Cât despre cafeaua măcinată, e o chestiune palatală. Fină, lăsată puţin în două degete de apă fierbinte, oferă în Italia multă aromă şi puţină cofeină. În contact prelungit cu mai multă apă, oferă cu generozitate o zeamă, o apă chioară excitantă şi insipidă.
Există cinci moduri tradiţionale de preparare a cafelei: fierberea à la turque (cafeaua măcinată extrafină, amestecată cu zahăr, se află pe fundul cafetierei puse pe foc); infuzia (un piston împinge zaţul pe fundul unui recipient din sticlă); filtrarea (se toarnă apă peste cafeaua măcinată reţinută de un filtru de hârtie); percolarea (cafeaua râşnită, pusă într-un filtru între două compartimente suprapuse, este pătrunsă de jos în sus de apa fiartă în compartimentul inferior); percolarea sub presiune (presiunea apei este amplificată de aerul comprimat la zece bari), care oferă rapid şi la alegere espresso concentrat sau diluat.

(Michel Braudeau - Cafea, cafenele)

Vreau afară.

Am văzut mai devreme câteva secvenţe dintr-un film, oceanul, pescăruşii, plaja goală, nisipul... Nu ştiu de ce mă relaxează apa, în ultimii ani sunt tot mai atrasă de ea, fie că e mare sau ocean. Şi e paradoxal, pentru că nu ştiu să înot, iar când sunt în larg şi mă văd înconjurată de apă încep să mă agit. Dar mă atrage. Şi mă linişteşte. Şi mi-e tot mai dor de ea, nu de un loc foarte bine definit, ci de senzaţia aceea perfectă pe care mi-o dă. Un dor chiar dureros, ca acela pe care se întâmplă uneori în viaţă să îl simţi pentru anumiţi oameni de care e ciudat să-ţi fie dor, pentru că n-au fost niciodată atât de aproape de tine, fizic, încât să fie justificat dorul. Dar le simţi lipsa...

Ştiu că nu e un subiect plăcut, dar mă gândeam în ultima vreme că n-aş vrea să fiu îngropată undeva, ci risipită în mare. Aşa cum sunt şi în viaţă, risipită prin locuri îndepărtate, după care tânjesc, fără să găsesc vreodată unul anume de care să aparţin cu adevărat. Cred că aşa voi fi până la sfârşit. De ce n-aş fi şi după?

Cuvântul de azi? Nu ştiu, ar trebui inventat, e o sumă de cuvinte. Cu multe senzaţii şi câteva dureri.

Mi-e poftă de o ciocolată caldă cu mentă.

Acest topic a fost editat de nefertiti: 1 Jun 2010, 10:33 PM

Pentru dimineţi prea reci ca să fie de vară, să îţi aminteşti cum e să dansezi prin ploaie:

DivShare File - 13 fela kuti aye!.mp3

Şi un to do list
- să trimit un e-mail la editură
- să dau un telefon
- să arunc peste umăr unele gânduri
- să cumpăr un cd (gol)
- să comand o carte
- să scriu alea două-trei pagini
- să nu mă mai uit la ceas
- să nu mai beau cafea seara
- să cumpăr două ghivece mai mari
- să accept
- să răspund la o scrisoare (clasică, de mână)
- să caut flmul ăla cu Bardem

Şi mi-e dor să mă pierd printr-o librărie. Trebuie să evadez cât de curând dintre ăştia patru pereţi.

La urma urmei, e un tango. Pasul tău înapoi îl generează pe al meu.
Ritmul face tot.
Iar dincolo de cuvinte, de filosofii, de paradă rămâne muzica, pe care nu oricine ştie să o audă.

Atent la Yolanda, nu remarcasem feţele care ne priveau de pe fâşiile de mătase. De aproape, au început să prindă contur. Erau fotografii din ziare chiliene, vechi de treizeci de ani, mărite la dimensiuni naturale şi imprimate pe mătase.
Feţele unor hoţi de buzunare.
Feţele unor ucigaşi.
Feţele unor terorişti şi luptători pentru libertate.
Feţele unor victime.
Feţele unor reclamanţi.
Feţele unor judecători.
Feţele unor pacienţi dintr-un centru pentru schizofrenici.
Feţele unor indigeni dintr-un trib dispărut.
- Multe dintre persoanele acestea au avut un lucru în comun: nu aparţineau societăţii care i-a fotografiat, fie cu scopul unui studiu antropologic, fie ca subiecţi ai urmăririi de către poliţie.
- Puteţi să apreciaţi caracterul unui om după fizionomia lui? m-a întrebat.
- Cred că da.
- Asta crede toată lumea. Haideţi să vedem.
Am început un joc. Yolanda arăta spre o fotografie, acoperind explicaţia cu punga.
- Acum, spuneţi-mi. Ce fel de persoană e aceasta?
- Un hoţ de buzunare?
A luat punga.
- Victima unui omor. A alergat spre altă faţă.
- Dar... ea?
- Poliţistă?
- Poliţistă, aşa-i. Şi el?
- Judecător?
- Nu. Ucigaş. Ea?
- Luptătoare pentru libertate?
- Schizofrenică. El?
- Indian dintr-un trib dispărut?
- Aşa-i. Două din cinci. Asta însemană că vă înşelaţi în legătură cu jumătate din persoanele pe care le întâlniţi.
Perechea din partea cealaltă a încăperii, care ne urmărise până atunci, a început să joace acelaşi joc. Şi ei fuseseră convinşi că au să poată deosebi un ucigaş de un luptător pentru libertate, un general, un împuşcat în propriul pat, de un indian Yaghan care murise în urma unei banale răceli. Dar tocmai asta era provocarea artistului. Ne spunea: aşezaţi-i alături, iar schizofrenicul va prelua personalitatea judecătorului.
- Cu alte cuvinte, a spus Yolanda, nu ştim nimic despre nimeni.

(Nicholas Shakespeare, Coregrafia violenţei)

Scriam mai devreme despre o carte, nu una genială, dar una bine construită, la care mi-a plăcut cel mai mult tocmai asta: construcţia. Şi mi-am dat seama acum că ăsta e unul dintre motivele pentru care nu mă simt foarte atrasă de proza scurtă... proza scurtă e o construcţie comprimată, e un soi de rezumat al construcţiei, iar mie îmi place tocmai elaborarea în sine.

La fel e şi în privinţa oamenilor şi a relaţiilor. Îmi plac oamenii care ştiu să clădească, să construiască relaţii, oamenii care încearcă să pătrundă dincolo de suprafaţă, care mai sunt acolo şi după ce au simţit primul gust...
Weekendul ăsta mi-am confirmat un lucru: în sfârşit, am învăţat o lecţie de care aveam nevoie de mult timp. Era cât pe ce să o ratez şi de data asta, dar în final am reuşit. Nu uşor, pentru că unele dureri sunt şi ele perfecte, cum spunea cineva pe la un topic de pe aici, iar când îţi pui pe masa de joc sentimentele e cu atât mai greu, dar am reuşit...

Şi mi-am dat seama că vocea solistului de la Calexico (de data asta) şi muzica lor sună cel mai bine în căşti. Aşa poţi să auzi tot. Asta, dacă, într-adevăr, asculţi muzica. Cei mai mulţi nu reuşesc, doar li se pare că ascultă şi simt muzica.

Ieri - după o conştientizare - a gărzii lăsate prea jos - m-am ridicat; am luat Dialogurile lui Borges şi Sabato - deşi e greu să ieşi din librărie cu o singură carte; cafeaua cu Cointreau, afară, pentru că mi-era dor; râsul, relaxarea, fuga de carapace; somn, în sfârşit, somn.

Azi - baterii pentru mp3 player; Cişmigiu, străzi vechi, posibilă alegere pentru diseară; gânduri împinse la margine de simţire, laolaltă cu aşteptarea.

La pas prin Bucureştii de cândva.

- Eu nu ştiu ce aduce ziua de mâine, Michael. Nu am asemenea obiceiuri de lux. Sunt făcută din fărâme de astăzi. Este o luptă veche şi nobilă, ştiu, bărbatul, femeia, cuplul, împotriva tuturor, dar nu am nici o intenţie să intru în istorie. Voiam să văd chipul nostru, pentru că întunericul este întotdeauna puţin părtaş. Stăteai culcat aici, lângă mine, printre atâtea scuturi străpunse şi săbii sfărâmate şi... şi cu mine ce se întâmplă înăuntru?
- Mai am ani de viaţă înainte, îi pot oferi.
- Nu vreau viaţa ta. N-o vreau cu nici un preţ. Îmi ajunge a mea. Ai reuşit ceva de-a dreptul admirabil: i-ai luat totul lui Dumnezeu şi i-ai dat iubirii. Este prea mult pentru mine. Este prea mult pentru o femeie care lucrează. Uită-te bine la mine, prietene. O mulţime de lovituri. Nu voi porni în cruciadă ca să eliberez mormântul cuplului. Cel puţin, odinioară, bărbaţii plecau singuri în ţara sfântă. Vreau să fiu fericită pe cont propriu. Nu vreau să lupt pentru fericirea speciei. Nici măcar nu ştiu să zbor, închipuie-ţi. Nu am aripi. Sunt prea puţin şi cer şi mai puţin. Un pic de blândeţe, tandreţe, atenţie şi apoi vântul o va duce cu sine - şi de ce nu, de ce n-ar fi şi vântul fericit la rândul lui?
- Este un mod de a-mi spune că eşti foarte exigentă...
- Ei bine, da. Foarte.
- Nu vom începe prin a muta munţii. Fii liniştită, munţii ne vor găsi pe noi. Dacă-ţi imaginezi că, în acest moment, o parte din mine spune "cât te lasă inima, doamnă", te înşeli. Şi nu-ţi spun "te iubesc". Îţi spun "să încercăm". Nu există nici un motiv să respectăm nefericirea. Nici unul.

(Romain Gary, Clar de femeie)

Sincronizare perfectă...

Am reuşit să ajung ieri la Bookfest. Neplanificat. Căldură mare, grabă, regret pentru că trebuia să renunţa la câteva ore, dor deja resimţit, oraşul aglomerat văzut dintr-un taxi cu un şofer isteric, căruia a trebuit să-i spun că eu sunt clientul şi nu mă grăbesc, vreau să ajung întreaga la destinaţie...

Spre deosebire de târgul din toamnă, e organizare mai plăcută. Spaţii mai mari, mai aerisite, lume mai relaxată, mai puţin disperată, ofertă de carte bogată, deşi editurile se tot plâng că nu le merg lucrurile aşa cum şi-ar dori. Între două plimbări printre standuri, am stat la bere şi la discuţii cu cei de la editură şi cu alţii care s-au nimerit pe acolo. O atmosferă plăcută, cu oameni lipsiţi de fandoseli, oameni cu poziţii prin edituri, ba chiar scriitori şi profesori universitari care nu seamănă deloc cu Patapievici sau Cărtărescu, adică oameni care stau la masă cu oricine, nu într-un turn de fildeş, nu simt nevoia să epateze, să iasă în evidenţă cu orice preţ, ci discută simplu, inclusiv cu oameni pe care îi întâlnesc prima oară şi care le sunt doar cititori sau poate nici măcar atât. Relaxant...

Mi-a fost greu să aleg cărţile. Până la urmă, am luat ce NU planificasem. Un Hemingway - Sărbătoarea continuă -, pentru că mereu o să îmi placă Hemingway, indiferent câte curente de absurd sau pretins absurd ar apărea; o biografie a lui Al Pacino, sub forma unor dialoguri cu un jurnalist, zeci de ore de discuţii, din care au ieşit idei foarte frumoase; şi, desigur, un "sălbatic" de-al meu, cum zice C despre sud-americani: Augusto Roa Bastos - Eu, supremul. Mai sunt câteva pe care le-aş vrea, dar mai e şi azi o zi...

Cele mai bune preţuri le au Nemira, Curtea Veche şi Art. În schimb, Polirom, Humanitas, Rao... sunt tot edituri scumpe, reducerile sunt doar la aiureli pe care oricum nu le cumperi. Cel puţin aşa mi s-a părut mie. Mai sunt edituri mici, cu ofertă destul de bogată, mai ales la cărţi de specialitate.

M-am plimbat singură şi fără grabă printre cărţi, lăsasem pe toată lumea afară, la bere. La un moment dat, văzusem nişte îngheţată, trecusem de ea şi m-am întors să o caut. Dar nu am dat de ea, ci de pavilionul Spaniei, ţară invitată anul ăsta la târg, unde cânta Ioan Gyuri Pascu şi trupa lui. Şi am rămas acolo, mi-era dor de muzică live, chiar dacă sunetul nu era ideal. Era plăcut...

Spre seară, din nou în taxi, oraşul mai calm, mirosind a tei, gânduri care galopau spre undeva... M-am grăbit, cu speranţa să găsesc ce lăsasem la plecare şi cu o mare pornire de a spune câteva cuvinte. Dar n-a fost să fie. Uneori, te trezesc alţii din visare. Brusc. Nevoia lor de a ieşi în faţă e mult mai mare decât a ta de a visa. Şi, atunci, nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să aştepţi cuminte să se întindă din nou mâna spre a ta, necesară confirmare a faptului că visul mai poate fi posibil.

Azi iar va fi foarte cald...

Acest topic a fost editat de nefertiti: 12 Jun 2010, 07:28 AM

- Am fost şi plasator. Oamenii mă întrebau: "La ce oră începe piesa?", "Care a fost ultima piesă care s-a jucat?" Puneau întrebări de tot felul. "E o piesă bună?" Într-o zi mi-am spus: oamenii ăştia o să ia de bun orice le-aş îndruga. Doar sunt plasatorul, nu-i aşa? Aşa că am pus pariu cu un alt plasator că o să-i fac să se aşeze la coadă de cealaltă parte a străzii. Apoi le-am spus oamenilor că, din cauza aglomeraţiei, rândul se forma de cealaltă parte a străzii, în faţa magazinului Bloomingdale.
- S-a supărat cineva?
- Nu, s-au aşezat cuminţi la rând.
- Deci ai câştigat pariul. Ţi-a fost plătit?
- Am fost dat afară. Altă dată am fost dat afară din mers - încă una din celebrele mele experienţe ca plasator. Eram plasator la un alt cinema şi dintr-odată m-am văzut într-o oglindă cu trei laturi. Nu-mi privisem niciodată până atunci profilul. Aveam vreo douăzeci şi patru de ani. Şi nu-mi venea să cred. Cine era tipul ăsta care arăta aşa ciudat? Nu-mi văzusem niciodată hainele de la spate sau ceafa. Aşa că nu mă puteam opri din privit. Un manager m-a văzut făcând asta. Nu-i plăcuse de mine de la început. Cred că nu-i plăceau plasatorii. M-a întrebat: "Pacino, la ce te uiţi?" Am bălmăjit ceva şi mi-a spus că nu vrea să mă mai vadă făcând asta. Dar făceam acelaşi lucru un pic mai târziu, când el cobora scările. M-a prins în fapt şi mi-a spus: "Eşti concediat!" Nici măcar nu s-a oprit din mers. A continuat liniştit să coboare scările. Şi m-a cuprins aşa o bucurie. Ar fi trebuit să fiu foarte supărat, dar nu eram. Am coborât la vestiar şi am început să chicotesc. Câţiva prieteni m-au întrebat: "Ce s-a întâmplat?" Le-am spus că tocmai am fost concediat. "De ce?" "Mă uitam prea mult la mine", le-am spus.

***

- Crezi că o să mori de tânăr?
- La un moment dat în viaţă, cu toţii devenim conştienţi de faptul că suntem muritori. Ai o anumită perspectivă asupra morţii. Şi din acel moment începi să-ţi priveşti semenii cu alţi ochi. Acum am anumite sentimente în această privinţă. Se spune că schimbarea vine pe la treizeci şi ceva de ani. Uneori îmi imaginez cum corpul meu neînsufleţit este dus într-o cutie, iar oamenii mă jelesc. Şi spun: "N-ar fi trebuit să ne purtăm aşa de rău cu el."
De curând am făcut artroză la degetul mare de la piciorul stâng. Şi i-am spus doctorului: "O să treacă, nu-i aşa?" Iar el mi-a spus că nu. Şi atunci mi-am dat seama că ajungi la o vârstă când nu mai trece neapărat totul... Uite, vorbim despre toate astea, iar eu fumez ţigară de la ţigară.
- Putem schimba subiectul.
- Dacă mor, poţi să-mi scrii tu epitaful. "Tocmai începea să-şi rezolve unele probleme. În zece, cincisprezece ani ar fi fost un om fericit. Era pe drumul cel bun. Făcea progrese.!"

(Al Pacino în dialog cu Lawrence Grobel)

Dor

Totuşi, prostia (mea) doare.

Woody Allen and his band

DivShare File - 05 - Martha.mp3

Neata. Ce frumoasa e Martha!


Edit:
Am intrat pe site-ul formatiei lui Woody Allen si am vazut ca au fost la festivalul de jazz de la Viena anul trecut (probabil).
Am intrat pe site-ul festivalului si HOLY SHIT! E acum. 25 iunie - 9 iulie.
Am intrat pe site-ul BlueAir si am gasit bilete de avion incepand de la 45 de euro.

Pe 27 iunie, printre altii, canta si Liz McComb.
Poti alege intre Joe Cocker si Joe Bonamassa.
Paolo Conte costa 45 de euro.
Vin si altii. (Brad Mehldau, o tanti pe care o cheama China, dar nu Forbes, ci Moses).

Aici e harta.

Dupa ce se termina festivalul, canta putin si Norah Jones.


Vorbim.

Acest topic a fost editat de Hashaspire: 16 Jun 2010, 08:50 AM

Da... HOLY SHIT! Ce de "chestii" faine o să fie acolo... M-am băgat cu nasul în cărţi şi dicţionare în ultima vreme şi nu m-am mai uitat dreapta-stânga, sus-jos. Era bine să fi ştiut mai devreme, acum nu cred să îmi iasă. Well, mai întorc problema pe diverse feţe.

Merci pt video-uri (cum sună ), mişto Liz McComb, aduce un pic a Nina Simone. Şi pianistul ăla e fain.

Am şi eu nişte Norah Jones din diverse concerte şi sună bine.

Ah, Hash, ce mă-nervează că vreau acolo!!

p.s. Mai am Woody Allen dacă vrei.

Am văzut o carte nouă a lui, tre' să o iau.

p.p.s. Hash, te duci?

Acest topic a fost editat de nefertiti: 16 Jun 2010, 10:11 AM

Sper ca o sa ajung.
Inca mai caut info despre cine canta, sa vad ce sa aleg. Norah Jones mai canta si in Bonn pe 5 iulie (dar nu stiu de unde pot sa cumpar bilet, ca am ajuns pe un site in germana, care zice doar ca sunt doua categorii de bilete la concert si daca nu cumva vreau cazare cu 164 de euro)...

Diseara il descarc complet pe Woody Allen.

Acest topic a fost editat de Hashaspire: 16 Jun 2010, 10:54 AM

Diseară, la ora 20, pe TVR Cultural - Pe urmele lui Hemingway în Cuba.

- Ai o mulţime de instrumente muzicale în camera ta. Cânţi la ele?
- Aici? Am nişte tobe conga, chitare şi un pian. Îmi place atunci când oamenii vin la mine şi improvizăm o oră şi mai bine. Nu este nimic mai înveselitor decât să comunici cu cineva prin intermediul muzicii. E la fix. De obicei cânt la tobele conga şi la pian. Am avut o perioadă când am crezut că sunt Beethoven sau ceva de genul ăsta. Aveam acest sentiment, că eram un geniu nedescoperit, aşa că am făcut rost de un pian şi cântam cu orele. Era, de fapt, o nevoie a mea de a mă exprima, dar nu prin jocul actoricesc. Am compus propria mea muzică. Stăteam cu orele doar pipăind clapele până când, într-un final, ritmul începea să iasă la suprafaţă, tonalităţile, iar eu începeam să cânt. Am adunat vreo două casete de care eram foarte încântat. După care le-am pierdut.

***

- Ce ţi-a spus odată cel care îl machia pe Marlon Brando?
- I-am zis "Eu nu plec în California." Iar el mi-a spus: "Stai liniştit, l-am auzit şi pe Marlon spunând chestia asta. Pleci acolo în trei ani." Ei bine, încă n-am plecat. N-am ieşit din acest apartament.
- Dar ce crezi despre Los Angeles?
- Îmi plac unele părţi din L.A. Însă după o vreme simt că am nevoie să fiu printre oameni. Nu mai pot sta prea mult în maşină. Trebuie să simt pământul cu picioarele, să văd oameni trecând pe lângă mine, intersectându-ne.

(Al Pacino în dialog cu Lawrence Grobel)

-Ţi-ai analizat vreodată imaginea de pe ecran? La sfârşitul filmelor Naşul, Serpico, După-amiază de câine şi acum... în Dreptate pentru toţi, tu apari mereu singur. Tu eşti singuraticul.
- Păi, cea mai de succes interpretare a unui actor este a unor astfel de roluri.
- Dar te-ai gândit vreodată la asta?
- Niciodată.
- Că eşti mereu singur.
- Păi, de-abia aştept să pleci (Râde). Vezi, pe măsură ce relaţia noastră evoluează, ne rănim. Asta-i minunat.

(Al Pacino în dialog cu Lawrence Grobel)

***

Da, noaptea e un sfetnic bun, chit că nu sufăr vorbele de duh.
În sfârşit, am oglindă mare în baie!
Un cuvânt pentru azi? E prea devreme. Detaşare, totuşi, e un candidat bun.
Cafea.
Geam deschis.
Play.
Mi-e dor de afară, apartamentele sunt nişte cuşti. De lux, dar cuşti.
Culoarea de azi... azur.

Cum îi zice la culoarea nisipului?

Acest topic a fost editat de nefertiti: 22 Jun 2010, 01:51 PM

Urât a început ziua de azi...

Iar uneori mă fac că nu înţeleg anumite lucruri. E mai simplu...

Azi mi-ar fi plăcut să fumez.

Nefe, am intrat aici sa-ti luminez un pic ziua. Si pt. ca stiu ca-ti place

Orishas - Cuba


Orishas - El Kilo

Cla

Am găsit clepsidra.

Danke !! http://www.orishasthebest.com/

Sweet home Ala... all summer long.

Kid Rock

În sfârşit, un lucru bun la Satu Mare.