Cu totii avem un destin, dar nu toti avem in ideal clar. Unii trec prin viata actionand instinctiv, fara a viza o tinta anume, ( in afara de aceea de a se hrani, a se imbraca, a se simti bine astazi), fara a lua in calcul foarte mult perspectiva zilei de maine. Pentru altii scopul apare destul de devreme in viata si-si focalizeaza toata vointa si speranta doar intr-acolo, nimic altceva in jur nefiind la fel de important .
Pentru fiecare om in parte, pentru fiecare caracter, abordarea scopului si ducerea lui spre implinire, strategia pare a fi diferita. Si totusi care ar fi formula generala, valabila pentru orice tip de caracter, de care ar trebui sa se tina seama, atunci cand trebuie facut un plan de atac in cucerirea acelui scop? Cum sa faci ca acea idee (care in mintea ta pare a fi plauzibila si realizabila) sa ramana mereu in fruntea oricaror alte prioritati, si nu abandonata la primul colt, pentru a te agata de un alt scop, ce va fi abandonat la randul lui la un alt colt…si tot asa, si tot asa… Ce poate intretine arderea acelei idei concepute initial, pentru ca proiectul, odata inceput, sa nu ramana abandonat in „incaperea ideilor lipsite de importanta”?

Acest topic a fost editat de OMU'BUN: 30 Sep 2003, 07:56 PM

Probabil subiectul tinde sa devina un fel de jurnal, sau de monolog cu mine insumi. E foarte ciudata viata, fiindca are atatea elemente ascunse de care esti obligat sa tii cont. Cine te obliga? Teama. O teama aproape cronica fata de un viitor incert.
Ne nastem sub un semn, iar de la un moment dat, cand incepem sa ne dam seama ca ceea ce ne inconjoara, sunt in deplina comuniune cu propriile noastre decizii, si ca deciziile noastre pot modifica vietile altor oameni in bine, ne cuprinde bucuria pe de o parte ca viata noastra este mai importanta de cat am vrea noi sa credem, dar si durerea fiindca - ocupandu-ne de scopurile "salvarii" altora, propria noastra viata nu va straluci niciodata pentru noi insine, decat prin ochii celor ce vor veni dupa noi, dar care la randul lor ar putea sa nu constientizeze niciodata de ce viata lor va avea mai mult soare fata de a altora.
Aparent fara legatura, voi continua sa fac conexiuni onirice, urmand ca firul logic sa fie inteles ulterior.
La exact 7 ani de la moartea mamei, am avut un vis. Tata (acum in varsta de 83 de ani) se apucase sa varuiasca incaperea in care locuia. Era si mama in vis, dar cel care se ocupa cu varuitul era tata. Nu se grabea. Din cand in cand, mama mai retusa pe ici-pe colo cate ceva. La un moment dat mai ramasese cam 10-15 % din incapere. Nu stiu daca pentru fiecare pensula insemna o saptamana, sau o luna... dar in orice caz "sfarsitul" era aproape. Discutia cu mama era calma, fara obiectii, iar eu eram doar privitor. Mama urma sa se desparta de tata, iar eu in vis nu stiam ca ea este moarta. Totusi nu-mi puneam intrebarea nici de ce-l paraseste, nici unde se va duce. Stiam doar ca era o hotarare ce nu putea fi contramandata.
De undeva, din subconstient, razbatea un gand ca va pleca impreuna cu "trimisii lui Dumnezeu", iar asta o luam deja ca pe o certitudine , fara sa mai pot pune la indoiala acel gand si fara sa mi se para deloc ciudat. Aveam insa un gust amar si am inceput sa plang. Imi spuneam, cum de il paraseste pe tata, dupa cat de mult s-a chinuit cu ea, pana s-a vindecat de cancer. (Pentru ca in vis imi inchipuiam ca este vindecata din moment ce era vie si nu lasa impresia de vreo suferinta!)
"Alaiul" a venit, iar ea a plecat fara sa priveasca in urma! Tata nu parea contrariat. Doar eu plangeam infundat si fara lacrimi, cum de altfel m-am si trezit!... In acelasi vis mai fusese la un moment dat o batrana care parea suparata si blanda in acelasi timp. Eu nu o cunosteam dar ea ma stia pe mine si am inteles ca era una dintre bunicile pe care nu le-am prins in viata. Batrana era singura intr-o camaruta mica si foarte ponosita si spunea ceva despre un blestem mai vechi... N-am inteles daca blestemul ii apartinea ei sau altcuiva, dar era clar ca el EXISTA ! Mama a murit de cancer. Sora ei mai mica tot de cancer. Sora ei mai mare, mistuita intr-un incendiu. Fata surorii mai mici, a murit inainte sa implineasca 30 de ani. Sora cea mare n-a avut copii. Familia noastra? Sora mai mare, ramane surdo-muta la varsta de 4 ani. Urmatorul copil, tot o fata, am inteles de o frumusete ingereasca, a murit tot la patru ani. Fratii mei, au facut doar fete, care au la randul lor niste destine nu tocmai lipsite de nenorociri. Doar eu am doi baieti ! Pe cel mic, putin a lipsit sa nu-l pierd la...4 ani. De ce m-a ales Dumnezeu pe mine pentru "spalarea" unor pacate vechi? Nu e prima oara cand am asemenea revelatii... Anterior visasem ceva cu trimitere si mai directa catre predestinarea mea. Atunci am reusit sa salvez un suflet (probabil pe sora mea moarta la 4 ani, dupa cum arata in vis.) Doar ca , acolo "jos" spunea ea ca mai era si un baietel, de a carui existenta eu nu stiam nimic, iar acum era deja prea tarziu ca sa-l mai pot salva si pe el , fiindca un lup extrem de violent, ataca din partea stanga. Atunci mi s-a spus pentru prima oara ca exista un blestem pe linie feminina in familia noastra, desi cine mi-a spus-o, nu stia nimic din toate nenorocirile la care fusese supuse femeile din familiile noastre de-a lungul vietii . Cel putin mama cred c-a avut cel mai zbuciumat destin posibil, nu doar fiindca a avut de trait cate cel putin o drama pentru fiecare dintre copii (am fost 7 si-am ramas 6) dar a avut accidente de pe urma carora nu prea intelegea nimeni cum de scapase cu viata: (calcata de carul incarcat cu lemne, cazuta din podul grajdiului, lovita in frunte de copitele calului si inca multe altele asemenea...
Cat oare mai avem de asteptat, si ce-am putea face pentru a putea inlatura definitiv povara unor vorbe spuse cu patima, dar probabil si in urma unor motive foarte bine intemeiate? Din familia noasta, sunt singurul care priveste viata prin prisma spirituala, iar asta poate si datorita faptului ca mi s-au intamplat mult prea multe , dupa varsta de 21 de ani. De ce imi apar mie atat de multe vise, care ma pun pe ganduri, ma inspaimanta dar ma si obliga? Ce pot face eu oare? Sun si eu un om cu multe , foarte multe slabiciuni pe constiinta!... Nu numai ca nu merit , dar nici nu ma vad in stare sa lupt impotriva unui rau gata facut. Si totusi, daca n-o fac eu, n-o va face nimeni! Iar copii mei si copii copiilor mei vor avea de suferit! Incotro ma indrept, oare? Spuneam undeva ca daca ducem o viata lipsita de foarte mari probleme, ar trebui sa multumim si parintilor nostri, ca pacatele lor nu ne inpovareaza destinele... Si totusi sunt altele mult mai grele decat pacatele; sunt blestemele! Nu e deloc o gluma. Mi-ar place sa fie, dar nu este, din pacate...
Dar... cu idealul cel de toate zilele cum ramane? Le putem desavarsi pe amandoua in aceiasi masura, fara sa clacam? Avem taria sa spunem nu oricaror tentatii care ne pot aduce noua satisfactii materiale, dar pot leza alte suflete intr-o forma sau alta? Focalizandu-ne pe un scop material, il vom scapa din vedere pe cel pentru care am fost trimisi aici...
Daca incercam sa ne orientam numai catre menirea noastra, riscam sa devenim "ciudatenii" pentru toti cei din jurul nostru, ba chiar si pentru proprii nostri copii... Iar echilibrul se mentine extrem de greu...
Cati dintre cei din jur au , su au avut experiente asemanatoare si cum au iesit la lumina? Cati dintre cei din jurul nostru vor avea curajul sa-si impartaseasca zbuciumul unor ganduri nerostite vreodata???
Uneori veselia unora pare atat de spontana, incat ni se pare ca nici o grija din lume nu-i poate atinge... Dar in spatele scenei, in culisele circului, bietul claun plange in singuratatea unor ganduri curate si neintelese de nimeni... Unii rad de nebunia lui... E doar un claun... Cui ii pasa de sufletul lui? Scopul lui in viata ar fi doar acela de a-i face pe altii sa rada!...

Mie una mi-e clar ca stii foarte bine incotro te indrepti. Stii ce cauti si faci tot posibilul sa gasesti. Poate esti ultima veriga in lant, poate nu. Poate esti doar deschizatorul unui drum pentru altcineva in familia ta. Sunt lucruri care nu ai cum sa le stii decat dupa ce se vor fi aratat. Ca prezicerile lui Nostradamus.

Destin si ideal... Probabil ca am un destin, si un ideal. Dar nu stiu care sunt nici una nici alta. Uneori "vad", "inteleg" franturi, dar inca ghicesc. Nu-mi e clar deloc. Bajbai. Idealul pentru mine de mult nu mai e ceva material. Nu-mi e teama de maine, nici de viitor - incertitudinea nu face altceva decat sa ma tina atenta la ce se intampla in jurul meu. Sunt doar un invelis pentru ceva. Traiesc cu impresia ca trebuie sa inteleg ceva, si ca de-asta sunt pe lume. Mi s-au oferit multe scenarii, si nu am recunoscut nici unul. Mai caut.

Si daca sunt un claun pentru unii, sunt multumita ca i-am facut sa rada. Chiar daca rad de mine si nu cu mine. (Fiecare avem universul nostru...) Dar nu cred ca asta ar fi scopul meu in viata.

Moto-ul meu:
Fixeaza-ti scopul.Apoi uita-l.Concentraza-ti toata atentia la drumul pe care-l faci spre atingerea lui.

Oare despre subconstient unde-am putea vorbi, daca nu aici ? De fapt ma refer la acea voce din interior, pe care unii o numesc "Ingerul pazitor"... Oare toata lumea este constienta de "sfatul" dat intr-o fractiune de secunda, de acel (sau acea) -sa-i zicem entitate?
M-am intrebat de multe ori de ce se intampla toate, asa cum se intampla? Cineva imi spunea mai zilele trecute ca as fi...poet ! Poate doar prin prisma unor imprejurari amuzante de cele mai multe ori, sau in orice caz, stimulate de un motiv subiectiv: iubire, ura, pasiune , placerea cuiva (sau "serviciu" oferit cuiva), etc, etc... Iar asta pentru ca e de-ajuns doar sa-mi propun sa dezvolt o idee in versuri, ca incep sa "ma joc" in rime, fara a depune un efort deosebit. De unde vin toate astea? Cine mi le dicteaza? Ma intreb, ce-o fi in... capul Ingerului asta, pazitor, (uneori numai inger nu-mi vine sa-l numesc, fiindca debitez niste prostii, ca-mi sta mintea-n loc )... De ce nu are si alte forme de inspiratie, de sclipiri, de sfaturi instantanee? Nu zic, am simtit de foarte multe ori ajutorul real al acelei intuitii, ba pot spune ca am fost salvat din situatii grave, aproape gata facute! Si ma intrebam "Ce s-ar fi intamplat daca nu "ascultam"? Alteori apare o noua tentatie... Parsiva, poate ... Ezit mult inainte de a decide ce sa fac. "Sfatul" ingerului e clar: "N-o face, nu fi ...berbec!" Dar tentatia e asa de dulceeeee!!! Si , fleosc, "ma introduc" intr-o situatie, din care am dupa aia o mie de motive sa regret ca am intrat!... Si bineinteles ca iar il aud spunandu-mi: "Eu ti-am spus sa nu fii berbec!... Acum fa-te miel si lasa-te tuns !!!"
Am ajuns pana intr-acolo sa-mi lipesc o eticheta pe monitor, in care am scris cu majuscule "Fii destept si asculta-l !" Ei, nu ca m-am tampit, nu-i asa? Pai hai sa va zic, ca poate v-am facut curiosi. Un amic, incercase din rasputeri sa intre in gratiile unei fete , dar orice incercare a lui parea ca esuase... Culmea, ea parea abordabila. De altfel fata arata foarte bine, doar ca e cam saraca cu duhul, dupa parerea mea... Intr-o zi, imi fac de lucru si-i trimit un mic poem, care abia au incaput in 6 SMS-uri consecutive... Fata s-a speriat rau, parandu-i-se ca mesajele veneau din lumea de...dincolo !... Cert este ca eu am trimis-o cu viteza luminii in bratele neobositului curtezan, (ceea ce nu mi-a parut rau nici o clipa) dar m-am simtit foarte stingher de privirea lui de dupa aceea !... Ei, vreau sa spun ca atunci, inainte sa dau OK, la mesaje, nu va pot descrie cu ce disperare striga "ala", N-o face, ba, tembelule, c-o sa-ti para rau ! Pot sa spun eu ca nu mi-a parut rau ? De ea, sincer nu prea imi păsa! Dar de el, da! Acum s-a cam dat uitarii acest eveniment, dar atunci numai cat nu-mi spunea: "Bravo, amice, eu ma plang tie, iar tu vrei s-o ... !"
Uneori acest "Inger pazitor" ma copleseste cu descoperirea unor secrete, pentru care unii ar da enorm de mult sa le afle, iar altii la fel de mult sa le tina ascunse. Nu-mi propun sa aflu si nici nu stiu ce caut eu intr-un anumit loc la un moment dat! Mai mult, cu cat cineva incearca sa ma minta, cu atat adevarul imi apare in fata fara nici cel mai mic efort, iar individul ramane mut si nu intelege cum a fost posibil asa ceva!!!
Oare cat de mult ma ajuta toate astea pe mine ca om in societate? De ce nu se gaseste Domnia Sa "Ingerul" sa-mi spuna: "Ia, du-te, ma, si ia un bilet la loto cu numerele tra-la-la-la-la-la-la !" Iar de-a doua zi, sa-mi trag basca-n ele deziluzii, sa vin si sa fac un chef cu toata sleatca de la Hanul Ancutei, apoi sa ma-apuc si eu sa fac ce-mi place, nu numai ce ma obliga constrangerile!?!
Are cineva idee cum poate fi mituit un Inger pazitor??? Ofer recompensa! Pe bune!!!

SI eu am un fel de motto, care ma ghideaza in orice moment..chiar si in ratacirile mele sau mirarile mele.
Nu stiu cine a zis (nu mai stiu) asa ca parafrazez: lupta, lupta, nu te lasa..caci Dumnezeu iti va rasplati cautarea/lupta
creand pentru tine taramul visat.

Iata-ma, un suflet ratacit aici....Om'Bun, nu stiu cum se mituieste un inger pazitor, altfel n-as mai fi fost un suflet ratacit...Am citit "coltisorul lipsit de orice stres"si am intrat fara sa bat la usa.....
Cum poti fi multumit cu tine insuti daca stii clar ca ceva nu merge, ca ceva nu este in regula cu tine? Ma refeream la mine....ma simt ca un om care si-a pierdut busola....si iar imi dau lacrimile.....
Azi am intrat in biserica si m-am rugat...de cate ori ma rog, imi dau lacrimile....dar culmea, simt ca lacrimile spun mai mult decat zece rugaciuni la un loc...am simtit ca cineva, acolo sus sau oriunde, imi intelege lacrimile fara cuvinte.....m-am gandit ca poate ca de undeva din ceruri, ma ocroteste bunicul meu pe care l-am pierdut cand aveam 7 ani si pe care l-am iubit foarte mult, dar de asta mi-am dat seama abia acum......Mi-amintesc durerea de om mare pe care am simtit-o in piept in timp ce plangeam langa bunicul meu.....
Prin natura educatiei, sunt un om cu multe tare...Le resimt si ma dor....Evit sa traiesc intens si stiu ca asta ma pierde...Nu ma simt un om implinit spiritual si asta ma doare mai mult poate decat faptul ca n-am casuta mea...desi si asta doare tare....Simt ca sunt pe punctul de a iubi asa cum n-am mai facut-o niciodata, se apropie un prag in viata mea si-mi tremura inima de frica, un examen important....Of, Om'Bun, stiu ca toate astea imi vin din lipsa de incredere pe care o am in mine....
cat despre castigul la Loto, stii bancul?
Un om s-a rugat toata viata la Dumnezeu sa castige la Loto, si in tinerete, si cand a devenit parinte si cand a devenit bunic pana intr-o zi cand a auzit un glas din cer care i-a spus :" Dar joaca odata!!!"
Hm, poate nu-i chiar asa bun bancul..Incercam sa mai descretesc niste frunti....
Ce-am citit la tine de blesteme, m-a infiorat...familia ta atat de incercata.....nu ca n-as mai fi auzit de blesteme...La bunicul meu, de care am amintit, tin minte ca veneau oamenii sa le dea binecuvantarea si sa-i apere prin rugaciuni( bunicul meu a fost preot).Tin minte ca atunci, in acele momente nu trebuia sa fac galagie si nu mai puteam intra in biroul lui.....Se lasa liniste in casa...Si-mi aduc aminte de acea casa ca de o imagine tare draga mie.Si acum dupa 28 de ani, o pot desena, ii stiu fiecare camera, casa bunicilor mei.....cata pace plutea acolo sau cel putin asa pastrez amintirea din vremea copilariei...
Om'Bun(imi place sa-ti repet numele care este in sine o mica terapie) astept sa mai citesc despre tine....

Eviti sa traiesti intens?? De ce? Eu tocmai asta incerc sa fac!! Pun suflet in absolut orice, traiesc totul la maxim..Ma rog, cat se poate, cat imi permite situatia in care ma aflu...Incerc sa nu ma mai gandesc la viitor si pur si simplu incerc sa traiesc clipa!! E foarte bine asa si destul de convenabil...Asta ma face oare o persoana comoda? Totusi mie mi-e bine asa...Chiar daca dupa anumite clipe superbe traite la maxim , mi se mai rupe sufletul si plang, totusi prefer sa le am , la intensitatea maxima, pt ca nu se stie niciodata daca aia e ultima clipa de fericire sublima sau nu...
Destin? Uneori nici nu stiu daca sa cred in el sau nu...De multe ori e convenabil sa cred ca "asa a fost sa fie", pt ca daca incep sa ma gandesc la "daca as fi facut asa..." ma apuca durerile de cap si ma enervez pe lipsa mea de spontaneitate...Poate ca am un destin, dar habar nu am care e...
Ideal? Ei bine asta si-l face fiecare, asta nu cred ca mai e "dat de Sus" cum s-ar zice...Idealul meu in viata in momentul de fata tine de cariera...Ciudat, cum pana acum tot ce-mi doream era linistea si dragostea unui camin...Brusc nu mai conteaza pt mine iubirea...Oare din cauza ca am vazut ca o pot avea? Sau din cauza greutatilor ce au survenit in lipsa unei cariere? Nu stiu exact de ce, dar , pt prima data in viata mea, iubirea nu mai e pe primul plan...Si parca mi-e bine si asa...
Ma gandesc ca, daca cineva mi-ar cauta si citi toate mesajele de pe han de la inceput pana acum, ar observa cat de mult m-am schimbat in cele 9 luni de viata...Hmm...9 luni...Oare si asta sa fie un semn? Oare am renascut??

Ma corectez! Nu evit sa traiesc intens, imi este frica de-adreptul!!!! Si am destule ocazii...pe care viata, de data asta generoasa, mi le ofera...
Ideal? Mi-ar place sa ma simt un om implinit sufleteste, sa ma simt in siguranta si sa transmit si celorlalti acest lucru...sa-mi privesc copilul si sa ma aplaud pentru cum l-am crescut, sa stiu ca cel pe care-l iubesc este fericit, ca toti ai mei sunt bine, ca lumea nu mai duce razboaie fara motiv si nici altfel.....
Destin...hm, nu prea m-am gandit...dar cred totusi ca, pe langa ceea ce pare de neschimbat, omul este cel care isi poate influienta intr-o masura ce depinde de el, cursul vietii....De aia mi-e ciuda pe mine....

Oriunde te afli la un moment dat in viata, esti acolo in urma alegerilor facute de tine in trecut. De ce sa-ti para rau? Sunt alegerile tale, bune-rele. Daca reflectezi in ziua de azi asupra lor si nu iti plac rezultatele, nu ai decat sa vrei sa inveti din ele si de azi sau maine, sau cand iti propui, sa iei altfel de decizii.

Zicea o vorba inteleapta "sa nu-ti para rau de ce ai facut, ci de ce nu ai facut". Cea mai mare problema este amorteala. Momentele cand vrem sa facem ceva si nu luam nici o actiune, asteptam sa pice din ceruri - ceea ce nu se va intampla. Si-apoi suntem tristi si neimpliniti si neintelesi... Victime ale propriei noastre inactiuni.

Uh, babe si ce facem cand aceasta amorteala e impusa de situatie, de circumstante? Cand stii ce ai de facut, ai face, dar chiar nu poti, chiar nu depinde de tine, chiar esti legata de maini si de picioare?

Intotdeauna exista o rezolvare. Cateodata dureaza mai mult, adevarat, dar nu e imposibil. Teama de esec te tine in loc, si nu ca esti legata de maini si de picioare.

Banuiesc ca te gandesti la situatia ta de acum, ca nu te poti muta la Bucuresti imediat. Dar eu cred ca daca vrei cu adevarat, poti sa o faci. Ai sa reusesti intr-un fel sa-ti strangi bani si sa pleci - numai sa vrei. Chit ca-ti iei doar o bocceluta cu tine si dormi la Vila Helga cat iti cauti de munca, dupa care iti poti inchiria ceva fara pretentii, dupa care poti sa revii scurt sa-ti iei lucrurile de la Constanta. Eu nu iti spun ce sa faci, iti spun doar ca exista o cale intotdeauna. Nu neaparat confortabila, nu neaparat usoara. Dar cand vrei ceva cu adevarat...
Vorba e, chiar crezi ca idealul tau in viata este sa te muti la Bucuresti? Asta e doar un pas.

Poate nu iti place ce ti-am scris aici si daca e asa, imi cer iertare ca te-am intristat mai rau. Dar cateodata adevarurile trebuiesc spuse cu toata durerea lor. Eu iti doresc din tot sufletul sa iti gasesti calea.

Iubita , idealul meu nu e sa ma mut la Bucuresti ci sa ajung la o facultate acolo ca sa pot sa-mi deschid alte drumuri...Dar mutatul acolo e doar un pas spre ceea ce am eu in cap...
Acuma, tot ma gandesc: cat e destin si cat e liber arbitru din tot ceea ce se intampla?
P.S. Cum sa ma supar pe tine iubita?

Este o reala placere sa citesc gandurile voastre pe Forum, l-am descoperit de curand shi m-a incantat pur si simplu;iar prima data am stat ore-n shir doar sa citesc din subiectele care m-au fascinat din-totdeauna shi sincer nu ma ashteptam sa existe "coltzishorul acesta lipsit de orice stres" in care se discuta deschis despre orice shi in acelashi timp civilizat shi se impart experientzele ciudate ale unora shi cu cei care vor sa invetze..sau doar sa afle ca exista ceva cu mult peste puterea noastra limitata de a intzelege...Omu' bun m-ai uimit si in acelashi timp itzi multzumesc ca ne-ai impartashit experientzele, gandurile shi viatza ta...Shi eu am cam aceleashi conceptzi..dar nu am ajuns sa trec prin atatea intamplari nefericite ca sa le am...simt ca parca cu unele m-am nascut(nu numai prejudecatzi..ci shi anumite principii).Cred in multe lucruri care nu pot fi explicate in cuvinte fara sa am nevoie de dovezi..percep viatza ca pe un fel de super test(GRILA..) pe care ne chinuim sa-l trecem dar...prin un shir nesfarshit de suferintze. Eu nu iubesc viatza(shtiu ca nu este bine) dar shtiu in acelashi timp ca eu am ales sa traiesc, sa vin aici si sa o infrunt(este un fel de etapa primara spre evolutzie..Va multzumesc ca existatzi!pana acum cu cine am incercat sa port o discutzie pe o tema ca aceasta ma considera dusa..sau nu avea ce sa zica..dezamagitor oricum..dar acum v-am descoperit shi nu-mi vine sa cred ca acum am de la cine sa invatz tot felul de lucruri interesante shi ieshitedin comun..
In legatura cu blestemele....le consider un fel de energie negativa ce te inconjoara ori transmise de nishte involuatzi ori induse shi prin autosugestie shi aruncand vina asupra celor din jurul tau....dar exista ceva necurat acolo sunt sigura..shi eu cred ca am(mai bine zis mama..tot pe familie..ceva de genul asta) dar imi place sa cred ca nu exista astfel diminaundu-le influentza nefasta shi spunandu-mi ca pe langa destin..mai potzi prin vointza f puternica shi lupta,fortza etc..greu dar sigur sa schimbi ceva in rau sau in bine depinde..(liberul arbitru..) Cred ca merge..inca nu shtiu...
Ideea este ca atunci cand nu mai potzi face nimic- sa te resemnezi ca problemele tale sunt nesemnificative in comparatzie cu altzi nefericitzi poate nevinovatzi(eu asha fac..nu inseamna ca shi merge,,,de multe ori mi se pare nedrept:de ce mi se intampla tocmai mie???shi ma revolt..) Totzi avem pb(din pctul nostru de vedere importante..sunt inevitabile..fac parte dintr-un plan perfect(minim de indeplinit ca sa evoluezi)pe care tu l-ai acceptat dinnainte sau KARMA-plateshti-primeshti in fctie de ce ai facut in viatza anterioara..aici se bate cap-n cap cu religia..care nu accepta iddea de reincarnare..dar eu cred in ea.Viatza este un ciclu infinit...se repeta pana itzi indeplineshti misiunea..
Imi place sa cred ca m-am nascut ca sa ma desavarsec prin iubire(suna naiv???)totala..mai presus de viatza mea..sa traiesc fericirea(cat de scurat) shi implinirea..oare am sa ajung la ea vreoodata?am ajuns sa cred deja ca este o iluzie..ca nu exista aici decat in doze f mici, ca ne amageshte..e un fel de ideal..cred ca aspir spre ceva ce nu voi gasi vreodata..poate ca spre cineva anume..mi-e frica sa nu trec pe langa ea shi sa nu-mi dau seama..ma urasc pt ca mi-e frica...ma simt f singura..dar ma shi izolez singura de ceilaltzi pt ca mereu ajung sa ma dezmageasca persoanele la care tzin shi sa sufer..e urat.
Hai ca am intrat in depresie...ies:).Intamplarile prin care am trecut mi se par nesemnificative acum,,,chiar dc la mom respectiv am trecut printr-un mare zbucium sufletesc..parca timpulchiar le vindeca..sigur, nu le uit,dar..De ce oare memoria umana reztine cu toata intesitaea doar aspectele negative???bizar...in loc sa ne aducem aminte perfect scurtele mom de fericire(care ne apar vag in minte cu cat sunt mai indepartate) pe cele urate,cu cat suferim mai tare cu atat mai puternic ne raman intiparite in minte...e destul de trist...de ce desavarshirea trebuie sa vina prin suferintze? de ce atatea intrebari stupide pun?Cred ca raspunsurile le voi avea dupa..shi ca sunt f simple de fapt..de ce oamenilor le place atat de mult sa se complice?aiurea?
Mai revin..sper ca nu v-am plictisit cu mentalitaea mea....shi ca suntetzi catziva care ma intzeleg...ashtept raspunsuri. shi pareri..

Bine ai venit la han, ELYANA! Si cat mai multi prieteni printre noi!

Bine ai venit la Han Elyana!! Stii ceva? Multe din intrebarile tale mi le pun si eu...Si cand vad ca-mi storc creierii si nu aflu raspuns imi zic :"probabil asa trebuie sa fie" si termin cu intrebatu'

Ce dragutzi suntetzi..multzumesc pt primire...party nu datzi???pt bine zis pisycutzo...mai bine nu te mai intrebi(chiar ca ma auto-deprimasem)..acum mi-am revenit!!!!
hai sa va zic ce-mi trece acum prin cap....mi-e somn....shi am o intrebare...Do you eat poo-poo???? hi hi hi hi ...glumeam...
Mi-ar placea sa am puterea de a citi gandurile anumitor persoane(dar nu tot timpul...) shi sa fiu director de banca..dar nu in park..shi sa fiu happy...shi atat am in cap at this hour..am gandit mult shi am hobosit..mai vb

Elyana, iubita, imi place cum scrii si-mi place ca mi-ai zis pisicuta, o persoana draga mie imi mai zice asa Dar, iubita, exista in Poiana lui Iocan un topic special pt ce ai in cap..Exact asa se cheama :"Zi-ne ce ai in cap"...Acolo poti posta tot ce vrei tu...Aici hai sa pastram discutia despre destin si ideal So, destinu' te-a adus la Han, ideal ar fi sa te imprietenesti cu toti si eu astat-ti doresc!!

Ok.Sa vb despre Destin&Idealuri.Sunt atatea de spus incat simt ca nu-mi ajung cuvintele..shi ironia sortzii este ca omul are in instinct ca atunci cand i se intampla ceva rau sa dea vina automat pe "crudul" destin, un fel de scuza patetica fatza de tine insutzi, de resemnare..dar cand se intamplaceva super in viatza(mai rar) itzi spui parca in ciuda destinului cat de puternic ai fost in acel moment de ai reushit sa-l intorci in favoarea ta..ca d-aia exista liberul arbitru nu?ca asha a fost sa fie-..sau nu?ceva de genul asta oricum...Eu am ajuns la concluzia ca destinul unui om este sa-shi implineasca cum poate(eventual raspectand etica&morala) IDEALUL supream: descoperirea adevarului, a fericirii , a iubirii absolute..etc.lucruri de care stii din principiu ca 100% niciodata nu vei avea parte in stare pura...ce trist..viatza, destinul omului e trist asta e sigur..dar rasplata oare merita totul???asta este intrebarea...imi place sa cred ca DA!!!!
Lupta continua pana la capat pentru....dupa......ce?deja simtzi ca atingi un prag de intzelegere mult prea inalt...intzelegi? Voi relua..episodu' urmator...va pupacesc...

Fiindca astazi ( probabil si maine!) am "off" - o problema cu masina si a trebuit s-o duc la service! - incerc sa mai scriu cate ceva pe la mine, ca parca au aparut panze de paianjen pe alocuri!...
Pentru Elyana, vin si eu cu un mesaj de intampinare, chiar daca mai tarziu, sper sa nu fie mult prea... tarziu!... Bine ai venit la noi, draguta, si te mai asteptam cu drag!
Am citit la "filozofie si dezbateri" un subiect aparut de curand, despre cersit si cersetori, despre ideea de constiinta, inselaciune, mila si sfidarea bunului simt ! Voi incerca sa-mi spun aici parerea mea, fiindca tema e mult prea sensibila pentru a nu fi atinsa mai in detaliu, latura spirituala.
Povestea mea este, ca de obicei, luata din propria experienta, si nu voi avea pretentia de a fi tratata cu seriozitatea cu care am tratat-o eu. Are, bineinteles, ceva original, iar hotararile mele sunt sigur ca nu sunt multi dispusi sa le ia in anumite circumstante.
Legat de notiunea "pomana", as avea destule de spus. Desi generos, personal sunt foarte circumspect in materie de "mila". Probabil nu e bine sa judec asa, dar nu suport ideea de a fi "fraierul" cuiva, pentru ca "teatrul" lui a fost atat de perfect incat m-a facut sa-l cred. Cand e vorba de a ajuta pentru o biserica, nu comentez sub nici o forma. E bine sa ai si tu o bucatica dintr-o caramida, undeva acolo!... Cand e vorba de oameni, cel mai lesne ofer cand nu mi se cere!. Niciodata nu trec pe langa oameni, fara sa-i vad. O privire in ochi este de-ajuns sa inteleg disperarea de pe chipul unui om. De aceea mi s-a intamplat uneori sa ma opresc din drum, sau sa ma intorc numai fiindca batranica aceia firava (care putea fi foarte bine mama mea ) tot incerca sa faca socoteli privitoare la maruntisul din batista, intr-o farmacie, sau la brutarie. M-am intors din drum si atunci cand mersul unei asemenea batrane era atat de nesigur, incat se vedea mai mult decat clar povara neputintei materiale! Si n-am fost dezamagit niciodata. Poate uneori uimirea o paraliza pe biata femeie si nici nu mai apuca sa-mi multumeasca, inainte ca eu sa ma indepartez binisor. Cam asa imi cautam eu"victimile", lasandu-i pe cei mai indrazneti, in seama celor multi cu altfel de influente intr-ale "impresiei artistice!"
Pentru mine, asemenea gesturi erau intotdeauna urmate de intamplari ciudate, iar realizarile erau cu adevarat semnificative. Sau, puteau fi si... altfel de semne! Spre exemplu, sotia a plecat intr-o zi de la serviciu pentru cumparaturi cand in orasul nostru era zi de targ. Multe dintre colege ii daduse bani, pentru a le lua si lor una-alta. Nici n-a plecat bine, iar in drumul ei, doua tinere maicute, cereau ajutorul pentru reparatiile manastirii de unde veneau. Sotia a scos din portofel o suma pe care le-a dat-o (nu tocmai neglijabila!) dar habar n-am de ce s-o fi trezit spunand, fiindca nimeni nu-i ceruse: "V-as da mai mult, dar asta-i tot ce am in plus, acum la mine!" Ajunsa la piata, a facut toate cumparaturile pentru ea si colegele ei, si-i mai ramasese in portofel cam pe jumatatea sumei pe care o daduse maicutelor. Cand la iesirea din piata, a mai vrut sa-si ia ceva nesemnificativ, care nu fusese in plan oricum, a constatat cu stupoare ca in mana nu tinea strans portofelul ci una din manusile imblanite (era intr-o iarna geroasa). Nu i-a parut rau dupa banii pierduti, ci dupa portofel, care era intr-adevar deosebit. De altfel nu avusese inauntru acte, chei sau altceva care sa-i dea bataie de cap dupa aceea. Dar nu intelegea cum de a ajuns sa "dispara" portofelul, cand ea era convinsa ca-l tinea strans in mana! Am intrebat-o acasa daca nu cumva il folosise pe post de... manusa, dar m-a asigurat ca nu!... Eu am pus aceasta intamplare pe seama vorbelor ei spuse, fara sa-i ceara nimeni socoteala, de ce da numai atat. Probabil ea s-a simtit jenata, fiindca din atat de multi bani cati avea la ea in acel moment (ai ei si ai colegelor de serviciu) ea oferea "numai" atat...
Intamplarea prin care am trecut eu, pare sa fie de domeniul SF, dar multe din din viata mea pot fi trecute ca capitolul "minuni" ! Eram casatoriti de curand. Locuiam cu chirie intr-o garsoniera care, dupa nasterea primului copil, incepuse sa devina insuportabil de mica, mai ales la baie, unde daca lasam masina cu sorcator, nu mai incapeam la chiuvata. Daca o scoteam pe hol, nu numai ca arata aiurea, dar trebuia sa faci balet sa treci pe langa ea...
Eu ma obisnuisem la fiecare sfarsit de saptamana sa las la agentiile loto, sume frumusele, doar-doar, ne-o surade norocul. (Sotia habar nu avea de "pasiunea" mea!) Intr-o zi, mi-am completat cuminnte fluturasul acasa, apoi m-am imbracat sa-l duc la agentie! Dar, ciudat, m-am oprit in fata oglinzii, si m-am privit tâmp, cum stateam cu biletul in mana, pe care se duceau saptamanal bani bunisori (jucam mai multe variante!), in timp ce altii nu aveau ce pune pe masa copiilor! Atunci am decis sa nu mai joc niciodata, fiindca nu de acolo va veni sansa noastra de a avea o casa, ci din o cu totul alta forma de ajutor divin! Evident, am mototolit biletul si mi-am vazut de-ale mele. In aceeasi dupa-amiaza, sotia m-a rugat sa trag o fuga la piata pentru ceva ce ne trebuia noua in seara aceea. Pe drum am gasit o bancnota de 10.000. Pe-atunci acei bani insemnau mult mai mult decat acum, dar nici nu pot sa spun ca era o suma importanta. M-am uitat in jur, dar n-am vazut pe nimeni care sa fie prin apropiere. Atunci am zis din nou: "Cineva are nevoie de banii astia mai mult decat as avea eu! Deci nu ma voi atinge de ei, pana nu voi gasi pe acel care sa simta ajutorul asta!" Nici de aceasta data, sotia n-a stiut nimic, iar eu am pus bancnota in biblie, poate face pui!... ( ) Am asteptat binisor. Eram intr-o vesnica urmarire, doar-doar voi gasi persoana! Intr-o zi, la o emisiune de la televizor ( "Iesirea din cerc" ), am fost profund miscat de situatia unei copile care-si pierdea vederea pe zi ce trecea, ajungand sa-i citeasca lectiile fratiorul mai mic, pentru ca ea sa nu se rupa de tot de scoala, unde fusese o eleva foarte silitoare. I-am scris atunci o scrisoare de incurajare, adaugandu-i si bancnota, nesemnificativa de altfel, dar am adaugat un sfat esential, care insemna mai mult decat toti banii din lume. Fratiorul ei mi-a raspuns aproape imediat, nu pentru a-mi multumi neaparat, ci pentru a ma ruga sa le trimit o caseta inregistrata cu ceea ce eu le sugeram sa faca (era vorba de Paraclisul Maicii Domnului) . Fara sa stau pe ganduri, am facut intocmai. Ceea ce a urmat, atat pentru mine cat si pentru ea, a fost cu adevarat un miracol. Catre familia noastra s-au "abatut" atatea surse de venit, incat nu-mi venea sa cred. O buna parte din acel venit, l-am repartizat acolo unde eu consideram ca investitia era cea mai "rentabila", intrucat Dumnezeu nu dezamageste niciodata pe cel ce crede in El. Pentru unii din oras, devenisem un pic cam ciudat, iar o persoana care ma cunostea de mic copil, si care era o femeie foarte credincioasa, chiar a dorit sa urmareasca evolutia destinului nostru, in urma a ceea ce incepusem eu sa fac. As vrea sa se inteleaga ca nimic din ce spun aici nu este minciuna sau exagerare: toate astea s-au intamplat pur si simplu, iar noi, in decurs de doua luni, ne-am mutat in casa noastra, fara a simti povara unor sacrificii extrem de mari.
Pe fata, am vazut-o dupa vreun an, pe Antena 1, la "Duminica in familie!". Nu numai ca ii revenise vazul, dar acum a facut o demonstratie in direct, cum putea citi, sau distinge culorile de la distanta, legata la ochi. Era un adevarat "fenomen"! Poate tocmai de aceea ma revolt uneori cand aud scepticismul unora in materie de credinta. La Dumnezeu, nimic nu e cu neputinta, si nimeni nu trebuie sa se considere nedemn de mila Lui. Dar, e nevoie de... acceptare, in primul rand, si apoi vointa. Parerea mea!

Am crezut pt o clipa ca ne-ai parasit OMU'le Bun..bine ai revenit!!! si merci pt urari..niciodata nu este prea tarziu...
Da, ai dreptate se mai intampla si miracole...Dumnezeu rasplateste pe cine merita cu adevarat insa..
Problema ridicata de tine cu cersetorii..intr-adevar in Romania este cronicizata deja...cred ca este o adevarata industrie in care etica, morala, bunul simt sunt calcate efectiv in picioare alcatuindu-se o infrastructura underground unde prefacatoria de cea mai joasa speta este la inalt nivel ...pacat de cei care au nevoie de ajutor cu adevarat dar nici nu au curajul sa-l ceara(in special batranii care nu au din ce trai dupa o viata chinuita) Asta este cruda realitate...pe mine ma revolta aceste lucruri..dar mila trezita in tine ca om este inevitabila..chiar dc constientizezi ca este totul simulat...
Stii ce mi se pare stupid?sa ajuti pe cineva gandindu-te ca Dumnezeu te vede si te va rasplati...daca gestul nu vine din suflet si nu simti bucuria ca ai ajutat pe cineva(si nu din obligatii motivate...absurd) mai bine nu mai faci nimic..totul este f superficial si lipsit de fond real...parca am fi totzi programati di-nainte sa actionam intr-un anumit fel..nu mai exista vointa personala, lupta..nimic!!!!

Oare cate mii de lacrimi ar trebui sa curga, pentru ca unii oameni sa scape macar de o mica parte din povara care-i striveste. Se spune ca sa nu-i dea Dumnezeu omului, atat cat poate el duce!... Uneori te uiti cum, fara voia ta, esti intrat intr-o groaza de constrangeri, cand de fapt tu tocmai sperai sa iesi cat mai repede la liman! Astepti ani de zile, faci calcule si sacrificii, cautand cu disperare ceea ce stii ca TREBUIE sa gasesti intr-o zi! Te uiti in jur, si vezi cum altii au pur si simplu acces fara nici un efort la ceea ce tu te tot zbati sa gasesti informatii... Cu cine sa te iei de piept? Probabil nu meriti, ce sa-i faci! Si-atunci, in culmea disperarii si nerabdarii, accepti "ceva" care nu inseamna tocmai ceea ce sperai, dar macar este mai mult decat nimic! Si te-apuci sa-ti focalizezi eforturile acolo! Vrei sa fie totusi un "ceva" unde sa se simta sufletul tau! Dar nu poti singur, asa ca apelezi la ajutorul cuiva care cica stie exact ce si cum vrei sa fie!... Dar, dupa un timp, realizezi ca "ceva"-ul pe care-l aveai se transforma in "parodie", pe banii tai multi (ca nu te-ai tocmit deloc!), pe timpul tau, pe nervii tai!... Il concediezi pe diletant, pe care-l platesti la zi pentru munca lui, si angajezi "o echipa" profesionista, care stie clar ce trebuie sa faca, si care mai are si referinte neindoielnice! Dar, mai intai trebuie sa darame tot ce si-a dat silinta diletantul. Tot pe bani grei si timp pretios! Privind in urma, realizezi ca ai pierdut enorm de mult fara sa faci nici macar un pas, fata de locul in care te aflai pe cand nu descoperise-si inca acel "ceva"! Incet-incet, parca incepe sa se contureze oarecum, modestul tau vis, iar acum, incep ironiile: "Nu te-ar fi interesat "ceva"-ul asta? Superb, ieftin, grandios!... Dar celalalt "ceva"? Chilipir, pentru preturile care se stiu!..."
Daca as sti ca in subconstientul familiei mele au existat vreodata dorinte meschine de a profita de pe urma muncii altora, probabil as avea revelatia: "Da! Merit sa mi se-ntample toate astea!" Dar, oricat mi-as da silinta, nu pot sa descopar decat un vesnic bun-simt, pe care incercam sa-l oferim si copiilor nostri. Dar atunci, de ce si de unde aceste uriase nedreptati? Cine poate sti? In vine in minte exemplul cu gazda cea saraca, la care-i moare vaca, dupa ce il omeneste pe Mantuitor!... Nebanuite sunt caile Domnului!...

In destin nu cred insa am si eu un ideal... de-a face ceva bun pentru cei din jur, de-a nu trece prin viata fara sa las nici o urma din ceea ce as fi putut sa ofer. Poate ca nu e usor sa iesi din anonimat si mai ales sa ramai bun si modest cand lumea te aplauda insa imi doresc sa realizez asta. A lupta cu tine insuti pentru a fi mai bun si a reusi sa-i convingi pe altii sa se autoperfectioneze este pentru mine cea mai mare rasplata... aceasta este si motivatia care ma tine sau ma aduce pe linia de plutire atunci cand se intampla sa vina momente de descurajare.

Referitor la ideal: Pot spune ca am invatat ceva important de la viata, si ca am invatat la vreme: idealul nu poate fi atins. Din acest moment, viata mi-a devenit mai frumoasa, deziluziile au disparut si sunt sigur ca asa sunt mai aproape de fericire (fericire pe care am cunoscut-o in cantitati micute pana acum). Sunt tanar si recunosc ca mi-e gandul la fete… faptul ca nu mai sunt idealist m-a apropiat mai mult de fetele noastre romance. Am inteles ca partenerul ideal nu exista (sper ca discutia sa nu derive) si ma simt mai bine.
Sfatul meu e sa renuntam sa mai fim idealisti pt ca omul e asa cum l-a facut Dumnezeu.

Referitor la destin: Ma numar printre cei care cred in reincarnare si cred ca venim dintr-o viata in alta pt a plati datoriile karmice acumulate. Insa nu mi s-a spus clar pana acum care e destinul meu si nu am de gand sa platesc un impostor astrolog ca sa imi vanda gogosi calde si reci. Daca Dumnezeu considera ca e necesar sa stiu ceva despre destin, imi va da de stire poate in vis, nu stiu. Daca lucrurile raman asa cum sunt acum…un lucru e cert: voi fi ingropat in datorii karmice.

OMUleBUN, povestea vietii tale ar fi un roman de succes !
Personal, as fi un cititor fidel…daca indraznesti sa o pui pe hartie… sau poate scrii in Editoriale...

Sunt noua in Han, si trebuie sa recunosc ca subiectul destin si ceea ce a scris Omul Bun pana acum m-a captivat cu totul. E incurajator sa vad ca nu toata lumea are preocupari strict materiale.

Cred cu tarie in ideea de destin si la fel de tare in cea de liber arbitru. Se bat cap in cap? Poate, dar pentru mine calea e data de Dzeu, iar felul in care o parcurg e alegerea mea. Are sens? Mi s-a intamplat de atatea ori sa simt ca nu pot inainta, de asemenea ca majoritatea deciziilor din viata mea au fost dictate de circumstante si totusi, privind in urma, sa vad ca un gest aparent banal de-al meu a schimbat radical cursul lucrurilor. De aici si ideea de mai sus. Nu stiu cat de clar ma exprim, am o zi in care creierul meu si-a luat o pauza, dar astept comentariile voastre.

Cred in idealul pe care ni-l facem singuri si sub nici o forma nu cred in destin.

Ryan, cate idealuri nu se nasc si mor de-alungul unei vieteti? Unii au sansa sa-si atinga multe dintre aceste idealuri. Altii dimpotriva! Tu crezi ca ai un ideal? Care? Nu intereseaza localizarea idealului, ci ideea in sine? Fara ca destinul sa te ajute, tu nu vei putea sa-ti atingi vreodata idealul. Printre atatea alte pasiuni, o mai am si pe cea a chiromantiei. Am "vazut" destine de invidiat, dar m-am si intristat cand am vazut puzderie de piedici, sau lipsa destinului... Sunt multe de spus! Atat de multe incat nu pot fi cuprinse nici in zeci si sute de pagini de forum. Idealul fara destin, dupa parerea mea este un nonsens. Tu nu vezi? Cunosti un om. Se-ntampla oricand sa cunoastem oameni, deci nimic nou sub soare! Doar ca acel om aduce in viata ta ceva nou. Acel om iti deschide perspectiva unui nou ideal (sau dimpotriva!). A fost o coincidenta ca l-ai cunoscut? A fost predestinare? A fost o zi blestemata, care, datorita acelui om, viata ta s-a transformat intr-un iad!... Orice este posibil, fiindca suntem fiinte influentabine, oricat am crede despre noi ca avem propriul nostru ideal. Toate sunt niste copii, fiindca toate au mai fost testate si de altii inaintea noastra. Si-apoi, ideal ar fi sa ... prindem idealul pur si simplu! Ce atata chin pentru a ni-l atinge! De ce se lasa atat de greu cucerit, daca notiunea de destin nu exista? Eu cred ca n-ar trebui sa existe alt ideal mai important ca acela de a ramane OM pana la sfarsitul vietii. Iar viata este cu adevarat scurta, in ciuda faptului ca ziua are 24 de ore, iar anul 365 de zile. Oricine isi arunca o privire in urma, nu se poate sa nu se intrebe: Doamne, parca mai ieri eram asa, sau acolo!... Cand a trecut timpul asta?...
Destinul , batranul pom am tuturor idealurilor!... Daca toate crengile ar fi roditoare, poate fructele lor coapte, vor mai ostoi setea sau foamea si celor napastuiti! Dar mai sunt si...smochini neroditori!...

Mara, pentru mine esti mai clara decat lumina zilei! Poate doar Ryan ar trebui sa mai citeasca o data!

Oare mai trebuie adaugat ceva? Poate un desen

Cat despre tine draga PI (3,14...), mi se pare ca esti un pic prea pesimist. Idealul POATE fi atins. Poate nu de oricine, poate nu oricand dorim, poate nu tocmai dupa dreptate, daca judecam noi, cei subiectivi si partinitori evolutia altora in raport cu a noastra!... Dar idealul poate fi atins. Eu i-am simtit cel putin o data elixirul. Sau mai degraba as putea spune ca doar o data am constientizat asta, fiindca de cele mai multe ori tratam cu atat de multa superficialitate atingerea unui ideal, incat numai pierderea lui ne mai determina sa-i restabilim valoarea!

Stai linistit! Peste 20 de ani o sa fii bolnav dupa ele!
In plus eu ti-as recomanda sa nu fii prea practic, dupa ce ai fost deja un idealist, fiindca o sa cazi cam de sus!...
Sunt de acord cu ideea de gogosi, sau povesti de adormit copii, cand ni se spune (cautand pe nu-stiu-ce site) ca am fost in viata anterioara, un rahat cu perje! Iar faptul ca Dumnezeu deja s-a indurat de tine, ca sa inveti ceva despre destin, se reflecta prin faptul ca te-a ajutat sa ajungi la Han!...

PS - Multumesc pentru incurajari! Pentru mine scrisul este mai mult decat o pasiune: E UN IDEAL!!! Dar unul de care Dumnezeu nu prea se preocupa!... Intr-adevar am scris un roman, dar nu l-am publicat niciodata!... Cauta pe la "editoriale" E doar un inceput!

Acest topic a fost editat de OMU'BUN: 4 Feb 2004, 01:16 AM

Nuuu... pesimist... suna cam... bleah. E prima data in viata mea cand imi spune cineva ca sunt pesimist... dar e de inteles ca nu ma cunosti. Cum spuneam, am fost un idealist si acum nu mai sunt. Cand spun ca am fost idealist, ma refer nu numai la faptul ca traiam intr-o lume fantastica si plina de armonie, dar au aparut si efectele trairilor mele: Am avut vise INCREDIBILE, perfecte in ceea ce priveste armonia, frumusetea... Nu numai ca am vazut "absolutul", dar l-am si simtit... Am simtit o caldura blanda cum mi-a cuprins trupul atunci cand am inchis ochii... Dar trebuie sa mentionez un lucru: Asta se intampla cand eram mai mic si credeam in Dumnezeu cu toata suflarea... a fost o perioada in copilarie cand ma dedicam Lui, iar El ma "imbratisa" cu multa caldura...

A venit apoi o vreme de cosmar in viata mea... cand m-am indoit de El. Cand am inceput sa deschid ochii, acum cativa ani, am avut o indoiala in ce priveste existenta Lui. Atunci am "picat din cer" si nu am mai simtit ca sunt ocrotit de acea forta superioara. Am fost Toma necredinciosul. Din fericire, acum CRED din nou in El, dar sunt departe de acea stare de idealism pe care am avut-o candva... Asa ca am devenit mai practic... mai mediocru, din pacate... dar scopul meu in viata nu mai este acela de a atinge un ideal. Acum am alte scopuri... Exista un thread la Han... voi scrie acolo despre scop.

PS. Am gasit materialul tau de la Editoriale... il citesc in noaptea asta... ca am vazut ca e lung.

Si totusi acum nu mai sunt emirul care pleaca spre Mekka si moare in calatorie, ci sunt cersetorul care chiar ajunge la Mekka.

(Alexandru Macedonski, Noapte de decemvrie)

nu am crezutniciodata in forta destinului, insa puterea unui ideal, puterea care o da el omului cu idealuri mi se pare fenomenala. sunt un om al idealurilor, clar.

Cand aud de destin, de ideal, de sacrificiu, devin taaare suspicios. Hitler a avut idealuri, Alexandru cel MAre a avut si el idealuri, NApoleon la fel. Unii zic si despre Isus ca ar fi avut un destin, ca a venit cu o misiune clara pe Terra. Sunt convins ca si bin Laden este dedicat unui ideal.
Eu sunt de acord sa accepti ca exista un destin, ideal personal daca asta te face sa fii mai liber, si cand spun mai liber mai refer mai prezent. Acesta e un criteriu fundamental pentru orice alegere. Daca te simti mai liber, mai prezent dupa ce alegi inseamna ca e o alegere buna. Daca te simti mai limitat inseamna ca erai cam adormit cand ai hotarat una sau alta.
SI asa iti poti da seama si in cazul celor de langa tine daca au facut alegeri autentice sau pur si simplu au preluat ceva din exterior.
Se intelege ca e mult mai dificil sa fii autentic si sa alegi prin intelegere decat sa fii prefacut si sa faci "ce se face de obicei sau exact contrariul".....

3,1415926535 stie despre ce vorbesc....

consider ca idealul fara pragmatism duce la un esec total. La destin neamplinit.

Crede cineva ca destinul si-l face omul ? Eu uneori asa cred...Alteori se intampla niste lucruri care ma lasa cu gura cascata si imi vine greu sa cred ca nu e mana destinului...
Totusi...vikingii aveau o runa dedicata Destinului...Se numea Perthro.

destinul e destin... dar cred ca noi il putem ajuta sa se implineasca sau nu... sa zicem ca jumate e destin pentru chestiile pe care nu le putem explica iar restul e raspunderea noastra. ar fi prea usor sa dam vina pe destin de fiecare data cand ceva nu iese cum vrem noi...

Din punctul meu de vedere, destinul unui om nu poate exista singur, rupt de destinele celorlalti. Daca cineva a vazut filmul Destinatie Finala, acolo este explicat oarecum ideea mortii predestinate de care nu poti sa scapi, poti doar sa o intarzii. Este putin tras de par dar mie mi-a placut acel film pentru ca promoveaza cateva idei asemanatoare cu idelile mele.
Eu cred ca fiecare om, fiecare animal, fiecare fiinta, fiecare obiect, are un traseu in viata foarte bine determinat, dar traseul fiecaruia nu este singur, el se intersecteaza cu traseele altor oameni sau obiecte formand un fel de retea, de paienjenis cauză-efect. Diferenta dintre oameni (sau fiinte rationale) si obiecte este ca primii au posibilitatea sa-si schimbe acest traseu prin deciziile pe care le iau. Aici ma refer la decizii importante, nu la cele dictate de imprejurari. Sunt decizii cheie pe care le luam in viata si care ne pot schimba traseul.
Partea interesanta vine acum: Poti intradevar sa schimbi acest traseu numai ca aceastaschimbare nu afecteaza doar traseul tau ci si pe al celor cu care interactioneaza, producand astfel o perturbare in reteaua cauza-efect. Aceasta perturbare se propaga precum undele de şoc, si la un moment dat printr-un proces natural reteaua tinde catre un echilibru, echilibru care inseamna revenirea la traseele initiale.
Concluzia este urmatoarea. Oamenii isi pot schimba propriul destin pentru un timp mai indelungat sau mai scurt, insa general vorbind ca o suma a destinelor exista tendinta ca acestea sa revina la traseul normal. Decizia unui om poate influenta destinele celorlalti chiar si dupa moartea acelui om, daca decizia a produs o perturbare majora in retea. Prin urmare nu este obligatoriu ca echilibrarea sa se realizeze pe parcursul vietii acelui om si prin urmare destinul sau sa fie definitiv schimbat.