Dimineata se impartea
paine.
Strazile erau pline
de cei ce n-au.
Seara....
mainile,
degete nu mai aveau.....

O , Doamne, Diana...Povestea ta m-a facut sa plang... Ai perfecta dreptate in tot ce zici... Simt ca ne ducem naibii si parca ne mai si face placere

...Asta e lumea in care traim...

"Zambeste ! Maine va fi si mai rau !!!"

Dar... de vom cauta frumusetea, sunt sigur ca o vom gasi! De ce acceptam lumea tragica, in jurul nostru? Da, e adevarat, lichelele nu vor disparea niciodata. Nici saracia. Nici cainii vagabonzi... (desi nu toti impartim aceeasi parere in privinta asta si cred ca voi posta parerea mea la topicul cu animale...) Lumea este extrem de cruda, dar cine e lumea ? Nu noi? Unde si de ce facem noi exceptie? De cate ori nu am dezamagit si noi fara sa ne dam seama? De cate ori in graba sau in supararea noastra, poate n-am raspuns la un "buna ziua" si am lasat impresia de oameni fara suflet? De ce avem mereu tentinta de a vedea movila de gunoaie, dar nu recunoastem decat foarte rar, ca multe din putregaiurile de acolo ne apartin si noua... Lumea e rea ! Dar...lumea suntem noi... Cu nimic mai prejos, cu nimic mai presus... Poate la volanul acelui jeep, era chiar Omu'Bun... desi nu port decat o verigheta si un lantic cu cruciulita din aur... Pentru orice altceva sunt oarecum impotriva ! Si nici jeep nu am, din fericire... (sau poate din pacate...) Si... am vrut sa iau un ziar... Timp in care semaforul s-a transformat in verde. In spate, alti oameni "de bine" au inceput sa clacsoneze... iar ala se mocaia acolo... Nu in intersectie se vand ziarele, iar cine-o face, stie la ce riscuri se supune... M-ar fi durut mult mai mult sa aflu ca individul a plecat fara sa plateasca. Dar nu, el doar s-a grabit fiind totusi intr-o intersectie... Stiti voi ce inseamna sa fii prins in trafic, si sa nu mai prinzi verdele din cauza unor spalatori de parbrize, sau a unor vanzatori de ziare?... Tu vii de departe si mai ai inca un lung drum de facut. Poate te asteapta o familie, sau copii ramasi singuri in in casa ! Sau vrei sa ajungi cat mai repede pentru a intra pe forum...
Stiu, fabulam... La fel cum fabulam si cu individul care poate n-a transpirat niciodata... Eu cunosc destui care au tras din greu, si n-au vandut ziare in intersectii, ci au carat saci cu nisip si piatra, au carat galeti cu beton la etaje unde doar manual se putea ajunge... Da, i-am vazut mai apoi cu bratari de aur si chiar cu jeep-uri sau alte masini "tari"... E doar o...imagine ! Prin ce a trecut acela, stie numai el... Nu e drept sa credem ceva dupa scenare proprii... Tocmai de aceea simt ca innebunesc atunci cand strainii vorbesc despre tara noastra cam in termenii prezentati aici... Eu continui sa cred ca nu e drept...
Si ne iarta noua gresalele noastre!...

Acest topic a fost editat de OMU'BUN: 1 Oct 2003, 11:08 PM

DESTIN

In memoria Doamnei Angheliki.Sper ca sufletul ei se odihneste acum sub o creanga de portocal inflorit.




S-a nascut in urma cu vreo 67 de ani, undeva in sudul Greciei, intr-un orasel mic si alb, ca o floare de crin.Cind era copil, familia ei s-a refugiat in Romania.De atunci, a ramas aici.
... O vedeam pe holul blocului,mergind in vizita la o alta doamna in virsta, cazuta la pat dupa ce si-a fracturat bazinul...oameni batrini, coplesiti de boli si de griji, cu umerii adusi in fata de prea multe necazuri....
... O intilneam pe strada; o salutam.Uneori, adincita in ginduri numai de ea stiute , nici nu ma observa.Alteori imi raspundea zimbitoare si stateam in mijlocul trotuarului sau faceam citiva pasi impreuna si ne conversam cite jumatate de ora, poate chiar si mai bine... E ra fericita ca putea vorbi cu mine in limba ei materna, care , pe buzele ei, suna ciudat...
Avea o nostalgie, o dulce nostalgie cind vorbea despre locurile copilariei ei.Privirea i se pierdea undeva, intr-un punct mort, si parca, prin ochii ei , vedeam si eu casuta alba, micuta, cu leagan in curte si cu livada de maslini si portocali ,in care, copil fiind juca "krifto" -ascunselea , impreuna cu sora si cu fratele ei... vremuri apuse...
In a treia zi de Paste am dat iar peste ea:eu ieseam de la doamna de 88 de ani care nu se mai popate da jos din pat, Doamna Angheliki voia sa o vada pe prietena ei de alta-data, care acum nu o mai recunostea. M-a intrebat daca am fost la slujba de Inviere, am stat citeva minute la taclale, timp in care mi-a povestit despre tatal ei, despre mustata lui impunatoare, despre cum o tinea pe genunchi si o alinta... Angheliki avea cea mai dezghetata minte dintre copii lui...era steluta care stralucea pe cerul universului lui...
Doamna Angheliki a fost medic stomatolog. A vea o pensie mica , care de-abia ii ajungea pentru medicamentele multe si scumpe pe care trebuia sa le ia-era cardiaca. Injura fara jena guvernantii, hotii, de citeva ori m-a surprins cu limbajul ei colorat, dar niciodata vulgar. Facea un adevarat "slalom" pentru a-si putea achita datorile catre stat.. Intotdeauna ingrijita, chiar cocheta, isi supraveghea cu atentie greutatea:spunea ca nu vrea sa se ingrase...mai ales cu inimioara bolnavioara, se gindea cu groaza ca ar putea avea un accident care ar putea sa o tintuiasca la orizontala si sa devina o povara pentru unicul ei fiu....
Doaman Angheliki avea o nepotica pe care o invatase putina elina... o papusica vie , de vreo cinci anisori; cu ochii negri si adinci isi privea bunicuta, pe "iaia" ...
Ultima data cind am vazut-o , Doamna Angheliki era foarte preocupata: trebuia sa plece in Grecia. Voia sa isi vada sora si fratele, voia sa mearga in oraselul in care se nascuse , sa revada casa copilariei, livada, sa simta iar mirosul florilor de portocal.... Trebuia sa plece cu fiul ei, cu masina si se intreba daca e e periculos sa strabata Bulgaria , pentru ca auzise de masini de turisti atacate ... Voia sa isi vada in special unul din nepoti, care nu uita niciodata sa o sune de sarbatori si nu numai,ca sa vada ce mai face... Doamna Angheliki era foarte suparata ca fratele si sora ei uitau cu lunile sa dea vreun semn de viatasi era hotarita sa-i mai vada o data... Chiar asa s-a exprimat: "Vreau sa-i mai vad o data inainte sa inchid ochii..." .
Desi fratii ei se repatriasera , desi ar fi putut sa faca si ea acelasi lucru, a preferat sa ramina aici, unde isi intemeiase o familie si avea o multime de prieteni... A ales sa incerce sa se razboiasca cu viata, sa incerce sa supravietuiasca dintr-o pensie mizera...N-a vrut niciodata sa plece definitiv... S-ar fi dus in vizita mai des, dar nu avea posibilitatea financiara...De cind parasise Grecia , impreuna cu parintii ei, mai fusese in tara de bastina doar o singura data, in 1980....
Intr-o diminata , cind am iesit din casa, am vazut la usa Doamnei Angheliki niste luminari aprinse.M-am gindit ca nu se poate sa fi murit, chiar daca era bolnava, mai avea ani buni de trait.
Am mers incet, pasind cu frica, spre usa apartamentului ei. Nu se auzea nici cel mai mic zgomot. Am coborit scarile si o bunicuta de la parter, cu ochii inrositi de lacrimi mi-a soptit: "A murit doamna doctor..." .
Am plecat bulversata. Mergeam pe strada si ma gindeam ca nu a reusit sa-si mai vada o data tara... Ma chinuia si ma rascolea o singura intrebare: de ce nu a reusit, de ce a trebuit sa se intample asa... cum o sa se odihneasca in pace, inainte de a-si fi realizat ultima dorinta ?
Cind m-am intors ,am aprins o luminare, linga celelalte care ardeau linistit... Revolta mi se mai domolise, ma resemnasem cu gindul ca asa i-a fost scris...
La inmormintare au fost vreo suta de oameni.... toti aveau amprenta tristetii pe chipuri... majoritatea erau membrii ai uniunii elene din oras.. toti erau trecuti de anii tineretii....
Dupa ce a plecat cortegiul funerar, cineva mi-a spus: "Saraca doamna doctor... s-a sinucis... s-a spinzurat cu o bucata de tifon de clanta usii...." .

Diana,ce poveste trista si adevarata in acelas timp,m-am emotionat profund......,am ramas f. bulversata,efectiv nu am cuvinte......Dumnezeu` s-o odihneasca!

Diana, m-a cutremurat povestea ta. Dumnezeu s-o odihneasca.

Mie mi se incrinceneaza carnea cind trec prin fata usii ei...statea alaturi...

Omule Bun...baiatul care vindea ziare o facea intr-un orasel din Romania...nu era ora de virf,nu-l claxonase nimeni...si parvenitul sare-n ochi, ca nu vrea sa treaca neobservat... sa nu zic mai multe de aia care fac banii asa cum ii fac , ca din munca cinstita nu reusesti in tara asta... Sa repet ce a zis proprietarul jeep-ului? Sau ce , mai bine zis, a urlat?
"Ia, ma, fomistule!"-daca asta e OM, eu prefer sa fiu ciine.

Eu...de-abia trezita din somn

.....pe unde-ti porti zambetul asta frumos?si tristetile?
uneori diminetile incep cu pocnet de castane....
uneori diminetile incep sub aripa corbilor....

...prin mohorirea toamnei aurii, prin castanii desfrunziti, alaturi de un suflet de ciine pribeag...peste tot si aiurea ...imi plimb gindurile pe-o aripa de cocor...

Ma bucur ca am descoperit jurnalul tau, daca se poate numi asa, dat fiind faptul ca e in acelasi loc cu celelalte jurnale.
Nu vreau sa supar pe nimeni sau sa creez probleme dar este de departe cel mai frumos. Regasesc in el atatea atitudini si imi place muuult. Ma bucur ca oameni ca tine exista si sper eu (sper cu timiditate) ca nu sunt doar exceptii.
Absolut superb. Pana si admiratia pentru cultura greaca (desi nu reiese direct din post-ul asta).
Mai scrie oricand. Eu voi citi sigur. Cu mare placere!

Multumesc , Arktule, foarte mult pentru aprecieri .Sincera sa fiu, nu ma asteptam...dar mesajul tau m-a bucurat.Dupa o zi lunga si o calatorie obositoare, m-am simtit mai bine.Si multumesc tuturor celor care "m-au citit". Nu o fac din complezenta, ci din inima.Va pup pe toti, fara discriminare de sex, nationalitate, religie sau convingeri politice.

Acest topic a fost editat de Diana-Maria: 15 Oct 2003, 11:28 PM

OAMENI SI ANIMALE ( II )
Am fost foarte suparata.Suparata pe lumea intreaga, pe uritimea,meschinaria si nimicnicia ei.
Saptamina trecuta Puricosul a fost omorit. Un om "de bine" a considerat ca trebuie sa-i dea cu bita-n cap. Am plins. Ii luasem o zgarda , ca sa nu il ridice hingherii. N-am putut sa i-o pun. Cind a simtit-o la git, s-a tras inapoi. N-a incercat sa ma muste...doar s-a tras inapoi.
Cine l-o fi chinuit, nu stiu.Cine l-a omorit, banuiesc. Si pentru prima oara in viata am blestemat.L-am blestemat pe omul fara suflet sa aiba aceeasi soarta cu Puricosul. Si nu-mi pare rau. Al meu sa fie pacatul.
Si cateii au disparut.Tot o mina binevoitoare i-a dus, nu se stie unde. Oricum, nu undeva unde sa le fie bine. Dovada e faptul ca unul dintre ei s-a intors. Si i s-a gasit o curte de aparat: curtea unei scoli,unde va avea casuta lui si o groaza de prieteni. Macar el a fost mai norocos. Batrinica de la parter, care cauta in gunoaie ca sa ii hraneasca cu ceva in plus a plins si ea; si pentru Puricos, si pentru cateii disparuti.
Acum au ramas doar pisicile.
Pina se va gasi o mina de om care sa le termine si pe ele.Ca doar deranjeaza prin simpla lor prezenta. Si noi, oamenii, nu suportam sa fim deranjati.Ca doar sintem oameni.

....si cata placere si putere confera un picior tras in trupul bietelor animale.....creaza sentimentul de stapan...in dosul gestului sufletul se pierde se sinucide de scarba si oroare,dar pentru ca avem ratiune se gasesc scuze....Diana,Diana...am vazut copii de o cruzime inimaginabila.Poate ca trebuie sa trecem prin viata,sa ne-o traim pe de-antregul sa intelegem ca durerea doare.Uneori e mult,mult prea tarziu.

Complexele...si ceea ce implica ele...un subiect lung cit o zi de post.
N-am intilnit oameni complexati care sa isi recunoasca public sentimentul de inferioritate. De cele mai multe ori, complexele se regasesc in actiunile mizere si meschine... Cit urasc aceste cuvinte si cit de des ma simt obligata sa le folosesc... Un om complexat va avea intotdeauna si sentimentul inferioritatii si se va manifesta ori ostil , ori agresiv.Sau chiar ambele variante.E un sentiment teribil sentimentul inferioritatii: constientizarea propriei non-valori, a inutilitatii si a rolului minor pe care resimte ca il are complexatul in societate da nastere la adevarate tragedii.
Va dati seama ce trairi crunte au oamenii acestia?Sa simta ca nu-s nici prea destepti, nici prea frumosi..nici nimic... Si sa aiba impresia ca fac umbra pamintului degeaba... Asa ca pina a se refula in mici rautati nu e decit un pas...o birfa mica, spusa in soapta, o injuratura plina de ura, un picior unui animal, ca sa se simta si ei superiori, macar o data in viata!

Valoarea nu este niciodata ostentativa.Prostia in schimb da.De obicei in fata ultimei ma blochez si devin tacuta .Nu pot si nu stiu sa ripostez,dar imi lasa un gust amar si o tristete tacuta.Mai grav este faptul ca cei inferiori nu constientizeaza nimicnicia lor.Stau in fata,dau din coate sa fie in fata si-si flutura steagul ignorantei.De obicei toata prostia lor este sustinuta de bani.De altceva nici nu prea au nevoie.Si cat de "superiori"ne privesc si ne sfideaza "de sus".

Dupa o pridalnica de raceala si o lehamite uriasa, m-am intors aici...
Caietul in care "rabufnesc" ma privea trist si cu repros din coltul de masa unde fusese abandonat.
Parca-mi striga "Ei, ce faci? M-ai uitat? Doar eu ascult si-ti pastrez gindurile...M-ai parasit? "
Asa ca va trebui sa ma intorc la el... Cit de curind, sper! Ca are dreptate...

In sfarsit.Salutare si bine ai revenit si pune-te pe treaba.Hai la un ceai de fructe de padure.

Un ceai de fructe nu poate fi refuzat niciodata.Mai ales cind e asa de frig afara...si soarele isi arata doar dintii...parca facindu-ne in ciuda.

Dificila, ne mai jucam ?

Acest topic a fost editat de Diana-Maria: 30 Oct 2003, 11:44 AM

Bine-nteles.Incuie usa,inchide pisica...si hai...

...Si printre crengile dezgolite impudic ale copacilor sa ne lasam gindurile sa zboare spre tari mai insorite si mai blinde...

...asa ar fi bine,numai ca eu le las sa se tarasca prin noroi,prin ploaie,le las pribege pe aripa vanturilor,noaptea bantuie in jurul lunii si dimineata le gasesc adormite pe prag...si-atunci le iau si le alint cu multa,multa vinovatie in gesturi si soapte.

...Ca pe un copil bolnav care tinjeste dupa dragoste si caldura,adoarme-le intr-un cintec suav, da-le puterea ta si trimite-le iar in lume, mesageri ai Frumosului, ai Binelui si ai omului OM...
Nu-ti fie frica, se vor intoarce de fiecare data la tine,sa-si caute culcus si adapost...

...le-am descantat,le-am blestemat,le-am legat in dosul inimii.....cand m-am nascut eu o stea cazatoare mi-a luat sufletul si-l tot amageste cu drumuri nebatute,ce sa fac? am suflet vagabond,rebel....ma doare uneori acest trup pedepsit sa-l poarte...

... Sa-l poarte pe drumuri neumblate,pline de spini si tepi, de grohotisuri si uscat precum desertul...
Dar din cind in cind mai dai de cite o oaza, iti mai tragi sufletul, iti oblojesti ranile,scoti scaietii din talpile picioarelor si privesti cerul... Nu-i asa c-ai vrea sa te scufunzi in el?

...daca soarele si-ar lua razele inapoi as fi acum un glob de foc,orbitor,incandescent, trup din trupul luminii....

...Si mi-as imprastia caldura tuturor, in speranta ca as topi inimile de gheata, ca as transforma piatra ce ne zace in suflete in lava vie...Inundind pamintul, urcind pina-n tarii, as cinta Viata...

...sau poate as aprinde doar o candela si i-as chema pe toti sa vina sa ia Lumina....

Si in pesterile pe care le-adapostim inauntrul nostru ar patrunde o picatura de dumnezeire,deschizind noi porti,noi carari,descoperind un "eu" mai blind si mai tolerant...in primul rind pentru noi insine...
Poate am face pace si ne-am mai linisti ,framintarile ar disparea ca prin farmec...prin farmecul unei candele aprinse ...care face fiecare zi o sarbatoare sfinta si un miracol..

Acest topic a fost editat de Diana-Maria: 30 Oct 2003, 03:19 PM

...am fi crucificati,fericirea cere sacrificii,pesterile din noi se vor umple cu flori de stinca sau vor devenii vaduri pentru torentele lacrimilor....

De ce oare trebuie sa platim fiecare clipa de fericire cu prea multe lacrimi?Nu o meritam ? Nu sintem vrednici de ea... e adevarat...dar sintem oameni, nu piatra... Chiar daca ne credem uneori niste mici dumnezei, nu sintem decit niste biete figurine de lut...

Acest topic a fost editat de Diana-Maria: 30 Oct 2003, 04:13 PM

Fericirea trebuie sa stim sa o traim.Avem in noi o impotrivire instinctuala fata de fericire.Ne place suferinta,ne place sa aprofundam acest sentiment,ni se pare ca sintem mai interesanti.Un om fericit e un om liber.E un om care isi cunoaste valoare,limitele,puterea si nu apeleaza la ceilalti.Poate e si putin egoism in asta.Nu prea are nevoie de nimeni,pe cand unul nefericit sinte nevoia sa se inconjoare de altii ca el...lamentarile...Cioran spune asta in alte cuvinte.Si asa e.Trebuie sa eliminam balastul,falsele griji,falsele probleme...totul are o rezolvare,important e sa nu facem un caz exagerat din asta.Eu pot sa spun ca sint fericita.Asa cum sint,cu ce am,spun asta chiar daca par lipsita de modestie.Modestia e o forma de ipocrize.

Scuze ca ma bag in jurnalul tau, il citesc asa cum le citesc pe toate de la un timp. Incercind sa va cunosc, sa vad cum sinteti, ce ginditi ... si da-mi voie sa te contrazic, nu exista nici o respingere a fericirii, unii oameni pur si simplu NU STIU sa fie fericiti .... este ca o infirmatate a sufletului.
Dar tu te complaci putin intr-un fel de melancolie, de tinjit dupa ceva pe care nici tu nu-l poti defini ... si din pacate se pare ca nu esti singura pe aici.

Bun venit la "Frunze-n vint", Champi!
Numai ca, draga mea,acesta nu e jurnalul Dificilei...
N-are a face, conteaza prea putin.
E prefect adevarat ca unii oameni NU POT FI FERICITI si sint si dupa parerea mea , tarati din acest punct de vedere.
Poate acest "handicap" e nativ sau...dobondit.
O serie de situatii limita prin care au trecut ori poate din simplul motiv ca oamenii care au probleme sau afiseaza o stare de nefericire perpetuua par mai "interesanti". De ce? Pentru ca toti avem tendinta sa ii compatimim.
Iar acel "ceva", de un farmec inefabil, chiar daca nu vrem sa recunoastem, il cautam cu totii, uneori intr-un mod inconstient.