trombonistul il lua peste picior si slobozi o nota grava in bataie de joc, mititelule, suntem intr-o zona neutra, nu ne pasa de prânzul tau fabulos, nu ne pasa de femeia ta digitala si nici de povestile tale siropoase despre Dumnezeu!
Jelly Fish se lasa pagubas. In fond, preotul Gongorzolla se pierduse in imensitatea oceanului digital fiind luat de un SMS trimis la intâmplare de un smecher de haecker din Orasul Sticlelor si Vibratiilor.
- Chiar asa!? striga dirijorul protapindu-se in fata mesei ale carei unghiuri se inmuiasera deja sub presiunea câmpurilor magnetice. Iti citesc gândurile, Jelly Fish, te scanez periferie cu periferie! Sa stii ca si noi ne-am intâlnit cu acest Gongorzolla! Stii ce ne-a cerut sa-i cântam?
- Ce? Ce? striga Elsatra batând vesela din palme si facând sa sara scântei in toate partile. Vreau sa stiu! Vreau sa stiu!
- Nu te grabi, cucoana! Nu e de joaca! Gongorzolla ne-a cerut sa-i cântam Big Bang Boo! Intelegeti?
- Si?
- Pai nu stiti?
- Ce sa stim?! striga Jelly Fish blestemându-se ca nu se inrolase in Serviciile Speciale pe vremea când inca mai cautau multiplicanti aidoma lui si ca toata viata se ocupase de studiul sistemelor disipative intr-un amarât de institut de cercetari specializat in domeniilor imagologiilor.
- Big Bang Boo e o parola. O melodie-parola care schimba codurile universului plin de universuri. Incepe cam asa.....
Jelly Fish nu avut timp sa reactioneze. Elsatra se topi prin vazduh. Periferiile lui se volatilizara. Cerul se crapa. Jelly Fish incerca sa-si incheie existenta intr-o cheie anecdotica dar trombonistul il scaose din functiune cu un Si bemol.
- Hei, sefu', pe asta l-am ras. Am stabilizat câmpurile magnetice. Nu mai avem fluctuatii. Si acum ce facem?
Dumnezeu se intoarse spre trombonist si-l dezactiva la randul sau. Apoi se strecura in corporalitatea unei gene Pax 6 si incepu sa priveasca plin de curiozitate, de pe o masa incarcata cu fructe exotice si aflata nu departe de loja arbitrilor, cursa de cai din Nottigham.

Va astept in Magia Imaginii:
http://finance.groups.yahoo.com/group/Magia_Imaginii/

Prieteni,
Va invit sa citi noi povestiri in:
http://groups.yahoo.com/group/Stiinta_si_F...Ovidiu_Bufnila/

si romanul Campuri Magnetice in:
http://groups.yahoo.com/group/Campuri_Magn...Ovidiu_Bufnila/

Va astept sa ziceti una, altaaaaa!
Cu toata prietenia mea meduzaloidala!

Ovidiu Bufnila

Aceste doue e-groupuri au fost inchise.
Puteti insa sa va inscrieti in:
http://finance.groups.yahoo.com/group/Atelierul_de_Imagine/

Fani ai SF-ului romanesc si mondial, cititori, scriitori, poeti, dramaturgi, ingineri si filozofi, studenti la litere sau la astrofizica, editori, redactori sefi, realizatori TV, realizatori radio, jurnalisti, critici literari, graficieni, animatori si impatimiti, sustinatori sau adversari inversunati ai SF-ului romanesc, va invit sa participati in masura dorintei, placerii, timpului si tehnologiei la acest e-group PUBLIC care se va dezvolta rapid in cadenta noilor provocari ale Mileniului Trei. Va astept sa contribuiti cu informatii, atitudini, opinii, stiri, locatii, ganduri, prezentari, sugestii, idei novatoare si asa mai departe.
http://groups.yahoo.com/group/Ro_Science_Fiction/
E-groupul este public. Participarea este libera. Plecarea este libera. Ramanerea si participarea sustinuta sunt dorite cu dragoste.
Acest e-group NU ESTE concurentul nici unui alt e-group de o asmenea maniera.

Va astept.
Bafta in tot ceea ce faceti nemaipomenit pentru SF-ul romanesc. Sunteti rugati sa instiintati si alti navigatori ineteresati.
Va multumesc.
Acest e-group nu este manifestarea nici unei gasti, generatii, personalitati si asa mai departe. Discutiile sunt libere. Va invit sa contribuiti cu informatii utile despre tot ceea ce va pasioneaza in legatura cu literatura SF.

Ovidiu Bufnila
owner
http://groups.yahoo.com/group/Ro_Science_Fiction/