Printre firele albe ale tinereții mele a răsărit o întrebare:

Macăr într-o fărâmă a vieții noastre putem atinge perfecțiunea?

Știu, știu că suntem oameni și nu suntem perfecți, ba mai mult, aproape nimic din ce facem în fiecare zi nu pare perfect. Poate că nici nu e. Ce mă frământă pe mine e:
Să fim serioși, nici măcat la un capitol al vieții noatre nu putem fi... perfecți?

Aș alege cuvinte precum 'cel mai bun' sau 'potriviț', dar nu exprimă în totalitate ce vreau să spun.
Să simțim în ființa noastră că acel lucru, pictură, oratorie, călătorit, profesat, bătut la mașină, făcut curățenie sau săpat gropi în cimitir e lucrul care ni se potrivește, lucrul pe care îl facem perfect, ca și cum am fi făcuți pentru asta.
Dacă nu profesie, atunci o iau pe alt plan: să fi întâlnit persoana perfectă, the one and only, cu care ai șansa să îți împarți viața. În speranța ca, tot ca în filme, să nu dea vreun ozn peste ea/el într-o bună zi și apoi să te mulțumești cu ... orice altceva.
Sau să te simți perfectă ca mamă, să simți că îngrijirea propriilor copii e tot ce ai mai de preț pe lumea asta și făcând acesti lucru să nu-ți mai trebuiască altceva. Asta include și să ai cu ce să-ți crești copii, cred, sau poate nu neapărat. La fel, ca tată ...

Voi ați simțit perfecțiunea? A trecut sau încă o mai purtați, ca pe o fotografie veche în buzunarul de la inimă?

În mica mea experiență am întâlnit jobul perfect. Lucram în PhotoShop într-un mediu aproape teologic. Nu am putut continua acel servici fiindcă circumstanțele erau ca în Evul Mediu, un război continuu între angajați și patroni, plus că salariul întârzia cu aproximativ două luni.
Eu cred că perfecțiunea există și dacă căutăm bine, cu răbdare, o vom întâlni. Fiți liberi să mă contraziceți...

Dacă ați renunțat să o cautați, spuneți-mi, vă rog... de ce?

zic că perfecţiunea doar a existat, la timpul trecut, când rămâne amintirea a ceva/cuiva/cândva, curăţată de toate aspectele negative...
perfecţiunea, în prezent... hmmm, mai greu. Poate doar atunci când simţi plenar că eşti fericit, la timpul prezent, iar momentele astea pot fi extrem de rare, pentru că aşa suntem noi oamenii, mereu nemulţumiţi şi mereu căutăm ceva mai bun...
la viitor nu se pune, nu? pentru că nu există decât în închipuire, e o dorinţă, o speranţă, o amăgire, un vis...

mie nu-mi place sa ma gandesc la perfectiune, e prea stresanta Sunt mai frumoase lucrurile imperfecte, unde si-ar mai avea locul critica daca totul ar fi perfect? Si e fain sa critici, te face sa te simti bine

Acest topic a fost editat de tikky: 26 Aug 2009, 12:09 PM

Nu, Erwin, la viitor nu e prea discutabil. Totul e aproape de perfecţiune la viitor.
---
Şi atunci când eşti criticată? Tot la fel de bine e?

Data'q, ieri vroiam sa deschid acelasi subiectul "Exista Perfectiune in ceva ce e omenesc, cat de mic?"
Si de ce? Pentru ca dupa ce am vrut sa plec de pe han, am vazut ca a raspus Felina in Prefata mea. Si am simtit mesajul, venit dupa ce am scris mesajul de la Femeia in diferite religii, care pare ca m-a stors cumva de dorinta mea de a fi mai buna ca femeie, am simtit acel mesaj ca o urecheala gen "doar vorba e de mine...", ca nu am fost mereu buna, si ca nici nu mai pot reface ceva din raul comis. Si nu pot pentru ca in fiecare clipa ma aflu in contrazicere in ceea ce vreu sa fac bine si ceea ce imi incetoseaza pana la uitarea acestui, nobil,nu?!, gand...
Am simtit atunci ca dorinta mea de a fi mereu buna, blanda, inteleapta, este asemenea dorului de iubitul meu, care, desi apartine trupeste alteia si altui spatiu, care nu e apropiat spatiului inc are se afla trupul meu, a ramas al meu.
Pentru mine, iubirea pentru el, deschisa, sincera, cu continuu efort de spalare a oricarei exagerari, cu dorinta de a ne corecta reciproc- si se vedea ca ne dam silinta sa fie asa, m-a facut sa cresc zilnic. Chiar si dupa ce, la finalul relatiei, in mod "contemporan-monden" ar fi trebuit sa reactionez cu gelozie, reprosuri cu un sentiment apropiat urii, am reactionat cu singurul lucru pe care il aveam, pe care chiar el mi l-a lasat: Iubirea. Iubire care a crescut si s-a facut frumoasa, pentru ca prin ea am ajuns sa imi dau seama ca vreau il iubesc pe Dumnezeu.
Chiar daca nu am fost persoana perfecta ptr.el si cu atat mai putin pentru familia mea sau ptr. cei din jur(si, oricat de visatoare as fi, am o indoila, desi as vrea sa fie inlocuita de credinta puternica, am o indoiala ca nu voi parasi aceasta lume in starea aceasta pe care mi-o doresc din tot sufletul), am simtit ca relatia noastra, mai ales cu chinurile si fericirile ei din urma (eram atat de fericita cand il vedeam doar (el spunand mereu ca e ocupat cu firma si altele chestii), cand stiam ca il pot vedea la orice ora imi doresc, doar printr-un "alo, un taxi pe str..."), aceasta relatie dintre noi, a fost relatia/calea perfecta pentru a descoperi ca exista o iubire mai mare decat cea pe care o simteam pentru el. A fost situatia perfecta in care eu am constientizat existenta unei Iubiri Perfecte. Iubirea aceea care nu cere nimic in schimb, nu conditioneaza, nu intra in libertatea celui pe care il iubeste- nici chiar la nivel mental(ma refer la rugaciunea gen "Ajuta-ne sa ne impacam "- rugaciune ce era doar dorinta a mea, nu dorinta a lui- nu stiu daca intelegi)... Iubirea ce nu cere sa ramana iubitul pururi/mereu/clipa de clipa langa ea, dar care in orice moment acesta s-ar intoarce, l-ar primi ca si cand nu ar fi plecat niciodata, fara reprosuri, fara chiar "pastrarea in memorie" a greselilor din perioda de despartire, de tradare... O iubire care bate la usa mereu si mereu, fara oboseala... (caci da, si acum as vrea sa ii spun ca il iubesc - dar, asa cum ma stie, sunt convinsa ca stie ca il iubesc, asa cum stie ca nu am uitat de nicio persoana pe care am iubitr-o- in felul corespondent varstei si mediului de atunci, ba chiar am fost si rodul acelor iubiri, care m-au facut sa fiu asa cum m-a gasit cand ne-am intersectat vietile)
Pentru prima oara in viata, am simtit ca sunt capabila sa iubesc, ca sunt chemata sa iubesc. Pe toti, nu doar pe el. Ca as putea avea vointa sa imi iubesc copiii si sotul fara sa fiu posesiva, ci doar sa fiu grijulie si "acolo" cand au nevoie de mine.
Pentru ca la un moment dat mi-a oferit incredere si mi-a zis sotia mea, am sperat si am crezut ca asa va fi. Acum nu mai am asteptari in acest sens (fara a (ma)minti, in strafunduri ma doare ca nu a fost asa si nu va fi(desi e vorba in vant sa pun vreo eticheta pe viitor).

Dar, Data'q, pot sa spun, acum, cand mi-ai dat ocazia sa dezvolt- mai mult pentru mine decat pentru topic- ca relatia cu el(acest drum de 4 ani din viata mea/noastra), a fost perfecta pentru a descoperi Iubirea la care trebuie sa tind/sa visez ca poate fi reala si, de ce nu, cu un fel de roade...
Puteam sa esuez, daca relatia acesta era doar iesiri la suc, film, plimbari in parcuri, tandreturi, rugaciune, vorbe dure, familia lui care nu ma placea, surprize, certuri, imbratisari, adio, mers la liturghii, iesiri cu prietenii, promisiuni, fapte de caritate, calatorii, pelerinaje, ajutor reciproc, reprosuri, discutii filosofice, polemici teologice, pasiuni comune, corijari de comportament/limbaj etc, confesiuni, discutii despre viitorii copii, incurajari,taceri, compasiune, mesaje de dragoste, postituri cu memento pentru a bea apa sau a face nu stiu ce lucru, jocuri, plus ca niciunul dintre noi nu fuma, nu bea cafea, nu bea- exagerat , nunti, inmormantare, analiza anumitor situatii, dragoste la prima vedere, multe fotografii pline de haz, lacrimi, incapatanari, "iarta-ma" si "multumesc"-uri, muzica buna, prajituri, tentative de gatit, diferenta de varsta, lucruri facute separat, probleme de sanatate, vizite in familie, complexe peste care, o parte dintre ele, am trecut impreuna,felicitari peste felicitari, zambete, bancuri pana la 2 noaptea , multe altele,..... pacaleala de final + situatia actuala.
Dar pentru ca relatia noastra a fost toate acestea si pentru ca am facut tot ce am crezut ca e bine ca sa fim in continuare impreuna si ferciti, cred ca am reusit sa-mi redresez vaporul vietii si sa incep sa reconstruiesc catargul rupt...
Paote daca era altfel, e posibil sa nu fi constientizat niciodata ca e minunat sa pot iubi(calitati si defecte deopotriva, pentru ca prin iubire li se vad partile lor bune), e minunat sa ma las iubita(de prieteni, de familie, chiar de Dumnezeu- desi suna putin ciudat), e minunat sa cred ca pot fi iubita cu o iubire perfecta(a lui Dumnezeu), o iubire la care sunt chemata si eu sa o gust, chiar si pentru o clipita aici, atat cat sa imi fie dor continuu de ea si sa sper in existenta ei in eternitate... Da, e minunat cat sunt de increzatoare acum... Multumesc, Data'q!

Deci există!, perfecţiunea... Nu e doar un cuvânt frumos, o dorinţă, un vis. Ce bine!

Cu cea mai mare plăcere, Linica.
Ce mi-a plăcut cum ai scris


E curios cum poţi să-l iubeşti în continuare. Da, şi eu pot zice că iubesc o fostă iubită, dar cu o iubire ce le-o ofer prietenilor, nu unei iubite.

---

Vroiam să mai scriu aici şi despre instinct, acea dorinţă interioară, neexplicabilă, care ne îndeamnă să facem chestii deseori ilogice. Să fie un imbold pentru ce-ar trebui?
Ar trebui să tindem la perfecţiune, nu? Sau poate Tikky mă va contrazice...

Da, eu am simtit acel ceva despre care vorbesti tu si caruia i-ai spus "perfectiune" (desi cuvantul nu descrie perfect ceea ce e). Exista, dar nu trebuie cautata in afara noastra.

cred ca depinde de cine ma critica

dar viitorul se naşte din prezent hrănindu-se tocmai cu aceste dorinţe, speranţe, vise. Depinde de noi să le transformăm în realitate, nu?

Mai degrabă perfecţiunea este o limită la care tindem, nu un scop. Pentru că este relativă, n-ar trebui s-o căutăm prea asiduu, căci am sfârşi prin a deveni nefericiţi negăsind-o. Ea se relevă tocmai atunci când nu te aştepţi, printr-o simbioză între lucrurile imperfecte.

Acest topic a fost editat de Erwin: 26 Aug 2009, 04:44 PM

Impresia mea este ca armonia este mai de dorit decat perfectiunea...

Singura iubire neconditionata este cea fata de propiul copil , nu fata de sot , prieten sau altcineva . Celelalte sunt toate conditionate de cate ceva . Multora nu le place acest adevar .

Ceea ce cuiva i se pare perfect nu inseamna ca reprezinta si pentru altcineva perfectiunea , poate chiar sa fie ceva lipsit de importanta . Fiecare are alte reprezentari , dorinta , tel . Poti sa te transpui in situatia cuiva , daca incerci si doresti cu adevarat , dar , niciodata nu vei simti la fel , cu aceeasi intensitate , in acelasi moment . Ceea ce pentru mine poate sa fie un 5 pe o scara de la 0 la 10 pentru altul poate sa fie un 10 sau un 1 . Pentru simplul motiv ca fiecare individ e diferit . Fiecare isi traieste propriile emotii , nu pe ale altora .

Have no fear of perfection - you'll never reach it . Cu toate acestea , as spune ca , zambetul unui copil , e perfect .

Perfecţiunea = simbioză de lucruri imprefecte. Foarte bine spus.

Rehael, aş zice că armonia ar fi perfectă.

Zed, eşti atât de sigură de acest adevăr? Se cunosc cazuri în care unu din cei doi cade la pat, inconştient sau nu poate nu mai recunoaşte pe cei din jur (Alzheimer) şi totuşi persoana cealaltă are grijă de ea. De ce? Poate că iubeşte necondiţionat. Deci... ţin să te contrazic. Iubirea de Dumnezeu la fel, s-ar putea ajunge a fi necondiţionată, dar acesta chiar ar fi un subiect detaliat şi nu vreau să deviem de la subiect.
La cât de relativă e conceptul de perfecţiune, după cum înţeleg din spusele tale (şi îţi dau dreptate), mulţi dintre noi ajung cel mai probabil să trăiască o senzaţie de perfecţiune, ca apoi, uitându-se în urmă (peste câţiva ani) să înceapă a râde.

Ai zice, numai ca poate fi creata si intre lucruri care luate separat ar putea fi considerate imperfecte...

LE Scuze, n-am citit cu atentie ce ai scris si comentariul meu arata cumva de prisos.

Acest topic a fost editat de Rehael: 26 Aug 2009, 06:04 PM

Data'q ,


Intr-o relatie sanatoasa partenerii se respecta , se sprijina unul pe celalalt - o relatie de primesc si dau . In basmele alea cu eu dau dar nu astept , personal , nu cred . Mi se pare o minciuna care pe termen lung nu aduce decat nemultumiri . Stiu , suna bine cand ne auzim spunand ca dam tot ce e mai bun din noi si investim in relatie la maxim , dar nu cred ca exista vreun om care nu se asteapta la nimic inapoi . Deci , uite conditia .
Eu as spune ca atunci cand ai grije de partenerul (cazut la pat ), o faci pentru ca te simti responsabil , el fiind intr-un impas . La fel sunt si copiii care isi ingrijesc parintii . Bineinteles ca exista iubire intre ei , dar , exista si factorul responsabilitate . Ei au avut grije de mine , m-au crescut , etc etc , acum este randul meu sa fac acelasi lucru pentru ei . Daca nu fac acest lucru ma simt rau , imi fac reprosuri . Deci uite conditia .
Pana la urma ceea ce facem , o facem tot pentru noi , ca sa ne simtim bine si sa fim impacati cu noi insine . Deci ...

Daca puiul tau ar spune intr-o zi ca o iubeste pe matusa lui mai mult decat pe tine , acest lucru te va "afecta / atinge" pentru un scurt timp dar in nici un caz nu iti va influenta iubirea neconditionata pe care i-o porti .
Daca in schimb prietena/sotia iti va pune intr-o zi ca il iubeste pe nenea X mai mult decat pe tine ....deci , uite conditia .

A demonstrat cineva ca ar fi asa?
Argumente?

Mulțumesc de argumente, Zed.
Îmi amintești de o fază din Friends, când Joey îi demonstra lui Phoebes că nu există faptă bună necondiționată. Că până și faptul că te simți tu bine apoi ar putea constitui un motiv pentru care ai făcut fapta aia bună. Mă ierți dacp te-am jignit cu exemplul sau cu postul meu de mai sus.

In cazul asta si mamele ofera iubire conditionata, adica pentru a se simti ele bine... Egoistele!

Data'q, ma gandesc: daca Dumnezeu este iubire(si ne vrea Iubire), Diavolul este ura(si acolo incearca sa ne traga, nu?!)? Daca Dumnezeu este singurul Perfectiune, Diavolul este singurul Imperfectiune. Noi suntem Fii ai lui Dumnezeu; deci, cum am putea sa nu avem inclinatia spre Perfectiune?

E greu de explicat cum il mai iubesc inca ca pe un iubit. Si as intra intr-un alt subiect. Oricum. motivele cred ca se citesc printre randuri, iar meditatiile mele simt ca vor continua, pentru ca am de gand sa las toate sentimentele care vin, sa vina. Toate "instinctele"(pe care le-as include tot in inspiratie divina, daca rezultatul lor nu e rau si ele nu sunt minciuna/exagerare) le voi urma... chiar daca asta ar insemna o "nebunie", o "esti prea buna" pentru cei din jur (ca multe altele de pana acum, daca ma gandesc stric la practica.)

Azi, toata ziua m-am intrebat daca am scris bine ce am scris; daca chiar cred ceea ce am scris despre perfectiunea traita este adevarat. Raspunsul este da. Calea aceasta pot spune iar ca a fost perfecta si ii multumesc Domnului ca m-a fericit cu ea. Pentru ca tot ce se intampla in mine, toate hotararile mele, simteam ca nu imi apartin, ci ca imi apartine, intr-o oarecare masura, doar abandonarea in El- pe care am simtit-o la propriu, dupa despartire. De parca inainte facusem/invatasem un exercitiu pe care sa il rezolv in acest "examen".
Practic, a condus la ceva bun(poate era perfectiunea in viitor de care zicea Erwin), care s-a scris in inima mea. Da, cred ca este asa pentru ca, teoretic si practic, aceasta Cale a fost Calea. Fara spovada deasa, cu tot atatea propuneri de a evita ispitele(e o experienta zilnica destul de anevoioasa ), meditarea rugaciunilor obisnuite (Tatal Nostru, Actul de cainta, Rozariul etc) citirea aproape zilnica din De la Rasarit la Apus, rugaciunea inimii cu intentii diferite, citire din Sfintii Parinti, toate venite pe o baza teoretica teologica, pe care o neglijasem si o invatasem la un moment dat doar pentru examene, nu cred ca as fi reusit.

Si nu as fi reusit nici fara ajutorul lui. Caci este un om minunat. Un baiat special pentru vremurile noastre. Si sunt convinsa ca ma iubeste inca in felul lui. Am argumente. Si daca eu il iubesc, il las liber. Asa cum el, iubindu-ma, dincolo de influentele externe, sau egoism, nu a vrut sa ma incurce, probabil.
Citeam azi din jurnal, ce strigam/urlam interior in perioada aceea... Am gasit pasaje in care ziceam: "Totusi, dincolo de lacrimi simt ca e bine. Ma simt parte din tot ce ma inconjoara. Simt ca va fi bine, atata vreme cat raman asa. Si pentru nimic in lume, nici chiar pentru a-l avea, nu ma voi mai intoarce la imperfectiunea silintei mele de a creste. " Practic, cresterea aceasta este o dorinta/chemare la perfectiune care este in mine. Si nu-mi apartine... decat instinctual, cred.
Despre acest instinct, daca crezi ca se potriveste cu ce vroiai tu sa dezvolti despre instinct, hai sa discutam la Inspiratia Divina(nu ma refer strict la crestinism acolo)-am deschis topicul tocmai pentru a discuta despre tot ce dam fara sa putem reproduce, sau fara sa ne apartina.

Zed, eu nu am copii, nici nu stiu daca voi avea... Dar, iti spun, simt iubirea neconditionata, si fara sa exagerez, simt ca aceasta cere si sacrificiu uneori(de exemplu, cand plec obosita de la serviciu si trec pe la o persoana sa ii cumpar cate ceva, din banii mei, razand cand imi spune, ti-i dau la pensie - pentru ca de aproape 2 ani de zile nu mi-a dat niciodata ) Dar simt si lupta dinainte. Nu e o stare continua, pentru ca dispare daca nu o intretin si daca ma las influentata de cei din jurul meu. Dar daca iubirea de mama imi ofera starea asta continua, atunci as multumi daca mi s-ar da, si cred ca as vrea sa ii incurajez pe copiii mei sa o atinga inainte de a avea ei insisi copii. Dar, cum spuneai, toti traim in mod unic, toti simtim in mod unic. Pentru ca fiecare dintre noi suntem unici un raportarea noastra la experientele noastre si ale altora, la raportarea noastra cu intrebarea "De unde venim?", "De ce traim?" "La ce bun?" , etc... Ce putem face, este doar sa ne acordam putina atentie reciproc, pentru a ne putea ajuta sa crestem...
Citind Metafizica lui Aristotel, cu notele de subsol, am avut tendinta sa o las... ma obosea.. Asa si cu unele mesaje de pe forum. Dar, atunci cand am un interes pentru ceva anume, fara astfel de sacrificii/ investitii de timp... neah, nu merge. Insa rezultatele acestei munci perseverente, nu inceteaza sa apara.

good point!

Un profesor renumit spunea: "Nu neglijaţi amănuntele. Amănuntele crează perfecţiunea. Iar perfecţiunea nu este un amănunt!"
Un mare specialist în etanşări, a fost chemat să investigheze cauzele exploziei navetei Challenger imediat după decolare, la a zecea sa misiune din ianuarie 1986, din cauza unei garnituri. El a spus că a face etanşări perfecte nu ţine de ştiinţă, tehnologie sau pricepere, aceasta este o artă.

Operele de artă ne încântă şi sunt cu atât mai valoroase cu cât produc o trăire unică, extraordinară a celui ce le priveşte/ascultă/simte. Cam aşa e cu senzaţia de perfecţiune, cred...

Pai, stati un pic, voi despre ce vorbiti aici? Ca pomeniti de iubire, de daruire, de sentiment de implinire samd. Ce legatura au astea cu perfectiunea? Va referiti la iubirea perfecta sau la ce anume?

In plus, cum spunea zed, perfectiunea e subiectiva. Definitia generala zice ca perfectiunea e acel ceva care indeplineste in cel mai inalt grad calitatile cerute. Ei bine, depinde care sunt acele calitati si de cine sunt cerute. Ce e perfect pentru mine, poate sa nu fie pt altul.

Nefertiti, în discuția noastră despre perfecțiune ajunsesem să vorbim și despre cea din punct de vedere al iubirii. În dragoste către partener sau către (proprii) copii...
Da, după cum spunea Zed și tu de asemenea, perfecțiunea e diferită pentru fiecare.

Pe mine mă interesa dacă există și dacă ați simțit-o... Cum? În ce fel? Până acum doar Linica și Zed (zâmbetul unui copil) au recunosct că au simțit așa ceva.
Celorlalți le mulțumesc pentru părerile personale.

Data'q ,
Nu am de ce sa ma supar iar de jignit , nici vorba . Ma bucur ca ai inteles mesajul intocmai si nu distorsionat .

Rehael ,
Daca te referi la mama aceea in varsta de 60 si ceva de ani care a adus un copil pe lume , da , consider ca a facut-o din pur egoism . Cu toate acestea poate pentru ea nu a fost asa . Hai sa lasam cazurile extreme si nesanogene .

Nefe ,
Am ajuns la iubire pentru ca Linica scrisese ceva despre relatie .


Linica ,



Nu stiu cum sa ma exprim mai bine ca sa fiu inteleasa . Eu cred ca copiii traiesc des sentimentul de perfectiune . Ei inca se bucura de lucrurile mici , de o masinuta , de o punga de pufuleti , de o inghetata, o frunza gasita in drum , o floare , o creanga de copac , o movila de nisip etc etc , de prezenta parintiilor ( ofera siguranta copiilor ) de prietenii cu care se joaca . Asta pentru ei poate sa fie o zi perfecta . Asta vezi cand iti povestesc cu mainile si picioarele si toata mimica fetei ( in functie de varsta ) ce au trait si cat de frumos a fost , unori ei repeta povestea tuturor celor care se afla in preajma fie gradinita , matusa , unchi sau alte rude . Si e mortal cum le lucesc ochii de incantare .
Cand se duc la scoala , se schimba situatia . Apare tot mai des sentimentul de competitie . Nu ca inainte nu ar fi fost , dar nu era atat de important . Apar premiile la scoala , orele de sport , muzica . Am vazut copii care au renuntat la cate un instrument din cauza parintilor . Inainte canta la vioara cu o placere deosebita si parintii erau incantati . De cand are concureta in clasa de la Gigel , parintii nu mai sunt asa de incantati si in loc sa-si incurajeze copilul ii fac reprosuri ca ala e mai bun , ca el trebuie ( mi-e rau cand aud asta ) sa exerseze mai mult etc . La fel si la invatat , bravo ca ai luat premiul 3 , dar , puteai sa inveti mai mult . Deci e clar ca e anulat bravo ala din start .
Cand sunt mici aud des , mama /tata te iubeste , cand cresc un pic , se schimba si aici situatia , mami te iubeste cand sau daca . Deci iata conditia , copilul ajunge sa fie iubit daca e cuminte , daca nu plange , daca , daca ... E un lucru gresit . Nu poti sa apesi pe un buton 10 minute ,cat plange un copil , asta fiind o pauza in care nu il mai iubesti . Stiu ca parintii nu simt asta , dar o spun ( e un repertoriu de care poate multi nu sunt constienti si l-au preluat de undeva )si este un lucru foarte grav , din punct de vedere psihologic , pentru simplul motiv ca un copil nu intelege aceasta conditionare . Nu intelege ca nu mai poate sa fie sigur de iubirea parintiilor . El are nevoie de aceasta siguranta .

Deci , Linica , dupa cum vezi , nu trebuie sa-ti incurajezi copiii sa atinga perfectiunea , pentru simplul motiv ca au atins-o deja, in anumite circumstante . Noi ii invatam cum sa nu o mai atinga .( prin grade tampite de comparatie cu x si y si prin incercarea oarba a unora sa-si taraisca propriul vis , esuat din diferite motive , prin copil ) . Cu alte cuvinte , ceea ce noi nu am fost capabili sa facem, devine un TREBUIE pentru copil .


Despre biserica si iubirea neconditionata ... mai bine ma abtin , pentru simplul motiv ca , pentru mine , iubirea aia e conditionata pana la nu se mai poate .

PS : (am uitat ceva !)

Uite conditia , de ce ?! A fi mama nu inseamna sa-ti satisfaci tu dorinta de perfectiune . A fi mama nu inseamna sa-ti ofere "starea de perfectiune continua . Copilul nu e responsabil de a atinge tu starea aceea .

Acest topic a fost editat de Zed: 27 Aug 2009, 11:20 AM

Nefertiti, pare ca nu am putut sa scriu despre perfectiunea caii, fara sa le includ. Poate fi un argument la afirmatia aminitita de Erwin,"Nu neglijaţi amănuntele. Amănuntele crează perfecţiunea. Iar perfecţiunea nu este un amănunt!" ?



Corect. Si pentru ca suntem subiectivi, parerile sunt mai multe si putem exersa respectarea drumului de intelegere personal si al celorlalti, fara sa ne subapreciem sau supraapreciem personal sau reciproc. Caci simt ca adevarul despre ceva este cel care ma defineste, cel pe care il recunosc in mine, in practica mea, nu cel care imi este aratat/impartasit. Sau mbine, foarte rar, se intampla sa ma regasesc oarecum in experienta pe care mi-o impartaseste cineva de langa mine. Insa, in toate cazurile stiu ca toate informatiile pot fi de folos, desi uneori am un impuls de "a zice ca mine". Oricum, sa stii sa le accepti/ respecti pe toate este deja o perfectiune in sine la care, personal, pana acum doar tind...
Cred ca am putut intelege o definitie, zic asta pentru ca simt ca inteleg in mare definitia perfectiunii pe care, tot in mare, ai redat-o mai sus, pe parcurs ce am putut asocia constructiile lingvistice ce au redat-o, unei/unor experiente personale. Insa, de asemenea, cred, chiar si din cele spuse de noi aici, ca fiecare avem o definitie personala- uff, e greu de explicat, mai ales cand gandesti in zeci de amanunte. Scuza-ma de oboseala pricinuita.

Zed, si eu cred ca copiii mici, datorita inocentei lor, simt perfectiunea mai des decat o simtim noi, care, pentru a o simti, avem nevoie de efort de a ne pastra sufletul de copil, de cele mai multe ori.
Raspunsul meu insa se referea direct la iubirea neconditionata(de care spuneai ca doar o mama o poate avea/simti pentru copiii ei) pe care as vrea sa ii invat/incurajez sa nu le fie teama sa o aiba. Si ma refeream la copii nu doar cand sunt mici, ci si cand sunt ... la varsta mea, de exemplu.

Cat despre biserica si invatatura despre iubirea neconditionata, eu datorez drumul bisericii, care, ca institutie, a pastrat rugaciunea si Sfanta Impartasanie, doua mult iubite si dorite instrumente in calea perfectiunii- sau ramanerii langa Perfectiunea - Dumnezeu. Dar nu pot exprima in cuvinte, si putine, drumul la respectarea ierarhiei bisericii si chiar convingerea ca trebuie si eu sa imi aduc aportul pentru a o pastra- desi, cred ca Duhul Sfant o pastreaza, iar noua nu ne revine nimic, in afara de Pacea pe care "a fi cu noi Insine" ne-o ofera. Sunt multe amanunte de timp, spatiu, situatii, persoane, ruturi si ritualuri... care dau greutate simtirii mele. Pentru ca, recunosc, este un exercitiu/drum de ani de zile...

Hai bai Data, ca si eu am zis ca am simtit-o de multe ori. Nu in atatea cuvinte, e adevarat, dar sunt lucruri pentru care nu exista cuvinte destule.

Iartă-mă Serenity. Poate dacă adăugai măcar un exemplu nu te uitam.
Glumesc. Hai că te adaug pe lista binecuvântaţilor ce au simţit cândva perfecţiunea şi îşi mai aduc aminte acel moment.

Eu am trait si traiesc momente perfecte si de cele mai multe ori le consemnez in jurnal, spre amintire.
Un moment perfect: marg spre seviciu, pe trotuar e un copac inflorit, cerul e limpede iar cativa nori pufosi plutesc in deriva. ma opresc sub pom si privesc cerul printre ramuri si flori. pentru mine e un moment perfect.

am trait orgasme perfecte - sper sa nu va suparati pe mine ca amintesc de asa ceva

am avut momente cand am fost perfect impacata cu mine.

dar va rog sa observati ca vorbesc de momente si nu de situatii. mi-e teama sa etichetez anumite situatii ca fiind perfecte. de ce? incepusem un raspuns, dar m-am razgandit, pentru ca mi-am dat seama ca de fapt nu sunt sigura de ce.

*edit pentru greseli

Acest topic a fost editat de Felina: 27 Aug 2009, 01:22 PM

...Cumva pentru ca perfectiunea poate fi perceputa destul de subiectiv, strict dupa nevoile(uneori de moment) sufletului... Este interesant ca adesea poate fi legata de notiuni ca puritate, neintinare, care in anumite suflete poate declansa emotii pozitive.

Pai exemple foarte multe, dar nici unul iesit din comun... Pur si simplu au fost momente cand am simtit un echilibru si o armonie deplina cu lumea (cu tot ce ne inconjoara). Cand simti ca totul e atat de frumos, bun si perfect incat nici un strop din ce te deranjeaza zilnic nu il atinge si te simti ca facand parte din marea asta de perfectiune si frumusete. E un sentiment foarte puternic si fain. Nu stiu daca m-am exprimat bine, ti-am zis, e greu sa descrii in cuvinte asa ceva. Poate pur si simplu am mancat eu prea multa ciocolata si banane in ziua respectiva si mi-a luat-o creierul razna de la atata serotonina

Si exemplu: tin minte ca eram prin centru in Timisoara si priveam asa, din rolul de spectator, lumea, porumbeii, cladirile, etc. Era o zi insorita, totul parea in ordine, totul parea ok, iti spuneai in sinea ta "hai mai, ca gandurile alea negre cum ca traim intr-o lume dezaxata sunt tampenii" si "love is actually all around" Ce imi amintesc perfect e un popa la vreo 30 si ceva de ani care a trecut pe langa mine destul de grabit cu un buchet de flori in mana si un zambet larg pe fata. Nu la mine zambea, stati linistiti Se uita in alta directie, dar emana atata fericire si era o imagine atat de amuzanta ca nu te puteai abtine sa nu zambesti si tu pe sub mustati (smailiu' asta se potriveste perfect )

Perfectiunea asta de care vorbesti tu e mereu o stare interioara proiectata asupra evenimentelor, situatiilor sau persoanelor, nu un eveniment, situatie sau persoana in sine. Eu cred ca e evident lucrul asta.

Acest topic a fost editat de Serenity: 27 Aug 2009, 05:40 PM

Evident.

Perfectiunea exista ... insa trebuie ca sufletul, inima, mintea ( nu stiu exact ce anume), sa ajunga la acea stare care sa puna in functiune senzorul capabil sa o repereze.

Da, aşa e... am cugetat mult şi am ajuns la concluzia că perfecţiunea este... un fractal!

Daca este vorba despre senzatiile de genul celor descrise, da, exista. Si cred ca oricine a simtit asa ceva macar o data...

Ce-ati descris voi aici - si in special Sere - eu numesc fericire: starea aia de beatitudine si impacare cu toata lumea si totul din jur, impacare cu viata, moartea si universul. Si logic ca aceasta fericire e perfecta

Pentru mine cuvantul "perfect" suna a ceva pragmatic, tangibil, real, logic. Ce-ati descris mai sus nu e toate acestea la un loc. Perfectiunea pentru mine inseamna sa fiu cea mai buna in ceea ce fac la munca - de exemplu. Sau la scoala: a fi perfecta in scoala insemna sa imi fac temele, sa lucrez suplimentar, sa stiu tot ce-a spus profa si inca ceva in plus de-o face sa caste ochii cat cepele si sa zica "Uau!", sa retin toate astea pentru toti anii ce vin - nu doar pt examene/lucrari/teze si sa am si timp de distractie, chefuri si alte cele.

In momentul de fata, a-si simti ca e perfect ceva in viata mea daca:
1) As reusi sa pastrez casa si mai ales camera tot timpul curate, sa fac si mancare, sa spal si sa calc, sa cos, sa imi aranjez posta (mai ales scrisorile ce tre sa le trimit) - asta daca ma gandesc la statutul de "gospodina". #

Sau

2) Sa apuc in fiecare zi de munca sa fac absolut tot ce-mi propun pentru ziua respectiva si sa nu gresesc cu nimic- asta daca ma gandesc la statutul de "femeie de cariera".

Sau

3) Sa am posibilitatea sa ii pot spune celui drag sa isi ia liber 3 zile sa mergem undeva doar noi doi, sa ne relaxam, pentru ca ne permitem si e totul ok - asta daca ma gandesc la statutul de "iubita grijulie".

Sau

4) Sa fiu si eu o data in viata mea perfect si absolut sanatoasa, fara nici o durere, fara oboseala, insomnii si alte cele - asta daca ma gandesc doar la mine si la corpul meu.

Etc...

Si, evident, daca le-as obtine pe toate as avea senzatia de perfectiune absoluta Dar stiu ca nu e cazul, asa ca nu ma agit...

Eu una asa vad perfectiunea. Si cand reusesc macar una din chestiile enumerate mai sus, fara nici o problema intervenind enervant, atunci simt ca am avut o zi perfecta. Sau o ora. Sau un moment.

Exista perfectionism ... iar el niciodata nu ajunge la un capat ... s-ar putea spune ca perfectiunea exista in imaginatia noasta.

Există nu numai în imaginaţie, dar şi în sistemul nostru de valori. Ca orice noţiune abstractă, de altfel. Îi atribuim subiectiv o relevanţă mai mare sau mai mică. Când anumite premize externe duc la un rezultat care coincide cu aşteptările noastre în privinţa lucrului perfect, ne declarăm mulţumiţi. Cred că fiecare are un anumit prag de mulţumire, relativ la starea de moment sau la situaţie. Tindem spre mulţumire, aşa că atunci când o atingem spunem: "Perfect!"