...niciodata sa nu uiti de inima ta....

milimetru, tu cel mic intr-o masura, eu, secunda, cea mica dintr-un timp...

nimeni nu mi-a zis pana acum ca s-ar face toamna pentru mine, desi stiau ca eu, eu ma nasc mereu in septembrie....
ciudat, cum un strain iti poate darui ceea ce prietenii nici macar nu s-ar fi gandit, cu atat mai mult, iubitii....

strainii ... sunt poate cei mai dragi oameni ai universului.

multumesc, milimetrule...multumesc.

In Vama Veche este scris : Pasarea a inventat zborul , omul colivia .

Ei, şi eu mulţumesc secunda, eşti drăguţă Fire sensibilă, săraca fire...

Da, nimic nu merge fără secunde şi milimetri. Dacă n-ai o secundă de atenţie pt celălalt sau un milimetru de speranţă tot degeaba!...

de ce ne este teama sa ne descoperim... ? sa ne descoperim celuilalt...
si pana la urma, de ce, de ce sa te ascunzi? daca cel pe care il iubesti nu poate sa suporte adevarul ce tu il ai, il porti, ti-l faci cruce si i te rastignesti, atunci mai merita oare sa il iubesti?
de ce atata frica tocmai fata de cel iubit, ca va pleca, ca nu va intelege... de ce sa mintim tocmai fata de aceasta persoana?
trebuie sa vina moartea ca sa nu ne mai fie rusine sa cerem iertare, sa ne rostim durerile...? abia atunci cand stim ca vom pleca, ca noi suntem cei care plecam, abia atunci sa avem curajul de a impartasi cu iubirea goliciunea sufleteasca?

atatea reguli, atatea limite, atatea linii.... judecati zilnic sub auspiciile unor legi omenesti... si noi judecam...
of... de ce nu am curajul sa vorbesc doar pentru mine? e mai usor sa aduc intreaga lume in ideea mea? nu...nu e mai usor, e doar tragic.

tremur... si nu imi este totusi frig. iar moartea nici atat nu imi vine.

asa incat va spun maine despre eu.
iar daca zambiti, atunci stiti ca maine nu exista.

Acest topic a fost editat de secunda: 3 Sep 2004, 05:37 PM

Mîine nici nu există. Există doar azi-ul continuu. Pentru că mai avem curajul sau ... tupeul să zîmbim. Şi impertinenţa de a ne refuza, cîteodată, lacrima...

Of, iubirea...!

Astazi e o zi interzisa.
E trista, e cenusie, nu stiu... nu exista...
Boon. Asta e cea mai mare tampenie pe care am zis-o.
Azi e cea mai frumoasa zi a mea.
asta voi spune si maine...
apropo...mai da ce abstracti sunteti...

Manusile ne apara de frig.
Dar de manusi cine ne apara ???

ce lumina in jur si ce pustietate in noi...

Sunt in concordanta cu universul. Senin. El si eu. Facem parte din acelasi intreg, infinit. Infinit finit sau nedefinit???

Iar ma gandesc la altii, nu la mine. Iar mi-e mila, iar stiu ca sufera pentru ca plec. De ce nu pot sa ignor asta, de ce ma gandesc? De ceeeee?

sunt singura...

inima de aiurea, mai bate putin... si apoi te du unde ti-o fi mai bine...

imi scriu mie azi... zambesc ironic, oare am scris vreodata pentru altcineva? oare nu sunt si scrisorile cele mai intime o nevoie a eu-lui personal de a vorbi, de a se elibera de stramtoarea gandurilor?

cantecul spune bine, cel ce naste necajeste, al de moare, putrezeste, lume, lume, soro lume...
dar cat necaz mai pot duce? cat de multa durere mai pot suporta? sa pomenesc ingerii... oare ei imi vor raspunde?

poate ca pana la urma nu e chiar atat de tragic sa mori.

calling all angels calling all angels
walk me through this one
don't leave me alone
calling all angels calling all angels
we're tryin' we're hopin'
we're hurtin' we're lovin'
we're cryin' we're callin'
cause we're not sure how this goes

(Jane Siberry)

oare unde se duc dorurile cand se duc?
hai sa imi spuna cineva ca ajung intr-un loc minunat, undeva unde le este bine, unde e senin si cantec!
spune-ti-mi si voi crede... dar spuneti-mi voi, caci inima nu ma crede de ii spun eu...

inima isi tine dorul imbratisat... si plange de ploaie sau de ninsoare... si cantecul ei e duios, e mereu tanguitor si imbracat in jale...

de ce nu si-a luat si dorul de el cand a plecat? stia ca exista... de ce mi l-a lasat ca pe o singura amintire si apoi a plecat in neant?

as omori acest dor daca imi spuneti ca va ajunge in loc de rai... nu vreau sa il mai chinui in iadul sufletului meu... sa fie liber... fara lanturile lacrimilor mele....

unde se duc dorurile cand se duc... ? in tara ...dorurilor...?

Tantas cosas perdí
Muchos sueños olvidé
Tanto me arrepenti
Por no aprender a querer
Dispuesta a partir
Sola me quedé Y después sin pensar
Se que me escape...
Luego en soledad muchos sitios caminé
Era así la verdad tan vacía y tan cruel
Me anime a volar y volé, volé
Y ahora quiero encontrar todo aquello que soñé
Vengo del mar, vengo de lejos
Vengo para cambiar
Una pena de amor por un beso
Vengo a buscar el sol
Me trae el viento
Cambio desilusión por un sentimiento


-natalia oreiro, vengo del mar-

vin rosu... pentru mine. nu am sa mai cer imbratisarea...sarutarea...dorinta. doar vin rosu si atat.
in drumul meu nu mai e loc altfel. nu mai se poate altfel. nu...
vin rosu... si incalc toate regulile firescului meu...

da, vin rosu cu pas lent si ingreunat de zapezi...dar vin, vin rosu... oare ma astepti ?

Plutesc pe-o aripa de vis in enigmaticul meu zbor spre tine si ma infasor in toata linistea ta, fur un cuvant al tacerilor tale albastre, si picur spre tine cu fiecare strop de ploaie mangaierea mea... apoi ma ridic pe-o pana de vant lasand sa ploua peste mine cu toata tacerea ta.
Nu ma striga!... invata sa ma saruti in absenta si in somn, eu am invatat sa te visez in toata absenta ta.

Purtata pe o aripa desprinsa din tacere... privesc cum vantul indoaie pomii din gradina si ma intreb: "oare ne gandim la acelasi lucru?"