Frumos spus. Dar eu zic, uitandu-ma in jurul meu: nu toata lumea se considera vrednica sa isi dovedeasca siesi... In asta consta adevarata problema. Cand faci lucruri ca sa dovedesti lumii si nu tie. Cand nu tu esti pe primul plan, ci ce zice lumea. Cand te desconsideri, nu te crezi capabil de nimic bun.

Sunt foarte de acord cu ideea ca trebuie sa te cunosti. Sunt insa persoane care stiu ca sunt capabile, insa nu se pot abtine de la a se "pune jos" singure. Nu se pot abtine de la a-si instila singure teama de esec.
O persoana care a mai fost iubita, dar cand ar vrea sa fie iubita de cineva anume, gandeste: "nu o sa ma vrea, nu o sa ma iubeasca". Sau a mai avut examene luate, si la cel prezent gandeste "nu o sa-l trec niciodata". Sau... n exemple de genul asta.

Prin astea trecem toti , Misti , nu stiu cat de tare sa fii sa poti spune mereu :´´da,asta o sa ma iubeasca ´´ , sau : ´´da , iau toate examenele ´´. E prea mult . Suntem oameni . Suntem mici uneori .

Hehe, da, trecem toti prin ele. Important este sa trecem peste ele, nu sa ramanem cu ideea ca nu putem.

Increderea in sine. Usor de zis greu de facut. Cel putin asa mi se pare mie care ma subapreciez mai mereu. Sper ca lipsa mea de incredere sa nu inspire niciodata mila. Asta nu te poate ajuta decat pe moment. Apoi ramai singur cu tine si-ti dai seama ca esti de plans.

Ce as putea sa fac ca sa am incredere in mine? Nu am gasit pana acum cel mai bun raspuns. Doar solutii de moment care functioneaza in anumite situatii. Ar trebui oare sa ma straduiesc sa fiu mai bun, lucru care ar atrage aprecierea altora si ar duce la sporirea increderii.

Frumos spus "Increderea in sine..este atunci cand nu trebuie sa demonstrezi nimanui nimic..doar propriei persoane."
dar nu stiu cat de adevarat. Eu in sinea mea stiu ca pot dar daca se intampla sa nu reusesc din diverse motive. Cine stie ca eu pot si nereusita a fost doar un accident. Oare sa nu conteze acest lucru. Pentru mine conteaza si poate ca nu ar trebui.
Poate ca problema mea este ca imi pasa prea mult de ce spune "lumea".

Fara mila!

increderea in sine presupune un dram de egoism.

Cand nu reusesc ceva din alte motive,..mai mult sau mai putin accidentale nu ma opreste nimic sa incerc din nou dupa o vreme.
Cultivarea rabdarii este un atu..
Sa stai cu vointa de veghe.. oricat ar fi nevoie ..pana iti atingi telul,..
Si egoismul feroce are un rol hotarator in asta..
Increderea in sine este mult mai complexa decat pare la prima vedere. In afara de egoism.. este obligatoriu si bunul simt..

Egoismul e ca si colesterolul: bun si rau. Egoism bun este atunci cand ai grija de tine si sufletul tau inainte de toate, ca totul in jurul tau sa poata fi influentat de binele din tine. Ce folos sa te darui fara dram de egoism celor din jur, ca dupa o vreme sa-ti fie sufletul stors si acru ca o lamaie?

Foarte buna intrebare. Iti raspund ca o persoana care face in mod frecvent asta: de multe ori, chiar daca ceilalti nu-mi spun direct sa-i ajut, simt eu nevoia sa fac ceva, sa ma agit si daca nu pot, macar sa le zic o vorba buna. Altfel nu ma simt eu bine, n-am constiinta impacata. Vorba aia: prefer sa regret ceva ce am facut, decat ceva ce n-am facut...

Da, stiu ce zici, si eu fac la fel. Dar am invatat ca ajutorul nesolicitat uneori nu e binevenit.
A, si am mai invatat diferenta intre a ma sacrifica pe mine pentru nevoile marunte ale altora, si a ma sacrifica atunci cand au intr-adevar nevoie de mine. Cu alte cuvinte, ca ex., daca nu ma simt bine sau nu am timp si x are nevoie de ceva trivial care poate astepta si care-l si vrea adus la usa, pot sa zic nu. Si nu cred ca ma face o persoana rea, si doar nedisponibila in momentul ala.
Oricum daca i-as face pe plac lui x, as face-o cu o oarecare doza de resentiment, ceea ce nu e bine. Ori o faci din toata inima ori n-o mai faci. Cel putin asta as vrea eu sa primesc daca as fi cea cu nevoia. Decat sa faci ceva pentru mine si sa te aud bufnind sau vaitandu-te de ce efort ai facut pentru mine, prefer un NU POT - brusc, dar cu explicatie. Oh, si nici sa nu aud peste o vreme un repros de genul "cand ai avut nevoie, eu..." ca a 2-a oara nici ca mai am nevoie sa dau motive de scos ochii.
Are legatura cu topicul ce am scris aici? cred ca da.

Rabdare este. Si intradevar incerc din nou, nu ma las usor.
Cu vointa cred ca stau mai prost. Nici nu stiu dace e lipsa de vointa sau mai mult lipsa de motivatie.
Cat despre egoismul feroce... lipseste chiar si cel bland.
Partea cu bunul simt nu prea am inteles-o. Nu ca bunul simt nu ar fi obligatoriu, dar nu i-am inteles rolul in problema increderii in sine.

Oricum multumesc de sfaturi.

Problema cu bunul simt..era adicatelea..sa nu exagerezi cu egoismul. Sa nu il duci prea departe riscand sa ranesti persoane din jurul tau.
E ok,..am incredere in mine,..pot sa fac tot ce imi propun,..dar ..fara exagerari care sa loveasca mai ales in persoanele care reprezinta ceva pentru tine.
Cum am invatat sa am incredere in mine? Greu,..greu de tot.
Am fost o fire..mai timida.., o mama severa..care cu toate ca ma iubeste ..nu intotdeauna a stiut sa ma si faca sa simt asta. A trebuit sa o descopar mai tarziu.
Am inceput prin a accepta tot ceea ce venea de la viata ca o fatalitate, am acceptat toate esecurile.
Peroane care ..pretindeau ca imi vor binele rosteau prea des "nu esti in stare",.."las-o balta pentru ca oricum nu poti"
Si incet..incet..am descoperit ca pot.
Ca nu sunt cu nimic mai prejos decat oricine altcineva. Am reusit un pas,..l-am reusit pe-al doilea,..si in final am invatat sa merg singura..
Asa cum spune Misti,.. am invatat sa spun si NU,..am invatat sa ajut doar cand trebuie,..sa ascult doar cand trebuie.
restul vine de la sine.

M-am prins! Poate ca NU este cuvantul cheie. Eu nu am invatat inca sa-l spun, cand trebuie.
Trebuie sa mai exersez.

Hmm...Adevarul e ca eu inca incerc sa invat sa spun nu...Adik stiam sa zic nu, dar cand era vorba sa merg undeva cu ai mei, sau sa fiu de acord cu ei la o chestie, atunci, intai si-ntai spuneam nu Insa cu restul lumii niciodata nu am putut spune nu...Si acum ma intreb de ce am facut sau acceptat unele chestii...Raspunsu e ca nu am putut spune nu...Asta e...Acum abia fac primul pas de care spunea Cameron...Inca mai am de invatat...Poate pana la 40 ani o sa invat sa am incredere in mine Desi stiu ca pot sa fac multe lucruri, din teama de esec nu le fac...Suna a contradictie,nu? Dar asa sunt eu, o fire care se contrazice singura....O fire care oscileaza intre cele doua extreme...O fire pidosnica....Mai am de invatat...

Ce pacat ca semanam atat de bine!

Acest topic a fost editat de DaC: 5 Sep 2003, 09:44 PM

Draga DaC, bine ai venit printre noi(sorry ca-ti urez atat de tarziu ) , insa am o rugaminte la tine: nu mai da quote la intreg mesajul ce se afla imediat inaintea ta.
Pacat? Poate pacat pt ca si tu esti pidosnic, insa mie nu-mi pare rau ca nu sunt singura in "barca" asta

Stau si ma gandesc mult, mult si ma hotarasc sa fac ceva... Din acest moment nu imi mai pasa nici de lume si nici de ce crede, ori ce zice ea. Daca pornesc gresit ma pot opri oricand, iar daca stiu(simt) ca totul va fi ok nimeni nu ma poate impiedica si nu ma poate face sa-mi schimb hotararea. Cei care nu ma cunosc vor spune ca e prostie, altii care aparent ma cunosc vor spune ca e nebunie, eu o numesc simplu...incredere in sine. Dar...pentru ca intotdeauna exista un dar...increderea in tine nu o poti pastra daca nu ai pe cineva langa tine, cineva care sa inregistreze si sa tina socoteala succeselor tale:) Vi se pare ca ma contrazic?

Nu te contrazici deloc. Asta zicea si Freud (de fapt sunt mai multi care zic, dar el a fost primul), ca scopul nostru inconstient si permanent este de a impresiona sexul opus. Asa ca este foarte normal ca daca avem pe cineva langa noi care ne "contorizeaza" succesele, increderea in noi sa creasca.
Imi place mult felul cum zi zis....chestia cu contorizarea

Increderea in tine... Sunt foarte multe de spus... Nu ca as fi o specialista in psihologie, insa eu cred ca increderea o capeti in timp, cu jutorul celor de langa tine. Eu cred ca am multa incredere in mine, e adevarat insa ca am si ceva mai multa experienta (asta ca sa ma exprim delicat si sa nu spun ca sunt ceva mai "batrana"). Nu cred sa existe o reteta universala sau o metoda de genul :Cum sa capatam incredere in noi. Cred ca depinde de la om la om, si cu siguranta cei din jur te pot ajuta. Eu de exemplu am fost un copil cu un comportament destul de ciudat, acasa fiind cel mai obraznic copil posibil, iar la scoala fiind cel mai timid. Acasa mama imi repata continuu : "nu face aia ca nu poti, esti mica" - "ce vor spune vecinii?" etc., in schimb tata m-a sustinut tot timpul. Sa nu regreti ce ai facut, indiferent ca a fost bine sau rau, daca ai gresit sa inveti din greseala facuta, intotdeauna sa regreti ca ai avut posibilitatea sa faci ceva si nu ai facut.
Al doilea om care m-a ajutat sa am incredere in mine a fost diriginta mea din gimnaziu, un om pentru care am cel mai mare respect. Mai tarziu alti cativa profesori din liceu. Evident ca au existat altii care ma faceau sa cred ca nu sunt in stare sa fac nimic bine, insa in timp acestia au contat din ce in ce mai putin. Ultimul om cre m-a facut sa-mi pierd increderea a fost instructorul de la scoala de soferi, care mi-a dat de inteles ca la modul in care conduc nu voi avea niciodata permis de conducere (eu am facut scoala de soferi pana in '89, iar instructorul era genul de om care te invata cate ceva numai cand primea cate ceva). Evident ca m-am dus la examene gandind astfel: iau sala, nu iau poligonul, iau orasul. Si evident am luat sala si nu am luat poligonul (fara poligon nu am mai ajuns la oras). Tot tatal meu a fost cel care mi-a redat increderea ca pot. Am fost cu el in poligon si am facut traseul acolo de sute de ori cu masina lui. Si am dat examen pe masina lui, si l-am luat, si am luat si orasul. Dupa ceea, in timp totul a devenit simplu, am invatat sa-mi cunosc limitele, sa stiu ce pot si ce nu, cand ma intalnesc cu prietenii (care nu sunt multi) si discutam anumite probleme ei deja imi spun "Nu ai cum sa nu poti, tu poti sa faci tot ceea ce-ti propui, chiar daca nu in clipa in care vrei tu", si nici nu se simt dezamagiti cand chiar nu reusesc sa fac un lucru. Am invatat ca indiferent ce faci, faci numai pentru tine, chiar si cand ajuti pe altcineva tot pentru tine-l ajuti, si nu ca ai vrea la randul tau sa fii rasplatit pentru ceea ce ai facut ci pentru a te simti implinit (e tot un fel de egoism, chiar daca inainte de a ajuta pe acel cineva nici nu te-ai gandit ca o faci de fapt pentru tine, o gandesti ceva mai tarziu cand esti multumit ce celuilat ii este bine). Cred ca deja nu mai stiu ce scriu asa ca... revin altadata.

O idee interesantă şi care se pare că e şi... practică. Dacă atunci cînd sîntem tineri avem deseori o teamă de nereuşită care e ca un fel de frînă pt ceea ce facem, atunci cînd avansăm în etate această teamă se micşorează f mult. Poate că din cauză că desele nereuşite şi "călirea" pe care o dau greutăţile "tocesc" acea frică de altădat'...

Iar cel de lîngă tine, ehehei, poate fi o mină de aur, cu ajutorul Celui de Sus...

Acest topic a fost editat de milimetru: 28 Oct 2004, 10:50 AM

Nu sunt de acord cu tine. Consider ca increderea vine tocmai datorita reusitelor. Daca ai numai esecuri, nu ai cum sa-ti castigi increderea. Tu cred ca te referi la faptul ca trebuie sa ne resemnam la proportia successe/esecuri, care este foarte mica. Asa e?

Normal, normal. E vorba de proporţie, de amalgamul reuşite-nereuşite! Să nu cumva să se înţeleagă că numai eşecurile creează încredere în forţele proprii! Da, se poate interpreta ce-am spus şi aşa, nu m-am gîndit (reuşitele erau subînţelese... pt mine! ). Mulţumesc Zorro!

Mai vreau sa adaug aici ca cel dintai care e langa tine este mama (in mod normal. Nu comentez exceptiile.). Ea este cea care iti va da sau nu incredere in tine.

eu, am destul de multa incredere in mine.
Daca cred ca nu pot duce la bun sfarsit ceea ce vreau sa fac, atunci nu incep.

increderea in sine?
what's that?
can I spend it?

Hehhe... sorry, am vazut ieri Spiderman 2 din nou.

Uneori ma consider cea mai proasta fiinta de pe Planeta dar ma gandesc ca asta ar fi statistic imposibil deci intr-un fel am incredere in mine... sau mai bine zis am incredere in statistici.

He, he, stai liniştită. Nici măcar la prostie nu putem să fim pe locul 1!

increderea in sine...

daca am avea doar un singur fel de mancare, atunci am invata sa il pretuim pentru ca e singurul lucru ce ne tine in viata.
daca suntem bolnavi, atunci apreciem medicamentul care ne salveaza viata.

daca am fi singuri pe lume, atunci am sti sa avem incredere in noi. ne-am ierta mai usor. nu am mai avea comparatii. pentru ca doar noi suntem cei care pot merge mai departe.

insa, instinctiv sau nu, ne complacem in altii, ne subjugam comparativ negativ cu viata altora, pierzandu-ne imaginea, "mancand" din altii.

nu e vorba nici de resemnare. doar de o autodelasare, autoimpiedicare in altii.

si totusi, vine un moment, cand singuri vom striga, "daca nu eu, atunci nimeni!"
sa speram ca vom auzi acest glas...

Daca in propria pesoana nu avem incredere, atunci va intreb, in cine? Nu tu te cunosti cel mai bine, si-ti cunosti calitatile, defectele,stii ce poti corecta si ce nu poti schimba, pt ca ai impresia ca nu poti, iar uneori ti se pare chiar stupida afirmatia "nu exista nu pot,doar nu vreau"?
Totul vine din subconstient. Trebuie sa inveti sa te accepti si nu sa te compari cu persoanele de langa tine, in care tu vezi ceva mai bun. E normal sa existe autocritica, dar ea te ajuta sa ajungi cat mai aproape de perfectiune. Daca iti doresti cu adevarat sa devii o alta persoana, sa te schimbi o poti face...Trebuie sa crezi tu ca poti face schimbarea si nu apropiatii, iar daca vei reusi, vor observa mai tarziu.
Daca intr-adevar ajungi sa crezi ca esti unic, ca trebuie sa-ti traiesti viata asa cum stii, cum vrei, dar sa nu-l "deranjezi" pe cel de langa tine(sa-i schimbi viata, pt ca asa crezi tu ca e mai bine)si ajungi sa nu regreti mai nimic sau sa nu mai vrei sa-ti pese de ce zic altii, vei capata incredere in tine .
E nevoie de timp si exercitiu.

Nu. Uneori, te poti surprinde singur prin ceea ce faci/spui/gandesti...

Tocmai, daca nu stii cum reactionezi in anumite situatii inseamna ca inca nu te cunosti indeajuns....

Se pare ca e posibil sa nu te cunosti niciodata suficient de bine.

http://www.hanuancutei.com/forum/index.php...topic=5213&st=0

dar voi nu faceti tot posibilul sa va cunoasteti, dragilor? la un moment dat trebuie sa stii cum ai reactiona in anumite situatii. putini pot spune, intr-adevar ca se cunosc. si multi o recunosc, iar asta inseamna ca te cunosti cat de cat, daca recunosti acest lucru. nu-i asa?

Probabil ca asa e. Si fiecare incearca sa se cunosca cat mai mult. Dar nu cred ca poti ajunge in punctul in care sa spui ca te cunosti complet si sa ai dreptate.

CORECT!

asa e barrie
important e sa porneasca aceasta 'sete de cunostere' pentru propria persoana si sa-ti ascunzi defectele(pe care cu cat incerci sa ti le cunosti mai bine cu atat vei face din complex/defect o calitate/un avantaj pentru tine);
cei din jur vor lua atitudine..prin simplul fapt ca le va fi mai usor in a te aborda,simtindu-te impacat/implinit cu propria-ti persoana; iar chestia asta cu 'impacarea 'este foarte transparenta pentru fiecare; se vede foarte usor daca o ai sa nu

mi s-a spus ca nu am incredere in mine. asa mi-a zis cineva... si nu am indraznit nici sa il aprob, nici sa il contrazic.
pur si simplu m-am oprit si m-am intrebat daca e sau nu asa.

ce inseamna sa ai incredere in tine? sa crezi doar lucruri pozitive despre tine? sa vezi realitatea din jurul tau doar intr-un mod pozitiv?

ce inseamna sa nu ai incredere in tine? sa ignori sperantele? sa nu ai curaj sa pui piciorul in prag?

sincer... sunt intr-un moment in care habar nu am cum e cu increderea in mine, in cazul meu, in eu-ul meu.