Un cocoş se plimba ţanţos printr-o grădină, săpând cu ciocul, pe alocuri, în căutarea unor seminţe mai de soi. La un moment dat, privirile i-au fost atrase de o perlă strălucitoare, îngropată pe jumătate în pământ.

Fără nici o ezitare, cocoşul a ţăşnit către ceea ce părea o boabă cu un gust nemaicunoscut, a scurmat în ţărână cu ghearele-i ascuţite şi a prins hulpav în cioc micuţa sferă. Abia atunci şi-a dat seama că acel bob nu era unul de orez, aşa că l-a scuipat degrabă pe pământ.

Chiar în momentul când voia să se îndepărteze, plină de dezamăgire, perla a strigat după el: " Eu sunt o piatră nepreţuită, scăpată din greşeală dintr-un colier minunat . Nicăieri nu ai putea găsi o perlă asemeni mie, căci nu pot fi întâlnită în orice ocean din lumea asta. În lume există miliarde de fire de nisip pentru fiecare seamăn al meu. Mare noroc ai avut că m-am aflat în calea ta. Dacă m-ai privi cu atenţie şi cu pricepere, ai putea descoperi cât de frumoasă şi valoroasă sunt. " Cocoşul i-a mai aruncat o privire înainte de a pleca şi a cărâit cu dispreţ: "Aşa nepreţuită cum te crezi, te-aş schimba într-o clipită pe o boabă de orez."

Eşti special, Pancinello, de Max Lucado

Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau nişte omuleţi mici, din lemn, ciopliţi toţi de un tâmplar pe nume Eli. Aceştea îşi avea atelierul pe un deal, de la a cărui înălţime se vedea întreg satul.

Fiecare omuleţ era altfel. Unii aveau nasul mare, alţii aveau ochii mari. Unii erau înalţi, alţii erau scunzi. Unii purtau pălărie, alţii purtau costum. Însă două lucruri le erau comune: toţi erau făcuţi de acelaş tâmplar şi trăiau în acelaş sat.

De dimineaţa până seara, zi de zi, omuleţii făceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celălalt. Fiecare omuleţ avea o cutie plină cu steluţe aurii şi o cuţie plină cu bulinuţe negre. Cât era ziua de lungă îi vedeai pe străzile satului lipind steluţe sau buline unul pe celălalt.


Omuleţii drăguţi, din lemn lustruit şi frumos vopsiţi întotdeauna primeau steluţe, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sărită, nu primeau decât buline.

Tot steluţe primeau şi cei talentaţi unii; puteau ridica greutăţi deasupra capului, alţii puteau sării peste cutii înalte. Mai erau unii care ştiau cuvinte dificile, iar alţii care cântau cântece frumoase. Acestora toată lumea le dădea steluţe aurii. Aşa se face că unii omuleţi aveau trupul plin de steluţe… Ori de câte ori primeau câte o steluţă se simţeau atât de bine încât îşi doreau să mai facă ceva ca să poată primi încă una.

Alţii însă nu ştiau să facă prea multe lucruri şi aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre aceştia din urmă.

Tot timpul încerca să sară cât mai sus, ca alţii dar întotdeauna cădea la pământ. Iar când ceilalţi îl vedeau jos se adunau buluc în jurul lui şi lipeau buline pe el. De multe ori se mai şi zgâria în cădere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar după aceea când încerca să le explice omuleţilor de ce căzuse mereu spunea câte o neghiobie şi toţi se îngrămădeau să lipească şi mai multe buline pe el.

După un timp avea atât de multe încât nu mai vroia să iasă pe stradă, se temea că va face iar ceva anapoda: cine ştie, o să-şi uite pălaria sau o să calce într-o baltă… şi imediat o să primească bulinuţe.

Adevărul este că avea atât de multe buline încât ceilalţi omuleţi veneau şi îi lipeau altele fără nici un motiv.

- Merită mulţimea asta de buline negre, îşi spuneau omuleţii unii altora.
- Este clar că nu e bun de nimic!

După un timp Pancinello a ajuns să creadă ce se spunea despre el: „Aşa este, nu sunt bun de nimic!”, îşi spunea el.

În rarele dăţi când ieşea din casă stătea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simtea mai în largul lui.

Într-o zi, se întâlni cu un omuleţ total diferit de ceilalţi: nu avea nici steluţe, nici buline. Era din lemn şi atat. Era o fată pe nume Lucia.

Să nu credeţi că oamenii nu încercau să lipească etichete şi pe ea! Încercau numai că nu rămâneau lipite ci cădeau. Fiindcă nu avea nici o bulină unii o admirau atât de mult încât se grăbeau să-i lipească o steluţă. Dar nici una nu stătea lipită. Alţii însă o priveau cu dispret fiindcă nu avea nici o stea şi atunci vroiau să îi lipească o bulină dar şi aceasta cădea imediat.

- Ca ea vreau să fiu!, îi trecu prim minte lui Pancinello. Nu mai vreau să primesc etichete de la ceilalţi!

Aşa că o întrebă pe Lucia cum se face că ea nu are nici o etichetă.

- Nu este mare lucru, îi răspunse ea. În fiecare zi mă duc să îl văd pe Eli.
- Pe Eli?
- Da, pe Eli, tâmplarul, îmi place să stau cu el în atelier.
- Dar de ce?
- Ce ar fi să descoperi singur? Du-te la el sus pe deal! Şi cu aceste cuvinte, Lucia se întoarse şi plecă.
- Dar crezi că-i va face plăcere să mă vadă?!?, strigă el după ea.

Însă Lucia nu-l mai auzii. Aşa că Pancinello se întoarse acasă, se aşeză la fereastră şi începu să se uite cum alergau omuleţii de colo-colo, lipindu-şi etichetele unul pe celălalt.

- Dar nu este drept!, îşi spuse el supărat. Şi pe loc se hotărî să meargă la Eli.

Se îndrepta spre deal şi urca pe cărarea strâmtă până ce ajunse în vârf. Când întră în atelier, făcu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIAŞE. Scaunul era cât el de înalt. Ca să vadă ce se afla pe bancul de lucru trebui să se ridice pe vârfuri. Ciocanul era lung cât braţul lui! Înghiţi în sec şi îşi zise:

- Eu aici nu rămân! şi se îndreptă spre ieşire. Dar chiar atunci îşi auzi numele:
- Pancinello, tu eşti? se auzi un glas pătrunzător. Cât mă bucur să te văd, Pancinello! Vino mai aproape, vreau să te văd mai bine!

Pancinello se întoarse încet şi îl privi pe mesterul tâmplar, un bărbat înalt, cu o barbă stufoasă.

- Ştii cum mă cheamă? îl întrebă Pancinello.
- Bineînteles că ştiu, doar eu te-am creat! Eli se plecă, îl ridică de jos şi îl aşeza lânga el pe bancă. Hmm… Se pare că ai adunat ceva etichete…
- Nu am vrut, Eli! Am încercat din răsputeri să fiu bun!
- Pancinello, copilul meu, în faţa mea nu este nevoie să te aperi! Mie nu-mi pasă ce spun ceilalţi despre tine!
- Chiar nu-ţi pasă?
- Nu şi nici tie nu ar trebui să-ţi pese! Cine sunt ei – să împartă etichete bune sau rele? Şi ei sunt tot omuleţi de lemn ca tine. Nu contează ce gândesc ei, Pancinello. Contează doar ceea ce gândesc eu, iar eu cred că esti o persoană tare deosebită!

Pancinello începu să râdă:

- Eu, deosebit? De ce aş fi deosebit? Nu pot să merg repede, nu pot să sar, vopseaua mi se duce. De ce aş însemna ceva pentru tine?

Eli se uită la Pancinello, îşi puse mâna pe umărul lui micuţ şi spuse încet:

- Fiindcă eşti al meu, de aceea însemni foarte mult pentru mine!

Nimeni… niciodată… nu-l mai privise astfel pe Pancinello… şi în plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte…

- În fiecare zi am sperat că vei veni la mine, continuă apoi Eli.
- Am venit fiindcă m-am întâlnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete, răspunse Pancinello.
- Ştiu, mi-a povestit despre tine.
- De ea de ce nu se prind etichetele?
- Fiindcă a hotărât că este mai important ce gândesc eu despre ea, decât ce gândesc alţii. Etichetele se lipesc de tine doar dacă le laşi!
- Cum adică?
- Etichetele se lipesc doar dacă le consideri importante. Dar cu cât te încrezi mai mult în dragostea mea, cu atât mai puţin îţi pasă de etichetele pe care ţi le pun ceilalţi oameni. Înţelegi?
- Păi, nu prea…
- Vei înţelege cu timpul. Acum eşti încă plin de buline negre. Deocamdată îţi va fi de ajuns să vii la mine în fiecare zi, iar eu îţi voi aduce aminte cât de important eşti pentru mine.

Eli îl puse jos pe Pancinello. În timp ce acesta se îndrepta spre uşa, Eli îi spuse:

- Nu uita, eşti o persoană deosebită fiindcă eu te-am creat! Iar eu nu greşesc niciodată!

Pancinello nu se opri din mers, dar gândi: “Cred ca Eli chiar vorbeşte serios. Poate are dreptate!”

Şi chiar în clipa aceea căzu de pe el o bulină…

Adaptare dupa maestrul Zen, Taisen Deshimaru

Acum două sute de ani, în Japonia, înainte de restauraţia Meiji, era un maestru de sabie pe nume Shoken, a cărui casă a fost invadată de un şobolan uriaş. În fiecare noapte, acel şobolan uriaş venea în casa lui Shoken şi îl ţinea treaz. Acesta trebuia să-şi facă somnul în timpul zilei. A cerut ajutor unui prieten care deţinea pisici, un fel de antrenor de pisici. Shoken i-a spus: „Împrumută-mi cea mai bună pisică pe care o ai”.

Antrenorul de pisici i-a împrumutat o pisică maidaneză, foarte rapidă şi adeptă a stilului „prindere de şobolani”, cu ghiare puternice şi muşchi proeminenţi. Dar când a venit să-l înfrunte pe şobolan în cameră, şobolanul a rămas neclintit iar pisica a trebuit să-şi întoarcă coada şi s-o tulească. Hotărât lucru, era un şobolan cu totul deosebit.

Apoi Shoken a împrumutat o a doua pisică, una roşcată cu un ki teribil şi cu o personalitate agresivă. Aceasta a doua pisică a acceptat înfruntarea aşa că s-a luptat cu şobolanul; însă şobolanul s-a impus în luptă iar pisica s-a retras degrabă. A fost procurată o a treia pisică şi a fost pusă să-şi măsoare puterile cu şobolanul – aceasta era colorată în negru şi alb – însă nici ea nu a putut face mai mult decât celelalte două.

Totuşi Shoken a împrumutat încă o pisică, o a patra; era neagră, bătrână, nu era proastă, dar nu atât de puternică precum cea maidaneză sau cea roşcată. Pisica a intrat în cameră. Şobolanul s-a holbat la ea un timp şi apoi a înaintat. Pisica neagră stătea culcată, cu sânge rece şi a rămas complet nemişcată. O uşoară îndoială l-a străfulgerat pe şobolan. S-a apropiat puţin şi încă puţin; era un pic neliniştit. Deodată pisica l-a prins de gât, l-a omorât şi l-a aruncat.

Pe urmă Shoken s-a dus la prietenul lui antrenor de pisici şi i-a spus: „De câte ori n-am urmărit acel şobolan cu sabia mea de lemn, dar în loc să-l lovesc eu pe el m-a zgâriat el pe mine. Cum de a reuşit pisica ta neagră?”
Prietenul i-a spus: „Ar trebui să adunăm pisicile şi să le întrebăm chiar pe ele. Tu eşti maestru de kendo, aşa că o să pui tu întrebările: sunt sigur că ele ştiu totul despre artele marţiale”.

Aşa că s-au adunat toate pisicile, prezidate fiind de pisica neagră, care era cea mai bătrână.
Pisica maidaneză a luat cuvântul şi a spus: „Sunt foarte puternică”.
„Atunci de ce nu ai învins?” a întrebat pisica neagră.
Pisica maidaneză a răspuns: „Sunt într-adevăr foarte puternică; ştiu sute de tehnici diferite de prindere a şobolanilor. Ghearele mele sunt foarte puternice, iar muşchii proeminenţi. Însă acel şobolan nu era unul obişnuit”.
Pisica neagră a spus: „Aşadar forţa şi tehnica ta nu sunt egale cu cele ale şobolanului. Oi fi având tu o mulţime de muşchi şi nenumărate waza, dar îndemânarea singură nu este de ajuns. În nici un caz!”

Atunci a vorbit pisica roşcată: „Sunt extraordinar de puternică, îmi exersez în mod constant ki-ul şi respiraţia prin zazen. Mănânc numai legume şi supă de orez, de aceea am atâta energie. Dar nici eu nu am fost în stare să înving acel şobolan. De ce oare?” Bătrâna pisică neagră a răspuns: „Activitatea şi energia sunt într-adevăr mari, însă şobolanul era mai presus de energia ta; eşti mai slabă decât acel şobolan mare. Dacă eşti prea ataşată de ki-ul tău, mândră de el, acesta se moleşeşte. Ki-ul tău este ca un talaz neaşteptat, nu poate dura şi tot ceea ce lasă în urmă este o pisică furioasă. Ki-ul tău poate fi comparat cu apa care curge de la robinet; însă acel al şobolanului este un gheizer uriaş. Chiar dacă ai un ki puternic, în realitate el este slab deoarece ai prea multă încredere în tine însăţi”. Apoi a venit la rând pisica alb-negru, care fusese de asemenea învinsă. Ea nu era atât de puternică, în schimb era inteligentă.

Ea a avut satori, terminase waza şi îşi petrecea timpul doar practicând zazen. Numai că ea nu era mushotoku (adică fără profit sau dorinţă de profit) aşa că şi ea a fost nevoită să fugă pentru a-şi salva viaţa.

Pisica neagră i-a spus: „Eşti extrem de inteligentă, şi de asemenea puternica. Dar nu ai putut să înfrângi şobolanul pentru că aveai un scop, aşa că intuiţia şobolanului a fost mai eficientă decât a ta. În clipa în care ai intrat în cameră, el a înţeles atitudinea ta şi starea minţii tale şi de aceea nu ai putut să-l învingi. Ai fost incapabilă să-ţi armonizezi forţa, tehnica şi conştiinţa activă: ele au rămas separate, în loc să se adune laolaltă, să fie una. În vreme ce eu, într-o singură clipă, am folosit toate cele trei facultăţi în mod conştient, natural şi automat şi aşa am fost capabilă să ucid şobolanul.

Dar cunosc o pisică, într-un sat nu prea îndepărtat, care este şi mai puternică decât mine. Este foarte, foarte bătrână şi are mustăţile complet gri. Am întâlnit-o o dată şi cu siguranţă nu are nimic puternic în aspectul ei! Doarme toată ziua. Nu mănâncă niciodată carne, nici măcar peşte, nimic altceva decât genmai (supă de orez), deşi câteodată mai trage şi câte o duşcă de sake (băutură alcoolică din orez). Şi nu aprins niciodată măcar un şobolan pentru că toţi se sperie de ea ca de moarte şi tremură ca frunzele în bătaia vântului. Şobolanii se ţin la asemenea distanţă, încât ea nu a avut niciodată ocazia să prindă măcar unul. Într-o zi, s-a dus într-o casă care era ticsită de şobolani. Aceştia au plecat numaidecât şi s-au dus în altă casă. Ea poate să-i vâneze şi în timpul somnului. Această pisică bătrână cu mustăţile gri este cu adevărat misterioasă şi impresionantă. Voi trebuie să deveniţi ca ea: dincolo de postură, dincolo de respiraţie, dincolo de conştiinţă”.



Pentru Shoken, maestrul de sabie, aceasta a fost o mare lecţie

Filipok, de L. N. Tolstoi



Era odată un băieţel pe care îl chema Filipok. Într-o zi văzu copiii îndreptându-se spre şcoală. Filip îşi luă căciula şi vru să se ducă şi el cu ei. Dar maică-sa îl întrebă:

- Încotro te duci, Filipok?

- La şcoală.

- Eşti mic şi nu poţi să te duci! Şi mama îl opri acasă.

Toţi copiii erau duşi la şcoală. Tata a plecat încă de dimineaţă la pădure, iar mama s-a dus să lucreze cu ziua. Au rămas acasă numai Filipok şi bunica sus pe cuptor. Lui Filip i s-a urât să stea singur. Şi când bunica a adormit, el s-a apucat să-şi caute căciula. Pe-a lui n-a găsit-o şi a luat una veche de-a lui taică-său; pe urmă a plecat la şcoală. Şcoala era la capătul celalalt al satului, lângă biserică. Cât a mers Filipok pe uliţa lui, câinii i-au dat pace, îl cunoşteau. Dar cum a ajuns prin dreptul curţilor străine, a sărit Jucika şi a început sa latre; dupa Jucika a sarit si Volciok, un caine mare de tot. Filipok a luat-o la fugă, câinii dupa el. Filipok a încaput să ţipe, s-a impiedicat şi a căzut. Dintr-o curte a ieşit un mujic, a alungat câinii şi s-a răstit la copil:

- Încotro alergi aşa singur, neastâmpăratule?

Filipok n-a răspuns nimic; şi-a sumes poalele hainei şi a început să fugă din răsputeri. A ajuns lângă şcoală. În cerdac nu era nimeni, dar dinăuntru răzbea larma copiilor. Pe Filipok l-a cuprins frica: “Dacă învătătorul mă alungă?”. Se tot gândeşte ce să facă. Să se întoarcă, vor sări câinii iar la el; să intre în şcoală, îi e frică de învăţător. Tocmai atunci trece pe lângă şcoală o femeie cu doniţa în mână şi-l întreabă:

- Tu de ce stai aici, când toţi învaţă?

Filipok n-a mai avut ce face şi a intrat. În pridvor şi-a scos căciula şi a deschis uşa . Şcoala era plină de copii. Fiecare spunea ceva cu glas tare, iar învăţătorul, care purta un fular roşu la gât, se plimba prin mijlocul lor.

- Tu ce vrei? l-a întrebat el pe Filipok.

Filipok şi-a strâns cu putere căciula la piept şi nu a răspuns nimic.

- Cine eşti?

Filipok tăcea mai departe.

- Nu cumva eşti mut?

Filipok s-a speriat aşa de tare, că n-a mai putut scoate o vorbă.

- Ei, dacă nu vrei să vorbeşti, pleacă acasă.

Tare ar fi vrut Filipok să răspundă, dar spaima îi încleştase gura. S-a uitat la învăţător şi a început să plângă. Atunci învăţătorului i s-a făcut milă de el. L-a mângâiat pe cap şi a întrebat pe copii cine-i baieţelul acela.

- E Filipok, fratele lui Koştiuska. De mult vrea să meargă la şcoală, dar mama lui nu-l lasă, şi atunci a venit la şcoală pe furiş.

- Hai, aşază-te în bancă lângă fratele tău; şi am s-o rog pe maică-ta să te lase la şcoală.

Apoi, învăţătorul a început să-i arate literele, dar Filipok le ştia de mai înainte, ba putea să şi citească puţin.

- Ia să te văd cum îţi silabiseşti numele?

Şi Filip începu:

- Pfe-i-pfi, le-i-li, pe-oc-poc.

Copiii râseră.

- Bravo!a spus învăţatorul. Cine te-a învăţat să citeşti?

Filip a prins curaj şi a răspuns:

- Kostiuska. Eu sunt deştept şi dintr-o dată am priceput tot! Sunt grozav de deştept!

Învăţătorul l-a întrerupt şi a spus:

- Nu te grăbi cu lauda; mai întâi învaţă.

De atunci Filipok a început să meargă şi el cu copiii la şcoală.

Acest topic a fost editat de The Dude: 7 Jul 2014, 10:39 AM

Povestea jocului de şah

Se povesteste in legendele vechi cum, intr-o zi cand regele Vishtaspa se intorcea victorios dintr-o campanie, a intalnit un grup de oameni stand in cerc sub un copac si ascultand cu mare atentie un batran venerabil asezat in mijlocul lor. Regele, care era in acea vreme un om tanar, a fost curios sa afle cine era batranul, asa ca a trimis un servitor sa afle.

Acesta s-a apropiat de cercul de oameni, care i-au facut loc si a aflat ca batranul om era marele invatator Zarathushtra iar oamenii asezati in cerc in jurul lui erau discipolii sai. Toate acestea i-au fost aduse la cunostinta regelui Vishtaspa care, se spune ca a cerut ca inteleptul sa fie adus in fata lui.

"Mi s-a spus ca numele tau este Zarathushtra" a spus regele cand Invatatorul s-a aflat in fata lui, "si deasemenea mi s-a spus ca esti cel mai intelept om din lume. Daca este adevarat iti cer, in calitate de rege, imediat sa ma instruiesti si sa imi explici legile naturii si ale . Dar te rog sa fi explicit pentru ca ma grabesc sa ma intorc la palat unde sunt multe chestiuni de stat care ma asteapta".

Zarathushtra s-a uitat ganditor pentru un moment la rege si apoi s-a aplecat si a ridicat de pe jos un bob de grau. Tinandu-l cu respect intre degetul mare si aratator s-a inclinat adanc in fata regelui si i-a oferit grauntele. Regele l-a luat in mana iar marele intelept a explicat:

"Majestatea Ta, toate legile care guverneaza Raiul si Pamantul pot fi citite in ceea ce tii tu acum in mana. Fortele binelui si raului sunt acolo si toate intrebarile tale isi gasesc raspuns discutand asupra acestui bob de grau. Iti ofer aceasta carte pe care o poti lua cu tine si citi in voie".

Dar regele Vishtaspa, vazand zambetele de pe fetele discipolilor s-a gandit ca Zarathushtra radea de el. A aruncat grauntele de grau pe jos si s-a urcat mandru in sa.

"Am venit cu respect si ti-am cerut sfatul pentru ca mi s-a spus ca esti cel mai intelept om de pe pamant. Imi dau seama acum ca nu esti nimic mai mult dt un taran care nu a invatat bunele purtari. Iti ascunzi ignoranta in spatele unor exagerari. Am fost prost ca mi-am pierdut timpul aici". Asa a grait regele. Apoi si-a intors armasarul si a pornit inapoi.

In timp ce regele si suita sa se indepartau Zarathushtra a ingenuncheat si a ridicat bobul de grau: "o sa pastrez acest bob" si-a spus "pentru o zi cand regele va ave nevoie de el si bobul ii va fi profesor".

Multi ani au trecut si faima lui Zarathushtra a crescut cu fiecare an. La fel si faima regelui Vishtaspa: intotdeauna victorios in batalii, devenind tot mai bogat cu fiecare alianta, isi petrecea zilele in lux si abundenta. Dar noptile i-au devenit tot mai lipsite de somn cu cresterea faimei si a averii. "Traiesc in lux" gandea el "si totusi cine imi poate garanta ca va fi intotdeauna asa? Intr-un an recolta fermierilor este bogata iar in anul urmator furtuni cumplite destrug tot. Oare voi fi intotdeauna binecuvantat cu victorii? Caderea mea va fi mai mare pe masura ce imi sporeste faima si averea? Sigur, legile care guverneaza saracii guverneaza si pe cei bogati – si cine este El cel care face aceste legi? Cum am sa inteleg vointa lui Dumnezeu, sa imi pot aprecia faima si sa stiu numarul zilelor ce mi-au fost date?

Noapte dupa noapte intrebarile acestea si altele ocupau mintea regelui Vishtaspa si ii tulburau somnul. Pana la urma gandindu-se la intalnirea avuta cu Marele Intelept cu ani in urma, a decis sa ceara din nou sfatul, de aceasta data in conditii diferite de cele pe care le impusese din saua calului in vremea cand era tanar.

"Mare invatator, vin umil in fata ta" i-a scris lui Zarathushtra. "Regret profund mandria si ignoranta tineretii si vad acum cat de prostesc a fost sa cer raspunsuri la asemenea intrebari majore intr-un timp atat de scurt. Te rog accepta regretele mele si

fa-mi onoarea unei vizite, poate as putea invata de la tine, sau macar trimite unul dintre discipoli sa ma invete". Apoi a invelit scrisoarea impreuna cu o piatra pretioasa de mare valoare intr-o panza fina de in si le-a trimis invatatorului.

Dupa cateva zile mesagerul s-a intros de la Zarathushtra aducand raspunsul pentru rege: "Majestatea Ta este foarte bun, dar un gradinar nu are trebuinta de o piatra pretioasa asa ca ti-o trimit inapoi. Panza o voi pastra, va fi utila pentru a-mi proteja unele plante impotriva frigului iernii", impreuna cu scrisoarea, invelit intr-o frunza se gasea bobul de grau. "Sunt prea batran pentru a pleca departe de gradina mea" isi continua inteleptul scrisoarea, "dar regele este prea nobil pentru a primi pe unul dintre discipoli in locul meu. Asa ca nu trimit un discipol ci chiar pe profesorul meu, cel care m-a invatat tot ce stiu despre univers".

*****************

Prin aceasta legenda persana (transmisa de secole ca Povesti ale Secolului X ale poetului persan FIRDAUSI) vechea Arta a Asha este legata de ceea ce cunoastem in ziua de azi sub denumirea de SAH, mentionat in istorie ca "Jocul regilor si regele jocurilor". Dar in timp ce azi sahul este un simplu joc, vechea Arta Asha nu este un joc; este un microcosmos complex intretesut cu macrocosmosul Vietii – un univers complet prin el insusi.

Într-o zi, în timp ce Mama Natura îşi vedea de treburi în grădina, a auzit voci nervoase. Erau doi dintre copii ei: Soarele şi Ploaia, care se certau care este cel mai important pe lume.
"Eu sânt cel mai important" striga Soarele. "Fără mine, nimic nu ar creşte!"
"Nu este adevarat, eu sânt cel mai important!" striga Ploaia. "Fără mine, nimic nu ar creşte!"
Glasurile li se auzeau din ce în ce mai tare şi din ce în ce mai răstite, fiecare fiind sigur că el este cel mai important.

a un moment dat, Mama Natura s-a săturat să-i vadă certindu-se şi s-a gândit să le dea o lecţie. A trimis Soarele pe o parte a lumii şi Ploaia pe cealaltă.

Curând a fost pace şi linişte din nou, iar Mama Natura s-a întors la treaba ei. La început Soarele şi Ploaia s-au supărat că au fost despărţiţi, dar au decis că aceasta este şansa prin care fiecare poate demonstra că este cel mai important.

Zi dupa zi, Soarele strălucea pe o faţă a globului, în timp ce pe cealaltă Ploaia continua să cadă. După o vreme, pe partea Soarelui totul era uscat, iar pe cea a Ploii totul era inundat.

Când şi-au dat seama de greşeala făcută, Soarelui şi Ploii li s-a făcut ruşine. S-au dus înapoi la Mama Natura şi şi-au cerut scuze."Ştim acum că nici unul nu este mai important decât celalalt", au spus. "Avem nevoie unul de celalalt, iar lumea are nevoie de noi amândoi pentru creşterea plantelor şi animalelor."

Mama Natura era fericită că Soarele şi Ploaia şi-au învăţat lecţia. Pentru a sărbători s-a gândit să ofere lumii un dar special : De-a lungul cerului a pictat un arc de cerc din culori minunate: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet. "Lumea are nevoie de voi amândoi, copiii mei, Soarele şi Ploaia", a spus ea. "De câte ori veţi vizita lumea, în acelaşi timp, acest arc de cerc va apare pe cer. Când lumea va vedea curcubeul, va ştii că voi sânteţi fericiţi să lucraţi împreună."




...se dedica proaspatului user ROGVAIV

Acest topic a fost editat de The Dude: 10 Jul 2014, 12:54 PM

Intr-o putinică cu miere se grămădise la mâncare o mulţime de muşte; dar iată că în curând, lăcomia lor împingându-le tot mai în fund, toate se împlantară într-ânsa atât cu picioarele cât şi cu aripile, de nu se mai puteau întoarce şi încă mai puţin să zboare.

Atunci văzând bietele muşte că din pricina lăcomiei lor au să piară, ziseră:
— Vai de noi, păcătoase ce suntem, iată că pentru o fărămiţă de dulceată ce am mâncat, acuma pierim cu zile! Vai! cât de lacome am fost!

Învăţătură: Aşa sunt şi oamenii cei păcătoşi, pentru puţin lucru şi pentru puţină hrană şi dulceaţă îşi pierd zilele şi sufletul li se chinuieşte în veci în munca iadului.

TRIST...:

am facut si eu odata proba. Era la bucatarie. Nu spun cine m-a intrebat, era o doamna din Bucuresti
Am zis ca am o flegma sub acoperis.
Ea zise: Pui poze.
N-am reusit. Pozele cu lastunii mei s-au pierdut in rar... sau rar în aer
Dar fiecare an vin si sunt aici De parca ar sti unde sunt acasa sau unde s-au nascut...

edit: apropos lastuni.
Aud la fereastra bumm
Un lastun a intrat si s-a agatat de perdele.
No, l-am scos de-acolo pe suparatul.
N-am stiut pâna atunci ce gheare superbe au aceia pasari pâna când m-a zgâriat

...cred ca ma f.uc.k Ornitolog...

L-am pus pe fereastra sa zboare...
A venit înapoi... nu stiu daca a zis :"Multam fain" sau s-a dus la piticii sai

*******************************************

Dar mai sunt multe de spus
O Ente, adica o ratza.
Am gasit-o cu cinspe pui.
Am pus-o în carton cu puii si am dus-o la lac.
Sa nu crezi, dupa ce si-a numarat plozii s-a uitat la mine cu un Quak (Multumesc)


Acest topic a fost editat de Cla: 14 Jul 2014, 01:30 PM

...cred ca e aceiasi cu care m-am intalnit acum ceva vreme la o partida....am recunoscut-o usor, pentru ca era singura educata....pot doar sa iti spun ca si-a facut cu multa prisosinta datoria pana la capat (s-o fi vazut cum trona pe tava de varza....ti se umplea gura de apa...)




regret ca lucrurile stau asa....n-am facut eu lumea asta Cla...asa ca nu pe mine ma injura...rata pe varza, nu-i de pe planeta asta....daca e gatita de un meserias insa...

Un tanar era foarte suparat ca nu are mai multi bani, ca nu-si poate cumpara tot ce-si dorea. Se plimba trist pe strada, nestiind cum sa iasa din aceasta situatie. Dar, cum mergea el asa, s-a lovit deodata de cineva. Mare i-a fost mirarea sa vada ca, din neatentie, a dat peste un om sarman, fara vedere. Incerca bietul om sa se ajute cu un baston si sa gaseasca drumul spre casa. Tanarul nostru l-a ajutat, conducandu-l de brat.

Vazand cat sunt altii de necajiti, tanarul nu s-a mai gandit, de atunci, decat la un lucru: cat de bogat este el. Nu avea bani pentru tot ce si-ar fi dorit, dar avea comoara cea mai mare din lume, pe care banii nu o pot cumpara: sanatatea cu tot ce izvoraste din ea - putere de munca, bucurie si voie buna.

Acum isi dadea seama ca sunt oameni care au ramas ologi in urma unor accidente. Dar picioarele sale il puteau duce oriunde. Altii au ramas orbi. El putea sa vada, insa, clipa de clipa, toate frumusetile din jurul sau. Exista si unii oameni care, din pacate, sunt orbi si ologi sufleteste, pentru ca sufletul lor s-a golit de bucurie, de speranta si dragoste. Acestia sunt cu adevarat nefericiti.

Cu cat vei fi mai binevoitor, cu atat sufletul tau va avea mai multa liniste. Cel rau si zgarcit nu da niciodata nimic, nici macar un pahar cu apa sau un sfat, chiar daca aceste lucruri nu l-ar costa nimic. Un astfel de om mai este cu ceva de folos celorlalti ?

Daca ne vom uita in jurul nostru vom vedea ca nimic nu traieste doar pentru sine. Pana si un copac obisnuit. Chiar daca nu ne ofera fructe, ne da cel putin posibilitatea sa ne odihnim un minut la umbra lui.

"Cel bun vede bunatatea peste tot; cel rau, nicaieri."

... numa de apa... si ei... ??!

*******************

Hey... eu sa te înjur ?? Glumesti, prietene
Dar apropos de rata pe varza... eram copil, dar nu am uitat expresia, cred ca era de la Dem Radulescu.
Faceau misto la TV, el cu Toma Caragiu si Puiu Calinescu.
Si erau la bucatarie, faceau "Catza pe barza"

Altadata iar s-au prostit, mai era si cu Birlic.
S-au pus pe nume de ministri.
Chinezul era "Ce-ai în sân"
Japoneza "Micutzo ce curai"
Bulgarul "Boris Flocosov"
Francezul "Jean Curgol"
Rusoaica "Tatiana Pizdarova"
Mai era unul, nu mai stiu de pe unde "Nea Pulan Gaurica"
s.a.m.d... dar astea nu le-ai vazut la TV, doar auzite prin radio, pe unde scurte

...daaaa, si ambasadoarea plenipotentiala: Micutzo Cecurai.....

mircea crisan baga din astea la free europe... ...si max banusi....

Acest topic a fost editat de The Dude: 17 Jul 2014, 07:31 AM

Regele Zhou a trimis doi emisari la Zhuang Zi pentru a-i propune un post de ministru. Zhuang Zi pescuia în râu. După ce i-a ascultat, fără a-şi ridica undiţa din apă, le-a zis:

„Am auzit spunându-se că regii Zhou păstrează cu veneraţie, în templul strămoşilor, carapacea unei ţestoase sacre care ar fi murit de mai bine de trei mii de ani. Ce credeţi, această ţestoasă ar fi preferat să moară şi să fie venerată, sau – vie şi să-şi târască coada prin noroi?”
„Ar prefera să continue să trăiască şi să-şi târască coada prin noroi”, răspunseră emisarii. „Întoarceţi-vă, zise Zhuang Zi, şi eu la fel, prefer să-mi târăsc coada prin noroi”.
Pentru un taoist viaţa la curte, posturile înalte, onorurile, nu înseamnă altceva decât alterarea autenticei naturi umane. Ele echivalează cu moartea.

daaa, ei erau eroii

Tu vei fi, pentru mine, fara seaman in lume. Eu voi fi, pentru tine, fara seaman in lume…
povesti, povesti pentru copii, povestiri cu talc,


- Buna ziua, zise vulpea.
- Buna ziua, raspunse cuviincios micul print intorcandu-se,
dar nu vazu pe nimeni.
- Sunt aici, zise glasul, sub mar…
- Cine eşti tu? zise micul print. Eşti tare frumoasa…
- Sunt o vulpe, zise vulpea.
- Vino sa te joci cu mine, o pofti micul print. Sunt atat de trist…
- Nu pot sa ma joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt imblanzita.
- A! Iarta-ma, rosti micul print.
Dar dupa un rastimp de gandire, adauga:
- Ce inseamna „a imblanzi”?
- Nu eşti de prin partea locului, zise vulpea, ce cauti pe-aici?
- Caut oamenii, zise micul print. Ce inseamna „a imblanzi”?
- Oamenii, zise vulpea, au puşti şi vaneaza. E foarte neplacut!
Mai cresc şi gaini. E singurul folos de pe urma lor. Cauti gaini?
- Nu, zise micul print. Caut prieteni. Ce inseamna „a imblanzi”?
- E un lucru de mult dat uitarii, zise vulpea.
Înseamna „a-ti crea legaturi”…
- A-ti crea legaturi?
- Desigur, zise vulpea. Tu nu eşti deocamdata pentru mine
decat un baietaş, aidoma cu o suta de mii de alti baietaşi.
Iar eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu n-ai nevoie de mine.
Eu nu sunt pentru tine decat o vulpe, aidoma cu o suta de mii
de alte vulpi. Dar daca tu ma imblanzeşti, vom avea nevoie
unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fara seaman in lume.
Eu voi fi, pentru tine, fara seaman in lume…
- Încep sa inteleg, zise micul print. E undeva o floare…
mi se pare ca m-a imblanzit…
- Se prea poate, zise vulpea. Pe Pamant intalneşti tot soiul
de lucruri…
- O! Dar nu e pe Pamant, zise micul print.
Vulpea se arata foarte nedumerita:
- Pe alta planeta?
- Da.
- Pe planeta aceea sunt vanatori?
- Nu.
- Interesant. Dar gaini?
- Nici.
- Nimic nu e desavarşit, suspina vulpea.

Vulpea insa se intoarse la gandurile ei:
- Viata mea e veşnic aceeaşi. Eu vanez gainile, pe mine
ma vaneaza oamenii.
Toate gainile se aseamana intre ele, şi toti oamenii se
aseamana intre ei.
Aşa ca ma cam plictisesc. Dar daca tu ma imblanzeşti,
viata mi se va insenina.
Voi cunoaşte sunetul unor paşi deosebiti de-ai tuturora.
Paşii altora ma fac sa intru sub pamant.
Ai tai ma vor chema din vizuina, ca o melodie.
Şi-apoi, priveşte! Vezi tu, colo, lanurile acelea de grau?
Eu nu mananc paine. Mie graul nu mi-e de folos.
Lanurile de grau mie nu-mi trezesc nici o amintire.
Şi asta-i trist! Tu insa ai parul de culoarea aurului.
Va fi, de aceea, minunat cand ma vei fi imblanzit!
Graul, auriu şi el, imi va aminti de tine.
Şi-mi va fi nespus de draga murmurarea vantului prin grau…
Vulpea tacu şi se uita la micul print.
- Te rog… imblanzeşte-ma, zise apoi.
- Bucuros aş vrea, raspunse micul print, numai ca nu prea am timp.
Am de cautat prieteni şi o multime de lucruri de cunoscut.
- Nu cunoaştem decat ceea ce imblanzim, zise vulpea.
Oamenii nu mai au timp sa cunoasca nimic.
Cumpara lucruri de-a gata, de la negutatori.
Cum insa nu exista negutatori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.
Daca vrei cu adevarat sa ai un prieten, imblanzeşte-ma!
- Ce trebuie sa fac? zise micul print.
- Trebuie sa ai foarte multa rabdare, raspunse vulpea.
La inceput, te vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, in iarba.
Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei zice nimic.
Graiul e izvor de neintelegeri. Însa vei putea, pe zi ce trece,
sa te aşezi din ce in ce mai aproape de mine…
A doua zi, micul print veni din nou.
- Ar fi fost mai bine daca veneai şi astazi la aceeaşi ora,
zise vulpea. Daca tu, de pilda, vii la ora patru dupa-amiaza,
eu inca de la ora trei voi incepe sa fiu fericita.
Şi cu cat va trece timpul, cu-atat mai fericita ma voi simti.
La ora patru, ma va cuprinde un framant şi o nelinişte:
voi descoperi cat pretuieşte fericirea!
Dar daca vii la voia intamplarii, niciodata nu voi şti la care ceas
sa-mi impodobesc sufletul. Ne trebuie rituri.
- Ce-i acela rit? zise micul print.
- E inca un lucru de mult dat uitarii, zise vulpea.
E ceea ce face ca o zi sa se deosebeasca de celelalte zile,
o ora, de celelalte ore. De pilda, vanatorii mei au un rit.
Se duc sa joace, joia, cu fetele din sat. Joia, prin urmare,
e o zi minunata! Ma plimb şi eu atunci, pana la vie.
Daca vanatorii s-ar duce la joc la voia intamplarii,
toate zilele ar fi la fel, iar eu n-aş mai avea niciodata vacanta.
Şi-aşa micul print imblanzi vulpea. Iar cand ora despartirii fu aproape:
- Vai! zise vulpea… Am sa plang.
- Din vina ta, zise micul print, eu nicidecum nu-ti voiam raul,
ci numai tu ai vrut sa te-mblanzesc…
- Aşa e, zise vulpea.
- Dar ai sa plangi! zise micul print.
- Aşa e! zise vulpea.
- Şi-atunci nu dobandeşti nimic din asta!
- Ba dobandesc, zise vulpea, datorita culorii graului.
Apoi adauga:
- Du-te sa mai vezi o data trandafirii. Vei descoperi ca floarea ta
nu are-n lume seaman. Întoarce-te apoi la mine, sa-ti iei ramas bun,
iar eu iti voi darui o taina.

Micul print se duse sa mai vada o data trandafirii.
- Voi nu semanati intru nimic cu floarea mea, voi inca nu sunteti nimic,
le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a imblanzit, precum nici voi n-ati imblanzit
pe nimeni. Sunteti aşa cum era şi vulpea mea. Nu era decat o vulpe,
aidoma cu altele o suta de mii. Eu insa mi-am facut din ea un prieten,
iar ea acum nu are in lume seaman.
Şi florile se ruşinara.
- Sunteti frumoase, dar sunteti deşarte, le mai spuse el.
Nimeni n-ar avea de ce sa moara pentru voi. Floarea mea, fireşte,
un trecator de rand ar crede ca e asemeni voua. Ea insa singura
e mai de pret decat voi toate laolalta, fiindca pe ea am adapostit-o
sub clopotul de sticla. Fiindca pe ea am ocrotit-o cu paravanul.
Fiindca pentru ea am ucis omizile (in afara doar de cateva,
pentru fluturi). Fiindca pe ea am ascultat-o cum se plangea,
ori cum se lauda, ori cateodata chiar şi cum tacea.
Fiindca ea e floarea mea.
Şi se duse inapoi la vulpe.
- Ramai cu bine, zise el…
- Te du cu bine, zise vulpea. Iata care-i taina mea. E foarte simpla:
Limpede nu vezi decat cu inima. Ochii nu pot sa patrunda-n miezul lucrurilor.
- Ochii nu pot sa patrunda-n miezul lucrurilor,
spuse dupa dansa micul print, ca sa tina minte.
- Numai timpul impartit cu floarea ta face ca floarea ta sa fie atat de pretioasa.
- Numai timpul impartit cu floarea mea… facu micul print,
ca sa tina minte.
- Oamenii au dat uitarii adevarul acesta, zise vulpea.
Tu insa nu trebuie sa-l uiti.
Devii raspunzator de-a pururi pentru ceea ce ai imblanzit. Tu eşti raspunzator de floarea ta.
- Eu sunt raspunzator de floarea mea… spuse dupa dansa micul print, ca sa tina minte.

Uriaşul cel egoist



A fost odată ca niciodată, la marginea unui oraş îndepărtat, o grădină minunată, numită "Grădina Uriaşului". Printre florile parfumate şi copaci, se adunau, după ce ieşeau de la şcoală, o mulţime de copii zburdalnici. Veneau să se joace aici pe orice vreme, chiar şi iarna, cănd zăpada şi gheaţa dădeau o strălucire de vis acestui loc. Grădina răsuna de veselie şi voie bună, iar copiii erau tare fericiţi că se puteau juca în acest loc binecuvântat.

Dar grădina aceasta neasemuit de frumoasă înconjura castelul unui uriaş de pe acele meleaguri, vestit pentru răutatea lui. Într-o bună zi, acesta se întoarse acasă, după ce lipsise vreme îndelungată, îi văzu pe copii jucându-se nestingheriţi printre flori şi se înfurie rău.
- Ce căutaţi în grădina mea? urlă el. Cine v-a lăsat înăuntru? Afară cu toţii, să nu vă mai prind pe aici!

Îngroziţi, copiii o luară la fugă, iar uriaşul puse să-i fie înconjurată grădina cu un gard înalt. Încuie apoi poarta cu un lacăt mare şi lăsă la vedere o tăbliţă pe care scrise cu litere de-o şchioapă: «Intrarea interzisă». Ba, mai cumpără şi nişte câini răi, care s-o păzească straşnic de "musafirii" nedoriţi.

Curând, veni şi anotimpul rece în acele ţinuturi, iar apoi, primăvara îşi intră în drepturi. Numai în Grădina Uriaşului, iarna nu mai pleca. Nu se mai zăreau defel copii râzând şi jucându-se printre copaci, iarba nu mai încolţea... În grădina albă, fără viaţă, se vedeau doar omătul, gheaţa şi Pasărea Zăpezii, care părea că îşi făcuse cuib acolo, pentru totdeauna.

Uriaşul stătea lângă foc, învelit în multe pături şi nu putea să priceapă de ce mai era încă atât de frig afară. „Oare de ce nu mai vine primăvara?" întreba îngrijorat. Dar iată că într-o bună limineaţă, o muzică veselă îi ajunse la urechi. „Ce să fie oare? Aud clopoţeii sau e glas omenesc?"

Câţiva copilaşi se furişaseră în grădină şi se căţărau prin copaci, cântând şi chicotind veseli; păsărelele îi urmăreau fericite, ciripind de zor. Ca prin farmec, frunzele copacilor şi pajiştea se înverziră ca odinioară.

Numai lângă un copac, un băieţel se uita trist la ceilalţi, cu lacrimile şiroindu-i pe faţă: era prea mic şi nu se putea căţăra în copac. Atunci, uriaşul, care nu iubea pe nimeni, îşi spuse în sinea lui: "Am fost egoist! I-am alungat pe copii din grădina mea şi, din cauza aceasta, primăvara nu s-a mai întors. Îl voi ajuta pe micuţ să se caţere alături de ceilalţi. De azi, viaţa mea se va schimba!"

Şi uriaşul ieşi în grădină. Speriaţi, copiii o rupseră la fugă.
- Nu, nu, rămâneţi! strigă uriaşul. În sfârşit, am înţeles! Voi îmi aduceţi primăvara în casă! De acum în colo ne vom juca împreună! Şi un zâmbet blând îi îmbună chipul.

Apoi, îl luă în braţe pe micuţul care plângea şi mângâindu-l, îl aşeză pe o ramură groasă. Îndată copacul se acoperi de frunze şi începu să înflorească. Fericit, copilul îl îmbrăţişă pe uriaş cu drag.
- Ce bun eşti! Te iubesc!

Uriaşului i se încălzi inima pentru prima dată în viaţă. Astfel, copiii se întoarseră la vechiul lor loc de joacă şi, odată cu ei, apărură florile, fructele şi păsărelele. Uriaşul se juca cu toţi şi le povestea întâmplări minunate din ţinuturile prin care colindase.

Trecură ani şi ani. Primăveri, veri, toamne şi ierni îşi luau zborul rând pe rând, dar în Grădina Uriaşului primăvara venea întotdeauna la timp. Acum, nimeni nu se mai temea de uriaş,iar copiii îl iubeau nespus de mult.

Din ziua în care se împrietenise cu copiii, uriaşul nu îl mai revăzuse pe băieţelul pe care îl ajutase să se urce în copac. Adesea îi întreba pe ceilalţi dacă ştiau ceva despre micuţ.
- Nu îl cunoaştem, răspundeau cei mici. A plecat, poate, în alt oraş.Timpul trecea şi uriaşul nu mai avea linişte.

Trecură anii în zbor şi uriaşul, îmbătrânit, privea odată posomorât la grădina acoperită de zăpadă. Deodată, văzu cu uimire un copac înflorit. Iar sub copac îl zări pe băieţelul pe care-l căuta de atâta timp. Dar... pentru el timpul nu trecuse deloc, căci la fel de mititel îl văzuse uriaşul ultima oară! Bătrânul alergă în grădină, îl îmbrăţişă pe micuţ, apoi îl întrebă:
- Unde ai fost şi cum de ai rămas tot mititel? Eu am îmbătrânit, tu ai rămas însă, acelaşi...

Eu sunt Spiriduşul faptelor bune, îi răspunse atunci copilul. Pentru mine timpul nu există. Ştiu că îţi pare rău că ai fost cândva egoist. De aceea, te poftesc acum în grădina mea.
- Şi unde se află aceasta?
- Iat-o, îi răspunse băieţelul şi îi arătă un curcubeu apărut ca din senin. Apoi îl luă de mână pe uriaşul gârbovit de ani şi se îndreptară împreună spre curcubeul minunat, ce strălucea vesel în înălţimile cerului.

A doua zi, copiii îl găsiră pe uriaş sub copacul înflorit, adormit pentru totdeauna, dar cu un zâmbet fericit pe faţă. De atunci, Grădina Uriaşului a rămas cel mai drag loc din lume pentru mulţi copii, iar dacă n-o fi dispărut de pe faţa pământului, poate că mai există şi astăzi.



...de Oscar Wilde

Charles Enright – „Fantoma”

De indata ce acest lucru s-a intamplat, am fugit spre casa sa-i spun sotiei mele vestea. Dar ea nu m-a ascultat deloc. Ea nu m-a observat. Privea prin mine si isi turna de baut. A pornit televizorul. In acel moment, a sunat telefonul. Ea s-a apropiat si a raspuns. Fata i-a devenit palida si s-a incretit. A inceput sa planga amarnic.

Andrew E. Hunt – „Recunostinta”

Patura din lana, care a primit-o recent de la organizatia de caritate, ii imbratisa umerii, iar papucii, care i-a gasit intr-un cos de gunoi, nu-l strangeau deloc. Felinarele ii incalzeau sufletul dupa atata intuneric rece… Scartaitul bancii din parc suna atat de familiar pentru spinarea sa. „Multumesc Doamne…”, a gandit el, „viata pur si simplu e uimitoare” .

Acest topic a fost editat de The Dude: 25 Jul 2014, 08:34 AM

Larissa Kirkland – „Propunerea”

O noapte instelata. Cel mai potrivit moment. Cina romantica si lumanari. Restaurant italian placut. Rochie mica si neagra. Par superb, ochi stralucitori, zambet argintiu. Impreuna de doi ani. Este un timp minunat! Dragoste adevarata, cel mai bun prieten, nimeni altcineva. Sampanie! Ofer mana si inima. Pe un genunchi. Se uita lumea? Ei bine, lasa! Inel frumos cu diamant. Obrajii mi se imbujoreaza, un zambet fermecator. Cum nu?!

Brian Newell – „Ceea ce vrea diavolul”

Doi baieti stateau si se uitau cum Satana dispare incet. Ochii sai hipnotici inca tulburau mintea copiilor.
- Auzi, el ce a vrut de la tine?
- Sufletul meu, dar de la tine?
- A vrut sa imprumute un ban pentru aparatul telefonic. Zicea ca trebuia sa dea un apel urgent.
- Vrei sa ne ducem sa mancam undeva?
- Vreau, dar nu am bani.
- E in regula. Am eu o multime.

Jay Reap – „Soarta”
Nu era decat o cale spre iesire, pentru ca vietile noastre sunt legate intre ele intr-un nod foarte incurcat de furie si placere, dar trebuie de rezolvat cumva toate astea. Ne vom incredinta banului. Daca cade cap– ne casatorim, dar daca e pajura- noi ne despartim pentru totdeauna. Moneda a fost aruncata. Aceasta s-a zguduit, s-a intors si s-a oprit. Vultur. Ne-am uitat unul la celalat si intr-un glas am zis: „Poate inca o data?”

Jane Orvis – “Geamul”
De cand Rita a fost ucisa brutal, Carter sta asezat la fereastra. Nu se uita la televizor, nu citeste, nu scrie la nimeni. Viata lui e ceea ce vede printre perdele. Lui nu-i pasa cine ii aduce mancare sau ii plateste facturile. El nu iese din camera. Viata lui consta in sportivii care alearga prin fata sa, schimbarea anotimpurilor, masinile, fantoma lui Rita. Carter nu intelege ca in celula sa nu exista geamuri.

August Salemi – „Medicina moderna”
Lumini orbitoare, sunete ascutite, durere absoluta, iar apoi o lumina calda si primitoare. Albastru curat si atragator. John se simti fericit, tanar si liber. Mergea spre stralucirea radianta.
Durerea si intunericul s-au reintors. John si-a deschis incet ochii umflati. Bandaje, tuburi si ghips. Nu are ambele picioare. Sotia plangea langa el.
- Scumpule, ai fost salvat!

Robert Tompkins – „In cautarea adevaraului”
In cele din urma, in acest sat linistit, s-au sfarsit cautarile sale. Intr-o coliba darapanata, langa foc statea Adevarul. El nu vazuse niciodata o femeie mai batrana si urata.
- Tu esti Adevarul?
Batrana cu fata sifonata dadu din cap solemn.
- Spune-mi, ce ar trebuie sa zic lumii intregi? Ce fel de mesaj sa le transmit?
Batrana scuipa in foc si zise:
- Spune-le ca sunt tanara si frumoasa!

Alan E. Meyer – „Ghinionul”
M-am trezit de la o durere cumplita in intreg corpul. Am deschis ochii si am vazut o asistenta medicala langa patul meu.
- Domnule Fushima, a spus ea, sunteti norocos, ati reusit sa supravietuiti dupa bombardamentul de la Hiroshima, de acum doua zile. Acum sunteti in spital si in afara oricarui pericol.
Un pic slabit am intrebat:
- Unde sunt?
- In Nagasaki, a spus ea.


Acest topic a fost editat de The Dude: 5 Aug 2014, 10:00 AM

.....poate nu printr-o simpla coincidenta...poate subliminal...postul de ieri si ziua de azi: 06.08....ziua in care little boy..



...a fost eliberat din pantecele lui enola gay...




....deasupra orasului Hiroshima


Pe Nagasaki avea sa il loveasca fat-boy





06. august...ziua primului bombardament atomic neexperimental ..si sarbatoarea schimbarii la fata a Domnului (numita in popor Pobreajenul):

"Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina" (Matei 17, 1-2)."

Acest topic a fost editat de The Dude: 6 Aug 2014, 08:28 AM

NU SUNT PIERDUȚI

Un copil a văzut un bărbat și o femeie că plângeau și a întrebat-o pe slujnica ce îngrijea de el, de ce sunt atât de mâhniți.
Ea îi răspunse că acești oameni pierduseră pe scumpul lor băiețaș.
- Pierdut! zice copilul. Vino iute să-l căutăm!
- La ce bun? răspunse slujnica. Nu-l mai găsim în lumea asta. A murit...
- Și unde e acum?
- În cer.
- În cerul despre care mi-ai vorbit tu atâta? În cer, unde e atât de frumos, unde este Mântuitorul Hristos și unde copiii se joacă cu îngerii?
- Da,da ! Acolo!
Copilul rămase câteva clipe pe gânduri. Apoi mirat, a întrebat:
- Asta numesc oamenii „pierdut”?!

Acest topic a fost editat de The Dude: 12 Aug 2014, 12:43 PM

Era după un prânz bogat. Voltaie înveselise toată curtea regelui Friederich al II-lea, cu tot felul de glume despre religie, și, sculându-se după masă, adăugă:
- Iată! Mi-aș vinde locul din Rai pentru un pol de aur!
Un ofițer bătrân, cu părul alb, care până atunci nu scosese grai, nu mai putu să tacă:
- Domnule, în cuprinsul țării Majestății Sale, regele Prusiei, este oprit de-a pune în vânzare ceva pe care nu-l stăpânești cu adevărat. Dovediți-mi că aveți un loc în Rai și vi-l cumpăr imediat.
Nimeni nu mai râse. Iar regele îngândurat zise: „Colonelul are dreptate, domnilor. Cea mai mare din biruințele mele m-ar bucura mai puțin decât a ști că poporul meu a rămas tot așa de credincios cum era când m-am suit pe tron!”

CEL MAI MARE NEBUN

Odinioară, la curtea regilor și uneori a prinților, se întâlnea adesea un om gătit ca o paiață și care trebuia să înveselească pe stăpânii lui. I se da numele de „nebunul”. Nebunul era o fire născocitoare; vesel, voios, gata cu răspunsul râzător și în stare să facă și pe alții să râdă. Oricui îi era îngăduit să râdă de el, ba să-l și pălmuiască sau să-l lovească cu piciorul. La rândul lui putea și el să râdă de alții și adesea în glumă spunea mai marilor săi crude adevăruri.
Un nebun de la curtea unui prinț primi într-o zi de la el un băț cioplit din topor.
- Ține acest băț, zise stăpânul, și nu-l lăsa din mână, decât atunci când vei întâlni un om mai nebun ca tine. Aceluia poți să i-l dai.
Nebunul a încuviințat. De atunci, fie că sta, fie că pornea la drum, totdeauna îl vedeai cu bățul în mână.
Trecură câțiva ani de atunci și prințul căzu bolnav. Nebunul veni să-l vadă și rămase în picioare, lângă pat, rezemat în băț.
- Cum se află stăpânul meu? întrebă el cu multă plecăciune.
- Rău de tot, răspunse prințul. Văd bine că va trebui să plec curând de aici.
Nebunul începu să plângă.
- Și când te vei întoarce, stăpâne? Peste o lună?
- Nu, suspină prințul.
- Poate peste un an?
- Vai! Nu!
- Dar peste cât timp, stăpâne?
- Niciodată! Nu mă voi mai întoarce niciodată!
- Niciodată! repetă nebunul încremenit. Dar, stăpâne,te-ai pregătit de drum pentru o lipsă așa de îndelungată?
- Pregătiri de plecare? Niciuna. Nici nu am gândit măcar.
- Și tu vei pleca în curând... Ești gata să părăsești casa ta, ca să mergi în tărâmuri de unde nu te vei mai întoarce niciodată, și n-ai făcut nicio pregătire de plecare. Ține bățul, stăpâne! Ia-l. EU N-AM ÎNTÂLNIT PÂNĂ ACUM UN OM AȘA DE NEBUN CA TINE!

O doamnă avea să facă un drum lung cu trăsura, printr-o pădure deasă. Era noapte, un întuneric de nu se vedea pic de lumină. Auzea zgomote ciudate. I se părea că vede stafii alergând prin întuneric. Inima îi bătea tare. Era pierdută de groază.
Cu toate acestea vizitiul mâna caii fără teamă.
- Cum vezi dumneata drumul? îl întrebă ea târziu așteptându-se în toată clipa la o nenorocire.
- Lesne, răspunse el, privesc în sus! Calea mi-e trasată pe cer de creștetele brazilor. Cand exista riscul sa te ratacesti, priveste mereu în sus, caci de acolo ne vine Lumina.

Un rege avea un fiu așa de răutăcios, încât, cu toate sfaturile și pedepsele date de tatăl său, văzând că nu mai este nicio nădejde de îndreptare, a fost osândit la moarte. I s-a dat răgaz de 3 luni, ca să se pregătească de moarte.
În vremea aceasta tânărul s-a schimbat mult. Pe fața lui tristă se putea citi căința adâncă.

„Dacă te-ai căit cu adevărat, îi zise tatăl său, te iert pentru totdeauna, dar cu o singură îndatorire. Iat-o:
Ia cupa aceasta plină ochi cu untdelemn și poartă-l prin oraș, făcându-i înconjurul. Doi oameni înarmați cu spada în mână, te vor urmade aproape. Îndată ce va pica un singur scop, auzi tu, UNUL SINGUR, ți se va reteza capul!”
Tânărul plecă, urmat din scurt de doi soldați străbătu ulițele orașului, mergând încet, foarte încet, oprindu-se totdeauna, când vedea vasul clătinându-se cât de puțin. Târziu de tot se întoarse la palat, fără să fi căzut o picătură măcar.
"- Spune-mi,copile dragă, îl intrebă regele, ce ai văzut străbătând orașul?
- Nimic, tată, răspunse băiatul.
- Cum nimic? Nu e oare astăzi mare zi de târg? N-ai întâlnit în cale oameni și vite? N-ai văzut mărfuri înșirate și prăvălii fără număr?
- N-am văzut nimic, răspunse din nou tânărul. Nu mi-am ridicat ochii de la untdelemnul din vasul pe care-l purtam.
- Bine, zise regele. Învață acum ce înseamnă să veghezi asupra ta. Păstrează-ți totdeauna sufletul în mână, ca pe un vas sfânt, spre care fără încetare să-ți îndrepți ochii. Fii cu luare-aminte la fiecare din faptele tale, așa cum ai luat aminte la fiecare din pașii tăi în oraș. Întoarce-ți privirea de la tot ce te-ar putea abate și vei fi ferit pe viitor de vicii, care erau cât pe-aci să te piardă.

Fiul înțelese lecția și de atunci merse numai pe calea binelui, unde-și găsi fericirea în Hristos Domnul.

Un ofițer de marină, foarte pios, a fost numit, acum câțiva ani, căpetenie peste o insulă franceză, în Oceanul Pacific.
A plecat imediat cu familia sa să-și ia locul în primire. Pe când plutea pe mare, a început o furtună groaznică, care a înghețat de frică și de groază pe călători. Toți se credeau pierduți. Singur ofițerul își păstra cumpătul. Liniștea lui uimitoare a izbit-o puternic și pe soția sa, care n-a mai putut să se stăpânească și i-a spus dojenitor.
- Dacă ne-ai iubi mai mult, pe mine și pe copilașii noștri, n-ai rămâne așa de nepăsător în fața primejdiilor care ne pândesc!
Ofițerul nu răspunse,dar, coborând în odăița lui, s-a întors îndată ținând în mână spada sa, scoasă din teacă.
A chemat-o pe soție și uitându-se încruntat la ea, a apropiat vârful spadei de pieptul ei. Biata femeie îngrozită a început să tremure din tot trupul. Dar groaza ei nu a durat decât o clipă, căci încetul cu încetul a început să surâdă.
- Cum poți să râzi, îi zise atunci bărbatul ei, când vârful unei spade se sprijină pe pieptul tău? Nu ți-e frică?
- Frică mie? Când știu că mânerul acestei spade e în mâna bărbatului meu! Nu știu eu cât mă iubește?
- Ei bine, atunci, cum vrei tu să-mi fie frică de această furtună? Ea e în mâna Părintelui meu divin Care mă iubește și mai mult decât te iubesc eu, deși te iubesc atât de mult! Caci vezi tu.??.....Dumnezeu este IUBIRE !